Primit pentru publicare: 03 mai 2015
Autor: Ion N OPREA
Publicat: 03 mai 2015

George Enescu, 4 mai 1955 – mai 2015, 60 de ani de la moarte… părăsit de Maruca o mare cheltuitoare…-

“Viața lui George Enescu a fost brăzdată și ea de toate neprevăzutele”,scria George Bălan în “Răsăritul de soare”, Editura tineretului, 1962…

“În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, scrie Andrei Tudor din George Enescu „Viața în imagini”, Editura muzicală, 1961…

   George Enescu a făcut muzică mare, operă…

„…Începutul, în muzica bizantină, este marcat și de George Enescu, cel care a reușit să imprime în creații sale o viziune de sorginte sacră, românească, proces subtil de trasfigurare a caracteristicilor muzicii bizantine. Repere ar fi lumea legendară a ecoului de cântec religios în debutul evocator al Poemei române. Mottoul Suitei pentru pian op.10 Des choches sonores instrumentele liturgice din Suita a III-a Săteasca, op. 27, Clopote de vecernie. Preludiul la unison din Suita I pentru orchestră aduce elemente de limbaj și principii de compoziție proiectate în tehnici discursive caracteristice deopotrivă folclorului și muzicii bizantine”, admite prof. univ. dr. Grigore Constantinescu (Clipa, magazinul actualității culturale românești, nr. 45, martie 2015, p. 17).

Compozitorii care i-au urmat fiind nominalizați : Paul Constantinescu, Sabin Drăgoi,  Zeno Vancea, Marțian Negrea, Sigismund Toduță, Theodor Grigoriu…

„..De aici plec odihnit, din seva pământului meu și numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de țară pentru un timp mai lung”, au fost șoaptele adresate mamei sale vizitate la mormântul ei de la  Mihăileni, fără să știe că desprțirea era pentru totdeauna.

După cum versurile pe care le-a rostit de pe puntea vasului care avea să-l ducă mai întâi la New York au fost: „O, Moldovă, draga mea/ Cine pleacă și te lasă,/ E pătruns de jale grea”.

George Enescu toată viața a continuat să scrie operă, să crească valori. Marele și distinsul violonist  francez Regis Pasquier, profesor la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris, prezent la București la o ediție a Festivalului George Enescu, unde a obținut Marele Premiu și Locul I la vioară, întâlnirea cu România, faptul că s-a aflat pe scena celebrului Ateneu, locul de unde Enescu a cântat des, l-a emoționat, evocîndu-și înaintașul,  a făcut mărturisiri dureroase referitoare la supliciul pe care îl îndura maestrul din partea soței sale.

Copil, Regis Pasquier l-a cunoscut personal pe George Enescu prin tatăl său, Pierre Pasquier, și el muzician, bun prieten cu românul, l-a dus într-o zi acasă la acesta, să-l audieze.

– Enescu era bolnav, dar a acceptat să ne primească, locuia în arodismentul IX, pe 26-28 rue de Clichy, etajul I.  M-a ascultat, s-a ridicat de pe scaun, m-a mângîiat pe cap și mi-a zis: „vei păși pe urmele altui băiat de mare calitate – Yehudi Menuhin”.

La numai vârsta de 12 ani, în 1958, deci în anul morții sale Enescu îl primise, audiase, îi dăduse sfaturi și lecții, Regis Pasquier avea să obțină premiul I la vioară al CNSMP, iar doi ani mai târziu era invitat la New York unde i-a întâlnit pe mai marii secolului XX: David Oistrah, Isaac Stern, Nadia Boulanger, Pierre Fournier.

Ulterior Regis Pasquier a fost muți ani solist al Orchestrei Naționale a Franței și a cântat pe o vioară Guarneri fabricată în 1734, cum cântase și George Enescu pe una fabricată în 1731, din repertoriul său făcând parte și sonate pentru vioară  aparținând fosului său profesor român.

-Ce se întâmpla cu Enescu revolta cercurile muzicale ale Parisului, spunea Regis Pasquier relatând ceea ce discutau cei din jurul copilului sosit la professor sau ca martor la cele văzute.

