Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

George Enescu cu dosar nr. 5483, cuprinzând 120 volume, mii de pagini, întocmit de Securitatea română

OPREAINPrimit pentru publicare: 25 aug.2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 26 aug. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

 

 

George Enescu cu dosar nr. 5483, cuprinzând 120 volume, mii de pagini, întocmit de Securitatea română, geneza cărții „Muzicieni români biografii ascunse în arhive” de muziciana- profesoara universitară Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu, fiica unor partizani, luptători în munți, antitotalitari


Fiică a lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu s-a născut în munți, într-o grotă, avea doar 2 ani când, în mai 1958, ultimii membri ai Grupului de la Nucușoara au fost prinși de Securitate, frații Toma și Petre au fost arestați, iar Maria Plop ca să-și salveze fetița s-a predat teroriștilor, în arhivele CNSAS găsindu-se o fotogarafie care imortalizează momentul în care ea coboară scara de funie din adăpostul lor de la Râpele cu Brazi, cu fetița subbraț, predându-li-se, iar tânărul Constantin Jubleanu care a deschis focul a fost ucis.

Ulterior, la Jilava, în noaptea de 18 spre 19 iulie 1958, frații Toma și Petre Arnăuțoiu, împreună cu 14 oameni care îi ajutaseră în cei 9 ani de activitate și urmărire în munți au fost executați, iar Maria Plop a murit în 1962 în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Avea 35 de ani.

„Nu am amintiri de la vârsta de doi ani, nici prea multe  din leagănul de copii unde am stat până la patru ani, am din anii copilăriei petrecuți după înfiere în București”, declară autoarea cărții nominalizate în titlu.

Despre Toma Arnăuțoiu și Maria Plop, părinții ei, are închipuirile ei, conturate după documentele  din dosarele făcute de Securitate, unde a găsit descrieri ale înfățișării lor, îmbrăcămintea, chiar  și despre bunicii ei dinspre tată, Ion și Laurența Arnăuțoiu, care în peste 1000 de pagini-dosare, conțin transcrieri din convorbirile lor, zi cu zi, reținute de securitate. Că după prima lor perioadă de detenție, 1949-1955, Securitatea le-a admis să locuiască într-o jumătate de casă, în care a împânzit tot felul de microfoane, iar în restul – destinat postului de miliție – alte microfoane, desigur.  Așa, încât, din 1955 și până la arestarea părinților ei, în 1958, tot ce au vorbit cei doi, bunicii, a fost ascultat, înregistrat, notat și păstrat, material care servește astăzi autoarei să ni-i înfățișeze. Ca și mama ei, bunicii au murit și ei în închisoare.

Despre Enescu și alți muzicieni, Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu s-a documentat odată cu scrierea cărților despre părinții și familia lor. După cum am spus, ea însăși face parte din familia celebrilor martiri anticomuniști, care, la o întâlnire cu românii din exil, studenți rezidenți, muzicieni, adunați într-un iunie trecut la sediul Centrului Cultural Român, patronat de Fundația Rațiu, de la Londra, pe baza a o serie de scrisori din anii 1950 ale agenților poliției politice, care îl supravegheau pe George Enescu, Enache după codul filării, aflat la exil, la Paris, a vorbit larg despre muzician dar și despre apărătorii românismului cu arma în mână.

Se cunoaște, după instaurarea regimului comunist în 1948, George Enescu a ales exilul. Ultimii ani de viaţă ai marelui compozitor român au fost umbriţi de boală, de greutăţi materiale şi de intrigi politice în care era amestecată poliţia secretă comunistă, iar  un tablou cenuşiu al acestei perioade a fost schiţat de Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, pe baza unei documentări alcătuite din date de arhivă. Din cercetările ei reiese un lucru cumplit: Enescu a fost nu numai supravegheat de agenţi, dar, deşi se afla  în libertate, la Paris, era ostatic intrigilor poliţiei politice. Agenţii care îl supravegheau, trei la număr,  corespondau direct cu Alexandru Drăghici, fost şef al internelor.

După 1948, regimul comunist a făcut presiuni uriaşe pentru înregimentarea personalităţilor culturale româneşti, a celor cruţate de reprimarea în închisori. Muzicieni precum Mihail Jora sau Paul Constantinescu au fost persecutaţi, iar Enescu, supravegheat.

„Am auzit tot felul de voci care vorbesc despre Enescu ca despre un om care a colaborat cu regimul comunist, un mare neadevăr”, a subliniat doamna, autoarea, într-o convorbire cu Camelia Csiki, sâmbătă 13 august 2016, TVR/1  București. După un turneu în Statele Unite și în Canada, în 1946, Enescu s-a exilat  la Paris. Comuniștii au încercat mereu să-l convingă să revină în România, i-au pus chiar numele pe lista candidaților  pentru Marea Adunare Națională (după alegerile din 1946 n.n.) dar Enescu a răspuns ferm într-o scrisoare pentru care a insistat  să fie transmisă de la Ambasada Română de la Washington către  Ministerul de externe: „Ca omagiu pentru Maiestatea Sa Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră accept a figura pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică și nici nu voi lua nicio obligație pe tărâmul politic. Trăiască Țara și Regele!”

