Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018

Gellu Dorian – Scriitorul – destin şi opţiune

pARVESCU,PetrutAutor:Petruț PÂRVESCU

„Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar, atunci cînd nu scriu.”

 

Poetul la 60 de ani,

Gellu Dorian s-a nascut în ziua 13 octombrie, anul 1953 la Botoșani. Profesia: bibliotecar; în prezent referent de specialitate la sectorul literatura-teatru al Centrului judetean de conservare si valorificare a traditiei si creatiei populare Botosani; redactor sef al revistei de cultura „Hyperion – Caiete botosanene“, redactor sef si consilier editorial al Editurii „Axa“ Botosani; presedintele Fundatiei Culturale „Hyperion – Caiete botosanene“ Botosani; director de programe al Societatii Culturale „Dacia Revival International“ New York; membru în colegiile de redactie ale revistelor: „Covorbiri literare”, „Poezia”, „Caietele de la Durau”. Initiatorul colectiei de poezie „La steaua – Poeti optzecisti”, Editura „Axa” Botosani. Iniiatorul Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botosani. Este un scriitor botoșănean.
La mulţi ani !

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Dacă destinul reprezintă o cale predestinată, opţiunea este o cale aleasă. Atunci când destinul unui scriitor se confundă şi cu opţiunea sa, calea poate fi aceeaşi. Iar dacă scriitorul dovedeşte că este unul de talent, atunci calea este cea bună. Dar în puţine cazuri destinul scriitorului adevărat l-a urcat pe piedestalul gloriei, dacă asta şi-a dorit, ci conjuncturile l-au făcut să se simtă mai tot timpul în pielea omului umilit de munca pe care şi-a ales-o fără să-şi asigure din ea existenţa, ceea ce de regulă pentru o altă meserie, opţiune a celui pus să aleagă ceva pentru a-şi câştiga existenţa lui şi ai celorlalţi membrii ai familiei, acest lucru se poate lesne realiza, însă fără vanitatea care-l împinge pe scriitor spre vise de nemurire şi existenţe confortabile. În cazul meu destinul m-a ales, iar opţiunea mea n-a fost alta decât aceea de a scrie şi încasa umilinţele de rigoare, izvorâte din prejudecăţile unei lumi care nu m-a privit niciodată cu ochi buni. Dar m-am obişnuit atât de mult cu această condiţie a scriitorului, nu numai român ci şi de pretutindeni, încât nu-mi mai fac nici un fel de probleme legate de ceea ce reprezintă împlinirea destinului meu într-o astfel de lume. Am ales lumea literară cea din cărţi, nu lumea destinelor literare cea din viaţa scriitorilor plini de hachiţe, orgolii, vanităţi, lupte fără sens, pentru că lumea cea din cărţi, deşi izvorâtă în genere din lumea reală, este mult mai frumoasă decât lumea scriitorilor ca parte a lumii reale alterată de angoasele, nemulţumirile, parvenirile şi bolile sufleteşti de care suferă şi nu vrea să se vindece urmând reţetele oferite de lumea din cărţi. Este mult mai liniştitoare acea lume decât aceasta prin care trecem făcându-ne destinul ferfeniţă, iar opţiunea, scrisul cărţilor adică, o cârpă la îndemâna unor inşi fără scrupule care, din păcate, sunt pentru scriitori grupurile ţintă pentru care pierdem vieţi întregi la masa de scris.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2. Istoria literaturii, aşa cum se scrie la noi acum, nu consemnează foarte multe lucruri consacrate, dar mai ales debuturile unor scriitori. Şi asta pentru că a dispărut spiritul cronicăresc de consemnare şi comentare a faptelor recente, lăsate să dospească sau să fie veşnic uitate. Plângerile „istoricilor literari”, criticilor literari se mărginesc la a spune că sunt năpădiţi de avalanşa apariţiilor editoriale, de sumedenia noilor veniţi, noilor plecaţi, unii de tineri, alţii dintr-un anonimat clădit prin grija lor într-o viaţă dedicată himerei literare, în timp ce unii chiar din gloria oferită de o viaţă plină de oportunităţi şi conjuncturi care i-au scos în faţă, dar răsturnaţi de criteriile care, pasămite, se schimbă de la o zi la alta din cauza inconsecvenţei şi inconsistenţei principiilor aplicate în scrierea unor astfel de istorii. Păi ce-am fi aflat noi despre istoriile noastre medievale, să zicem, dacă Grigore Ureche, Ion Neculce sau Miron Costin, ori Dumitrie Cantemir s-ar fi lamentat în faţa miilor de fapte aduse până la ei de izvoare pe care dacă nu le-ar fi căutat n-ar fi scos la iveală stâlpii unei identităţi pe