Situația în familie era tragică, iar a marelui compozitor penibilă, el îndura stoic un adevărat supliciu în compania soției sale Maruca cu care era căsătorit de peste 15 ani, din 1939 și care, spun sursele – și internetul – nu s-a sfârșit decât la moartea lui Enescu, în 1955.
“După  căsătorie, ea nu a acceptat să fie numită “doamna Enescu” ci “Alteța Sa Printesa Cantacuzino”. N-a fost lângă Enescu nici măcar când acesta s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 în camera sa de hotel, fără nici o lumânare…,,Maruca Cantacuzino fusese doamna de companie a Reginei Maria a României și pretindea că este prințesă “pur-sânge” deși fusese doar prin alianță, ca urmare a căsătoriei sale precedente,  la vârsta de 18 de ani, cu bogatul prinț Mihail (Mișu) Cantacuzino,  primar la Bucureștilor și ministru de Justitie, care avea în capitală “Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei. Și numai în urma acestei căsătorii cu prințul a acces Maruca, descendenta unei familii, aflată la apus, de boieri dintr-o provincie moldovenească, la grupul elitist al marilor figuri aristocrate ale vremii. Iar pentru a-și păstra acest statut, ea a preferat să închidă  ochii la amorurile extraconjugale ale prințului, unul petrecându-se chiar cu sora ei, Nelly.
In treacăt fie amintit că deși ea însăși începuse relația cu Enescu încă din timpul căsătoriei cu prințul Mișu Cantacuzino, după  moartea acestuia (într-un accident de mașină), a preferat să nu-și oficializeze relația extraconjugală  ci să își acorde răgaz (și) pentru relația cu filosoful Nae Ionescu, mai tânar decât ea cu 13 ani, căsătorit dar separat de soție (un triunghi amoros despre care a curs multă cerneală nu numai în perioada interbelică).
După 7 ani de relație cu Maruca (chiar și în vila “Luminis” a lui Enescu de la Sinaia), Nae Ionescu a părăsit-o pentru Cella Delavrancea (cotată atunci drept o incredibilă  pianistă a epocii, iar mai târziu și ca o talentată scriitoare). Părăsită, Maruca și-a dat foc, iar cei doi copii din căsătoria cu Mișu Cantacuzino, tot mai alarmați de sănătatea ei psihică au cerut o evaluare psihiatrică. Maruca și-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături. În 1937 cei doi s-au căsătorit, una din domnișorele de onoare fiind… Cella Delavrancea!
De altfel, Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizară, snoabă și sclifosită, arogantă, vanitoasă dar și excentrică (se trezea “dimineața” pe la orele 11:00 și la amiază lua micul dejun). Iar dacă cineva cerea la telefon să vorbească cu “doamna Enescu” nici măcar nu răspundea; dar dacă cerea cu “Alteța Sa Prințesa Cantacuzino”, ei da, atunci răspundea imediat. Lui Enescu îi era și frică de ea și făcea supus tot ce îi cerea, îi satisfăcea toate mofturile, iar când aveau musafiri ea nu mergea niciodată  să deschidă  ușa, ci îl trimitea pe el. Enescu deschidea usa si chiar înainte ca musafirii să  intre în casă, îi ruga să se adreseze Marucăi numai cu titlul de “Alteță”, că numai așa îi plăcea ei”.
Maruca nu a fost niciodată o  “Alteța Sa”. Ea   era fiica unor  boieri din Tescani, județul  Bacău și se numea Maria Rosetti-Tescanu,  iubea luxul și petrecerile mondene. De aceea îi cerea lui Enescu să dea cât mai multe concerte, lecții, conferințe, cursuri de Master Class etc. chiar și în ultimii ani ai vieții sale, când sănătatea îi era șubredă. Ea voia și cheltuia mulți bani.
George Enescu ajunsese într-o  astfel de situație încât, spun cunoscătorii, i-a mărturisit preotului Vasile Hațeganu de la New-York: “Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cerșetor în lume”. Pentru că în ultimii ani de viață nu mai putea cânta la vioară, din cauza spondilozei care îi afecta grav coloana vertebrală, atunci mergea să dirijeze orchestre. “Toată lumea muzicală din Paris era la curent de drama și de exploatarea pe care bietul Enescu o trăia lângă despotica soție, dar nimeni nu putea face nimic, unii chiar se întrebau dacă nu cumva Maestrul și-a rătăcit mințile și îi place suferința  de a sta subjugat de  femeie. Maruca nu aducea nici un ban în casă, dar îi reproșa neîncetat lui Enescu starea materială  precară a familiei și faptul că locuiau în două  camere mici, aveau baie dar nu și bucătărie, iar pentru ea vizitatorii erau interesanți numai dacă  Enescu putea să le câștige ceva  bani”.
“Ceea ce se întâmpla cu Enescu era inacceptabil și incredibil și îi revolta pe toti cei din cercurile muzicale ale Parisului – mi-a povestit cu durere și cu revoltă în glas profesorul Regis Pasquier, și toată această dramă este încă proaspătă  în memoria parizienilor, care il iubesc pe Enescu chiar si acum, la 58 de ani de la moartea sa”, relata unul dintre cei care îi cunoștea pe ambii – pe profesorul, Enescu, și elevul său, Regis.
În România se prefera însă o istorie de dragoste romanțată și frumoasă a Marucăi pentru Enescu, cu mici excepții, in timp ce francezii, martori ai anilor petrecuți de cei doi pe malurile Senei, erau mai obiectivi.
Afectat de accidentele vasculare cerebrale din 1950 și vara anului 1954, când a paralizat pe jumătate, Maruca declara celor care o vizitau sau aveau timp să-i asculte confesiunile, că s-a săturat, nu-l mai poate ține acasă pe Enescu, ea nu este nici bucătăreasă nici infirmiera lui, așa că, l-a mutat la Hotelul “Atala”, la etajul 4, camera 40, din Champs-Elysee, rue Chateaubriand nr. 10, Paris, hotel care aparținea unui proprietar român, Florescu.
Relatând despre George Enescu și ceea ce scrisese presa română, în special “Chemarea nouă” de la Dorohoi despre “Sărbătoarea Maestrului George Enescu” de la 10 decembrie 1931, când împlinise 50 de ani și C.N. Iancu, directorul Școlii normale de la Șendriceni socotea pe sărbătorit ca “un uns al Divinității, care sintetiza în sublima sa artă tot geniul doinei și al zbuciumului sufletesc de secole al poporului românesc…”, aduceam în actualitate ceea ce fusese marele om de la Mihăileni – în “Dorohoi Capitala Țării de Sus  în presa vremii, 1874-2006”, p.73-74,  de Ion N. Oprea, Editura Edict, Iași, 2007: “…La 14 iulie 1954 Enescu are o comoție cerebrală. Rămâne parțial paralizat. Din țară îi sosesc ultimii bani: 74.000 lei depuși la C.E.C., drepturi de autor, expediați de avocatul Romeo Drăghici, prietenul său.