După 1951, Enescu și soția sa, Maruca Cantacuzino, au intrat adânc în vizorul Securității. Se pare că agenţii cunoşteau precis situaţia materială precară a lui Enescu şi încercau să speculeze orice slăbiciune. După cum a precizat Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, compozitorul se îmbolnăvise şi nu se mai putea întreţine din concerte. Pe lângă George Enescu au fost detaşaţi trei agenţi, Lucia, Bediţeanu şi Ionescu, iar activitatea lor a continuat până în 1954. Bediţeanu i-a falsificat şi semnătura, după cum arată documentele citate de cercetătoare. „A fost prins ca într-o capcană într-o intrigă politică menită să îl readucă în România”, scrie  ea.

„Cred că Enescu a suferit foarte mult pentru că a plecat din România şi nu ar fi plecat dacă regimul nu ar fi fost atât de agresiv. (…) Era extrem de legat de România; am rămas uimită în câte oraşe mici a cântat pentru ca oamenii să aibă acces la muzica de nivelul cel mai bun”, scrie Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu.

Compozitorul şi-a pierdut averea din România odată cu venirea comuniştilor,  amintește ea. Înainte de 1948, Enescu era proprietar de terenuri în România, cumpărate din banii de concerte, iar pământurile erau administrate de tatăl său. „Reforma agrară l-a lăsat sărac. în documente el se întreabă de multe ori de ce au luat pământul”. Ea a explicat motivele complexe pentru care George Enescu a ales exilul. Pe de o parte, el s-a temut că regimul l-ar fi determinat să compună lucruri pe care altfel nu le-ar fi compus. „Apoi, a simţit o ameninţare vizavi de soţia sa, care se comporta ca o aristocrată şi nu putea renunţa la un anumit stil de viaţă”.

George Enescu a fost căsătorit cu o fostă prinţesă Cantacuzino, Maria Rossetti, şi în Bucureşti a locuit în Palatul cu lei, de pe Calea Victoriei.

În afară de deteriorarea severă a nivelului de trai, exilul i-a adus şi nefericirea bolii. „Boala l-a pus într-o situaţie dificilă, l-a făcut dependent de cei din jurul lui. S-a trezit fără un venit sigur, nemaiputând să cânte, la o vârstă înaintată”.

Chiar în aceste condiţii, Enescu nu a cedat nici o clipă, sub nici o formă regimului comunist. „Nu voia să colaboreze cu regimul, să ceară avantaje. Nu şi-a luat drepturile de autor din România ca să nu se creadă că a colaborat cu regimul”. El a fost un om extrem de discret. El niciodată nu a făcut gesturi șocante. El n-a închis ușa, ca să spun așa, n-a refuzat să discute cu autoritățile de la București, dar nici n-a făcut compromisuri. S-a comportat  până la capăt în stilul lui de om  cu o noblețe cu totul specială, cred că de aici și apar  acuzațiile de tot felul, pentru că noi ne-am obișnuit cu persoane care fac gesturi tumultoase ca să fie  văzute și filmate”.

Cu tristeţe ea  conchide: „Poate că Enescu a considerat că plecând din România nu va avea probleme, dar regimul era cu ochii pe el”.

Tot referitor la faptul dacă Enescu nu a ales  să lupte prin muzică împotriva regimului, ea scrie în carte  cât de profund a fost afectat muzicianul de regimul  represiv instalat la București, că a observat chiar o simplificare  a limbajului lui muzical în compozițiile  din ultimii ani ai vieții sale.  „O simplificare extremă a limbajului… Este parcă un refugiu într-o lume care nu are legătură cu realitatea”, scrie  ea, comparând Sonata a treia, cu caracter românesc, pentru vioară şi pian cu Uvertura compusă în 1949, cu caracter românesc.

Lucrarea din 1949 are o scriitură simplificată, spre deosebire de sonată, unde fiecare sunet are cel puţin două – trei indicaţii de expresivitate:  „Poate că lucrările pe care le-a compus ar trebui reevaluate, ţinând seama de presiuni”,  prin aceste cuvinte admiratoarea lui Enescu îl parafrazează   pe marele compozitor, care declara în 1930 că un compozitor ar trebui studiat odată cu epoca în care a trăit: „Nu văd de ce nu am cerceta ce s-a întâmplat cu Enescu în epoca sa”.

Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu este muziciană, a cântat în Orchestra Filarmonicii Enescu şi predă la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Ea a întreprins mai multe cercetări și în privinţa istoriei familiei sale, care a dat României cel mai masiv şi mai rezistent grup de partizani anticomunişti.

Dezvăluirile  făcute de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu în cartea citată – Muzicieni români biografii ascunse în arhive, 2011,  dar și convorbiri, interviu cu Grigore Constantinescu, Radio România Cultural, ora de muzică, 16 aprilie 2013 ori discuții la TVR/1 cu Camelia Csiki, 13 august 2016 – cu privire la dosarele de urmărire ale unor importanți muzicieni români din generațiile imediat următoare  lui George Enescu, inclusiv dosarul acestuia, de către organele Securității regimului comunist din România, stârnesc, fără îndoială, revelații, dar și bune prilejuri de meditații…

                                                  

15 august 2016

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5