care acum ne sprijinim? Or aşa-zişii noştri istorici literari de nouă formulă par mai ispitiţi să elimine decât să adune, să îngroape în timp decât să dezgroape fapte şi oameni care şi-au îndreptat destinul spre o opţiune din capul locului perdantă. Şi exemplele sunt suficiente şi alarmante, încât aşteptăm reîncarnarea cronicarilor serioşi de categoria celor numiţi mai sus, pentru care orice faptă literară cât de mică să însemne o verigă la întregirea veridicităţii istoriei literaturii române, care, aşa cum ne este oferită de noii ei cronicari, arată foarte săracă, ciunţită de vârcolacii prejudecăţilor care-i domină. Şi-n aceste condiţii n-are rost să mai vorbim dacă ştiu eu cine şi-n ce împrejurări a consemnat evenimentul debutului meu literar. Poate doar eu în diverse fişe bio-bibliografice, în CV-uri, sau alţii în unele dicţionare. Şi acesta s-a produs în decembrie 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, în „România literară”, după ce în august al acelui an în „Clopotul literar şi artistic”, regretatul ziarist Nicolae Cîntec mi-a publicat două poezii. Aceste ieşiri în presă au venit după cel puţin trei ani de încercări într-ale scrisului. Am scris, de la început, poezie, proză, teatru, ratând ca orice începător, dar nerenunţând, pentru că aşa a vrut destinul. Multe dintre acele încercări au fost înghiţite de flăcările sobei de la Coşula, altele, cum este încercarea unui roman şi a unei piese de teatru mai sunt printre manuscrisele mele care vor urma aceeaşi cale a cenuşii. Că aşa vrea destinul lor. Pentru că şi manuscrisele scriitorilor au un destin al lor, nu.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. A fost un drum destul de anevoios. Dar acum sunt mulţumit că a fost aşa, pentru că dacă aş fi debutat prin anii ‘70, aşa cum s-ar fi putut întîmăpla cu o carte prezentată la Editura Eminescu şi din care juriul a ales să publice într-o antologie un grupaj în 1974, acum aş fi regretat mult. Aş fi putut publica prima carte în 1981, la Albatros, dar, iarăşi, regulile de atunci m-au împins cu un fragment din „Esopia” în antologia apărută în anul următor. Aşa că abia în 1986, după ce m-am bătut trei ani cu Andi Andrieş la „Junimea”, având-o ca scutier pe Doina Florea Ciornei, am ieşit cu o carte, şi ea ciunţită de 13 poezii, şi cu alt titlu decât cel iniţial, şi anume „Poeme introductive”. O carte care, la acea vreme destul de tulbure, a fost foarte bine primită de critica literară.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Am fost impresionat, la vremea ivirii mele în lumea literară de mai mulţi scriitori de care mă simţeam legat sufleteşte, dar la care nu puteam ajunge decât prin cărţile lor. La Botoşani exista pe atunci Lucian Valea. Am stat zece ani în preajma lui şi am deprins gustul pentru cărţi şi bibliotecă, pentru lecturile selecte, cele o sută de bază, cum spunea el. Nu m-am apropiat de poezia lui, pentru că nu-mi venea pe structura mea. Eram apropiat atunci de poezia lui Gellu Naum, Ben. Corlaciu, Ilarie Voronca, Cosnt. Tonegaru, mai puţin de cea a lui Nichita Stănescu, dar destul de aproape de cea a lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi şi Leonid Dimov, şi foarte impresionat de T.S. Eliot, Ezra Pound, Ferlinghetti, Ginsberg şi afin cu poezia lui Rilke pentru care aveam un adevărat cult. Dar cel care mi i-a adus în faţă pe toţi a fost A.E.Baconski cu Panorama poeziei univerale, cei „O sută de maeştri”, aşa cum i-am numit într-o carte nepublicată şi care se va numi când o voi publica „O sută de maeştri şi un discipol”. Dar gruparea în mijlocul căreia m-am simţit bine a fost cea care se aduna anual la Tîrgu Neamţ la Colocviile Naţionale de Poezie, adică gruparea optzeciştilor din toată ţara din structura căreia fac parte şi căreia i-am dedicat o colecţie de poezie la Editura Axa, „La Steaua – poţi optzecişti”, în care până acum au apărut peste 70 de poeţi.