Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Grădinile Botoşanilor în pagini literare

Grădinile Botoşanilor în pagini literare

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Botoşanii aveau aspectul unui adevărat oraş- grădină, casele, începând cu cele ale protipendadei, de pe străzile centrale ale oraşului şi sfârşind cu locuinţele modeste din cartierele mărginaşe, fiind înconjurate cu grădini bine îngrijite, pline de flori, arbori din cele mai felurite esenţe şi pomi fructiferi. Evocând oraşul anilor copilăriei, în cunoscuta lucrare autobiografică “O viaţă de om”, Nicolae Iorga a ţinut să prezinte şi această faţă frumoasă a Botoşanilor, precizând, faptul că, grădinile făceau să se estompeze, ceea ce nimeni nu putea face – diferenţele sociale, dând un aer de linişte şi armonie aşezării: “Indelung se întind grădinile celor două clase care nu se cunosc, nu vor să se cunoască, în strictă osebire de ranguri care hotărăşte cercurile sociale şi le împiedică nu numai de a se amesteca, dar de se şi atinge. Apoi, din ce în ce mai mult, coperişurile se fac joase, pridvoarele se îngustează. Numai grădinile, livezile, acelea rămân neschimbate”1.
Dincolo de această constatare, memorialistul ne oferă imaginea, de o mare frumuseţe a grădinilor Botoşanilor, a căror lipsă a simţit-o de-a lungul întregii sale vieţi “Grădinile de flori din faţă, al căror dor , în oraşe îngrădite, banal croite după acelaşi plan, purtat din ţară în ţară, l-am dus toată viaţa, urmărit de miresmele lor, pe când albine, îngreuiate de nectar îmi bâzâie la urechi şi toate culorile curcubeului îmi joacă în faţa vrăjiţilor ochi întorşi departe în urmă. E acolo nalba mare, roşie, triumfător deschisă, scoţând în faţă spicul seminţelor albe, mărunte, cu miros lăptos, este conduraşul care-şi scoate înainte ciuboţica de un roşu-brun pătat cu galben palid şi trimite o aromă vie, proaspătă, este nemţisorul albastru şters şi roz palid care tremură între frunzele mărunte ca a mărarului din toţi clopoţeii ciorchinelor sale, este floarea de piatră a portolacului, care printre florile cărnoase deschide ochiul mare, nevinovat, al florii multicolore, ce ar părea făcută din ceară de mâinile măiestre ale unei zâne capricioase, sunt bujorii care te cheamă din toate foile multe ale florii cărnoase şi rujele învoalte care le stau şi mai mândru în faţă. Sunt garoafele cu sepalele ca nişte trompe de fluturi, floarea potirelor profunde care îmbată, şi micşunelele rotunde, micuţe, între foile uscate ca de hârtie. Si e atât- mai trebuie oare ceva mai mult?
In fund sunt cireşi şi vişini, mai ales vişini cu frunza lucioasă şi roşul transparent al fructelor acre ; sunt zarzării cu carnea galbenă, moale, dulceagă şi mai ales nalţii, impunătorii nuci, cu ramurile întinse creatoare de umbră, al căror miros puternic, iute, răspândeşte în jur o atmosferă de profundă religiozitate păgână”2.
Grădinilor evocate cu atâta simţire de Nicolae Iorga, li se adăugau cele publice, asupra cărora, zăboveşte o clipă, în cartea sa autobiografică “Amintiri”, naturalistul Nicolae Leon: “Oraşul Botoşani este plin de livezi şi florării. In copilăria mea era grădina Petrinoaiei, în care cânta muzica şi lumea mergea de se plimba şi a bea ape minerale. O altă grădină de unde cumpăram seminţe de flori era grădina lui Ipser, în care era şi un teatru de vară, unde jucau fel de fel de trupe improvizate, Chirimescu, Arceleanu…”3.Li se adaugă, grădina Bolfosu, situată pe Soseaua Iaşului, unde, Andronic Tăranu, îşi amintea, că pe timpul când era elev la liceul Laurian, l-a văzut pe profesorul său de italiană, Giovani Blachin, în stare euforică, ţinând un discurs despre Garibaldi4, şi cea mai renumită dinte toate grădinile publice ale Botoşanilor, grădina Vârnav.
