Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

George Enescu în amintirea contemporanilor

George Enescu în amintirea contemporanilor

Duminică, 1 septembrie, a început ce de a 21-a ediţie a Festivalului  internaţional Festival-Enescu,GhMedian“George Enescu”. Organizatorii  au decis ca gongul oficial al festivalului să fie dat la Dorohoi, unde renumita formaţie de suflători “Romanian Band” a susţinut un concert. Este desigur un gest care ne onorează, dar prea puţin faţă de aşteptările botoşănenilor deoarece, nici de această dată locurile, natale ale ilustrului muzician nu au fost incluse, alături se Sinaia şi Teţcani, printre cele în care vor fi purtaţi oaspeţii de peste hotare, veniţi la festival. Aşezămintele memoriale de la Liveni şi Dorohoi, care păstrează, mai vie decât oricare altele prezenţa lui George Enescu, vor continua să aştepte să fie descoperite de admiratorii muzicii sale din alte orizonturi ale lumii,  cu prilejul unor viitoare ediţii ale festivalului. Poate până atunci vom avea drumuri mai bune, care să înlesnească parcurgerea drumului de la Bucureşti până aici şi mai ales factori de decizie mai înţelepţi, care să înţeleagă că includerea aşezămintelor memoriale din judeţul Botoşani între cele vizitate cu ocazia festivalului, este o datorie, fie şi numai pentru faptul că Enescu a plecat de aici.

Bucuroşi să ştim că acum, numele lui George Enescu este amintit pe toate meridianele lumii, noi, botoşănenii, ţinem să-l omagiem şi aici acasă, cu aceeaşi adâncă admiraţie, cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. Cele două aşezăminte memoriale de la Liveni şi Dorohoi şi Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Botoşani vor fi, desigur, iniţiatoarele şi organizatoarele celor mai importante activităţi dedicate marelui muzician. Le alăturăm, completându-le, un document care probează admiraţia contemporanilor lui George Enescu faţă de acesta. Este vorba despre un articolul intitulat “Mărturisiri” publicat de profesorul Tiberiu Crudu în numărul din 27 aprilie 1929 al ziarului botoşănean “Ştirea,”pe care-l prezentăm în cele ce urmează:

“Pe maestrul Enescu am avut prilejul să-l aud adesea concertând, fie în ţară, fie peste hotare.
Cu toate acestea eu nu-i văd chipul decât sub trei ipostaze care niciodată nu-mi vor pieri din minte.
Întâiul când, în “Salle Gaveau”, din Paris, fiind singur pe scenă, cu vioara sub bărbie, urechea pe strune, şi ochii închişi, era ascultat de o lume selectă, cu atâta sfinţenie, cum nu mi-am închipuit că poate să fie ascultat vreodată un om. Nimeni parcă nu îndrăznea să răsufle măcar nu să se mişte, să se cioşmolească în loc ori să şoptească ceva vecinului, cum e urâtul obicei la noi. Acolo nu se mişcau decât degetele de la mâna lui Enescu, nu se frământa decât trupul lui înfiorat, restul auditorilor părea inert!
Urmăream cu ochii în lacrimi şi cu o mândrie nestăpânită această atitudine respectuoasă, plină de duioşie, faţă de puterea cu care ştia să se impuie numai prin tăria artei sale.
Al doilea, când am auzit, într-un concert mare, tumultuous, dat la teatru Chatelet, de pe cheiul Senei cu sute de orchestranţi în faţă şi alte sute de corişti în spate. Afişele anunţaseră 1000 de executanţi! În mijlocul acestui norod de cântăreţi, la un moment dat se ridică un singur om, care, punând vioara pe umăr şi atingând strunele cu arcuşul, începu să sufle uşurel un zefir dulce, ce pe dată ne goni din suflet toate grijile pământului.
Pe cerul lăuntric al fiinţei noastre simţirăm că se deschide o gură de rai senină prin care pătrundeau, din alte lumi nebănuite, raze de soare ce tiveau cu aur şi argint învolburările armonioase ale orchestrei şi vocilor.
În urmă, talazurile notelor începură să se zbuciume ca o mare înfuriată, deasupra căreia, pe crestele valurilor jucăuşe, se auzea, din când în când, mângâierea divină a unui glas de vioară, ce părea de departe, surâsul unor îngeri care se scăldau atunci în spuma clocotitoarelor unde.
Era mângâierea înzeită a arcuşului din  mâna maestrului nostru, care fără grijă, se juca, sălta, zbura ca o pasăre deasupra genunei sunetelor tuturor celor din jurul lui.
Când dirijorul obosit lăsă bagheta-n jos, începu nu o ploaie, ci o furtună de aplauze.
Băteau din palme cei din sală, dar mai amarnic băteau cei din scenă: orchestranţii aplaudau din faţă, ridicaţi în picioare, coriştii din spate, iar la mijloc, se înclina, ca o ramură plină de rod, capul maestrului, care, mişcat, îşi strângea pătimaş la piept vioara-i vrăjită.
Noi, cei câţiva Români gălăgioşi rătăciţi în fundul galeriei olimpice, am început să strigăm besmetici: Uraa! Trăiască Georgică Enescu şi Cuconu Costache de la Cracalia, care l-o făcut! Uraa!
Când glasul nostru strident atinse urechea maestrului, tresări deodată, îşi ridică fruntea, îşi flutură voiniceşte pletele şi, râzând, întinse vioara către noi, mulţumindu-ne şi făcându-ne semn că ne-a auzit.
În acel moment desigur pe deasupra auditorilor străini din sală, a trecut un fluid invizibil ce lega pentru totdeauna sufletele unor fraţi care se regăsiseră o clipă în acel ostrov îndepărtat de ţară.
Al treilea ipostas este acela în care l-am văzut la Cracalia, cu ocazia unei audiţii musicale, date, după obicei, într-un cerc intim, în casa bunului său părinte, cuconu Costache Enescu.
Ghemuit în umbra unui amurg, nu-i vedeam decât silueta întunecată ce se proiecta pe geamul puţin luminat dinspre apus. De astă dată cânta la un pian o compoziţie proprie care începe cu aria simplă a cunoscutului cântec “Am un leu şi vreau să-l beu”.
Niciodată în viaţă n-am auzit aşa cântare de pian. Mie, de obicei, nu-mi place pianul. Spun drept. Când însă maestrul şi-a sfârşit rapsodia cu flori de sunete luminoase în întunerecul anume păstrat al odăii, atunci mi-am zis în taină: “Dacă astfel se poate cânta din pian, atunci dumnezeesc este şi acest instrument!”.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5