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Raportul care a fost din totdeauna, minus aberaţiile obediente ale unor scriitori faţă de putere, faţă de orice fel de putere promovată de orice fel de ideologii, fie totalitare, autocrate sau democrate, atunci când politicul oferă iluzia că poţi ajunge la glorie prin trecerea obligatorie a talentului tău prin sosul oferit de acest flagel social. Mai cinstit mi se pare a fi fost şi a fi raportul dintre cetăţean şi scriitor, atunci când însuşi scriitorul este cetăţeanul care se implică într-un fel al lui la viaţa socială, fără a-i ordona reguli de comportare sau influenţă de putere, ci doar reguli estetice, mereu în rafinare şi esenţializare a existenţei. Mai ales că în lumea în care şi scriitorul trăieşte acum, diferenţa nu mai este atât de vizibilă ca atunci când scriitorul, pentru greşelile sale, putea fi dus la eşafod, la spânzurătoare, la Canal, la Ocnă sau deportat în Siberia, ori, urcat pe culmile gloriei, pe principii ideologice fără pic de morală estetică, ordona minţi spre o falsificare generală, spre, în fond, un genocid cultural şi social. Pe când acum, scriitorul a devenit elementul social comun care-şi prezintă produsele sale aşa cum o face zarzavagiul, cizmarul, confecţionerul, ori diplomatul, savantul şi aşa mai departe. Chestiune care-l împinge în anonimat şi la anularea evidenţei de care altă dată se făcea caz sau pe care se miza. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Oricum, pierderea, se pare, o simte doar scriitorul, nu şi cetăţeanul de rând.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Exact ca-n mileniul doi. Doar că vizorul prin care se vede s-a mărit un pic şi poţi afla în aceeaşi secundă ce face confratele din America sau Australia, fără a fi convins că el, de acolo, este chiar interesat de ce faci tu aici. Nu poţi compara o literatură cu alta, decât teoretic, la catedră, într-un curs de literatură comparată, nu şi într-unul de evoluţie recentă. Ce pot spune eu despre literatura norvegiană sau irlandeză, sau despre cea coreeană sau malgaşă, atâta timp cât nici norvegianul, nici irlandezul, ca să nu mai vorbim de coreean sau malgaş nu poate spune mai nimic despre literatura română. Pot spune că ciulamaua pe care o mănânc acum este foarte gustoasă, dar nu pot spune acelaşi lucru despre stridiile mâncate de un franţuz la Paris. Aşa că pot afirma că literatura română este foarte bună, că, deşi conţine în structura ei foarte mulţi scriitori de limbă română care nu fac parte, după unii critici şi istorii literari, din literatura română, ci din oricare altă literatură care, de asemenea, nu-i ia în seamă, că ea este reprezentată în competiţii doar de câţiva scriitori, mereu aceiaşi, ceea ce dă impresia acolo unde se vrea promovată că suntem o literatură foarte săracă, sterilă, scrisă după reţete aplicate prost pe un schelet gata să dea în inaniţie. Suntem o literatură scrisă într-o limbă vorbită de aproape 40 de milioane de oameni împrăştiaţi pe tot globul, dintre care doar 2 milioane vorbesc corect limba română, maternă deci, iar cam 10 mii citesc constat ceea ce apare, dar nu tot, pentru că tirajele sunt limitate la sute sau mii de exemplare. Ei, atunci, unde ne aflăm, în acest început de mileniu trei ? Nu cumva în pragul dispariţiei limbii române şi implicit a literaturii române care se va conserva în eşantioanele în care de regulă se păstrează esenţele ? Dar să nu fim chiar aşa de pesimişti. Chiar şi pentru cei 10 mii de cititori posibili, scriitorul român merită să existe. Dar el ar putea învinge numai dacă istoricii şi criticii literari vor şti şi vor vrea să demonstreze că suntem o literatură bogată, diversă, care ar putea chiar propune paradigme de urmat.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?…
7. Dacă timpul de creaţie nu se confundă cu programul scriitorului, program continuu, sau cum spun confraţii de peste Prut, „program veşnic”, şi scriitorul îşi face de lucru aşa din senin sau când are chef sau atunci când iese la pensie, atunci nu vorbim despre un scriitor autentic, înscris într-un destin care cere sacrificiu până la capăt, ci despre un veleitar, diletant, grafoman sau mai ştiu eu ce alt ipochimen care ne terorizează în diverse ocazii şi mai tot timpul. Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar atunci când nu scriu. Chiar acum scriu, răspunzând la această anchetă. Lucrez la un roman. De curând, mi-a apărut o carte de poeme, Şaizeci de pahare la o masă, la Editura Cartea Românească. Am împlinit doişpe lustri de viaţă şi mă pregătesc să mă bat cu lumea, cu mine, cu destinul, să arăt că opţiunea mea a fost şi destinul meu.
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
În drum spre Iaşi