Patul de suferință nu i-l veghează Maruca Constantinescu, soția sa, cu care îi era valabilă căsătoria doar în Elveția, din motive de procedură neîndeplinită, ci o asistentă socială. Marea sa iubire îl lăsase singur în ghearele suferinței. A bolii.
Proprietățile din țară îi fuseseră confiscate, direct sau cu oarecare, perdea. Apartamentul din Rue Clichy din Paris, ca și vila de la Bellevue, lângă Paris, fuseseră vândute în ultimii ani tot din cauza lipsurilor personale. Ultimile  zile și le petrece în hotelul “Atala” din Rue de Chateaubriand.  Oamenii de inimă îi sunt alături. Îl vizitează, pentru a-i veghea ultimile clipe, regina Belgiei, sosită special de la Bruxelles. Maruca, marea lui iubire, nu-și face apariția. Moare în noaptea de 4-5 mai 1955 și se odihnește în cimitirul parizian Pere Lachaise, din stânga acompaniindu-l compozitorul Georges Bizet. Numai că, astăzi, piatra sa funerară, spun cei care l-au vizitat la mormânt pe George Enescu, are literele șterse și este foarte greu să fie descifrate: „Georges Enesco, Compositeur, Membre de l-Institut. Commindeur De la Legion D-Honneur. 1881-1955”.
Poate, Klaus Iohannis, președintele României, prin Ambasada din Paris, cu ocazia reînoirilor în ștafeta momentului, va șopti cui trebuie să se facă ce trebuie pe piatra de mormânt a celui mai mare muzician român, care, iată, în strălucirea lui și a țării, are o vârstă…
Yehudi Menuhin , elevul său, avea să spună lumii întregi: “Enescu va rămâne pentru mine Absolutul prin care eu judec pe alții”…
Omenirea avea să afle și alte intimități despre evenimentul acelui timp – slujba de înmormântare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxă Română Sfinții “Mihail și Gavril” din Cartierul  latin din Paris, rue Jean de Beauvais, iar Maruca a găsit motive și nu a participat la parastasul de 40 de zile. Ea care nu a avut bani să îngrijească de sănătatea soțului grav bolnav, ulterior a plecat în Elveția, unde, pe malul lacului Leman din orașul Vevey la hotelul de cinci stele – des Trois Couronnes, pe rue d-Italie – unde astăzi o cameră de închiriat costă cam 10.000 de dolari pe lună și-a petrecut următorii ani de viață, încă 13 ani după Enescu, până la împlinirea vârstei de 90 de ani.
O fi citit ea, ceva,  din ultima fotografie a lui George Enescu, care, parcă pentru a-l imita pe Mozart, condus la groapa săracilor din Viena doar de câinele său, nu este cu Maruca, dragostea sa, ci cu câinele său Mutzerli, singurul care i-a rămas credincios până în ultima clipă?!…