În drum spre Iaşi, de fiecare dată, oprim la Cotnari,
după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han,
în care Adam ne frigea fleici presurate cu sare pe o sobă încinsă,
iar Eva ne aşternea ştergare de in
pe masa de scîndură geluită,
pînă ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după
o oră de aşteptare pentru o saramură cu peşte
pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cît cepele
în timp ce un paznic ne-a urmărit cu maşina
pînă pe dealurile Cîrjoaiei,
unde, habar n-avea macaronarul, Ştefan cel Mare
ne aştepta cu masa plină de Frîncuşă,
iar Răreşoaia învîrtea la rotisor pui porumbaci
pe care-i muiam în mujdei
de ni se ridicau mustăţile pînă la sprîncene –

la masa noastră nu mai era loc decît pentru
o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească
şi o Tămîioasă Românească,
fiecare mesean cu pofta lui pe buze,
încît pumnul ameninţător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă
într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin
adunat în sîngele nostru cu atîta migală,
încît de pe dealuri,
de prin vii,
de pe fostele cîmpuri de bătălie,
de prin cimitire,
din beciurile lui Niţă, de hăt-departe
toţi răzeşii cu cîte o sută de turci la umăr
s-au aşezat la masă şi-atît de mult au băut,
atît de mult au vorbit
că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele
pe care de mult îl avea
şi asta de mii şi mii de ori,
de mii şi mii de guri,
încît numai Dumnezeu ştie cît va ţine o astfel de fericire pe pământ.

(Interviu realizat de Petruţ Pârvescu, în 2007, revăzut şi uşor adăugit în 2013. Botoşani)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 18 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5