Proprietate a lui Nicu Vârnav, care o amenajează după modelul celor apusene şi din anul 1869, contra unei taxe de intrare, o pune la dispoziţia celor ce doreau să facă “promenadă”, grădina este mai întâi închiriată şi apoi, din anul 1874, cumpărată de primărie şi deschisă, gratuit, pentru toţi locuitorii oraşului. In primii ani de după intrarea în patrimoniul oraşului, grădina a fost amenajată, de către un grădinar angajat special în acest scop, cu alei , ronduri de flori, arbori şi copaci ornamentali, devenind locul predilect de plimbare al protipendadei. Călător prin Botoşani, în anul 1887, neamţul Rudolf Bergner constata numărul mare de femei elegante care se plimbau pe aleile grădinii: “Toaletele pariziene cele mai atrăgătoare, corsaje de atlaz albastru, dantelă albă şi haine de muselină sunt expuse privirilor, modul de prezentare depăşind în amploare pe toate cele din Bucureşti şi Iaşi.Treizeci sau patruzeci din frumuseţile oraşului se plimbă pe aleea principală în sus şi în jos, admirate de cavaleri eleganţi şi ofiţeri”5.
După anul 1900, aici a fost amenajat un lac, s-au construit un chioşc pentru muzică şi un teatru de vară, o popicărie modernă şi un bazin rotund “Jet d’eu”. Dintre toate acestea, cel mai admirat era lacul, pe care vara se puteau face plimbări cu barca, iar iarna patinaj. Amenajat sub directa supraveghere a inginerului Mihai Zorio, şeful serviciului tehnic al oraşului, specialist în lucrările de aducţiune a apei, lacul era despărţit în două, prin nişte poduri arcuite. Eleganta construcţie a stârnit vii discuţii în rândul cetăţenilor urbei, mulţi dintre aceştia exprimându-şi neîncrederea în rezistenţa sa. A trebuit ca inginerul Mihail Zorio să facă o demonstraţie practică a solidităţii operei sale pentru a înlătura scepticismul botoşănenilor, fapt evocat de academicianul Octav Onicescu, în cartea autobiografică “Memorii”: “Confecţionarea celor două poduri arcuite, cu o săgeată destul de îndrăzneaţă, au provocat în timpul construirii lor multe nedumeriri autorităţilor oraşului şi chiar cetăţenilor care frecventau grădina. Ei puneau un mare semn de întrebare, dacă podurile nu se vor prăbuşi când mai mulţi oameni vor trece peste ele. Dar inginerul care-şi cunoştea meseria (învăţase într-un mare institut politehnic din Torino, unde, dacă nu se născuse încă betonul armat, a fost cu mare ştiinţă promovat de Galileo Ferraris) a făcut următoarea probă : l-a rugat pe comandantul Regimentului 8 Roşiori, ale cărui cazărmi păzeau oraşul dinspre Nord, să trimită un escadron călare, care să treacă în formaţie strânsă peste ambele poduri, în ambele sensuri. Proba a reuşit pe deplin şi a fost hotărâtoare. Ele au fost date imediat în folosinţă şi au rămas o podoabă a grădinii cu arcuirea lor elegantă”6.
Faima grădinii Vârnav a fost sporită, dincolo de frumuseţea şi eleganţa acesteia, de faptul că, pe aleile sale,
şi-a purtat, nu odată, paşii, Mihai Eminescu al cărui bust, adus din faţa Scolii “Marchian”, a fost amplasat pe malul lacului, în anul 1932. Aminteşte acest fapt, în amintirile sale, poetul Ion Păun –Pincio, care, în anul 1887, când bolnav, Eminescu a stat un timp la sora sa Harieta, l-a întâlnit în parc, găsindu-l când tânăr, voinic şi vioi, când stăpânit de melancolie, călcând încet şi rar şi capul lăsat mereu în jos. “Ii plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor…apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna-ntinsă până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii…”7
Legătura dintre Grădina Vârnav şi genialul poet, a fost evocată, în scrierile lor, de toţi cei care s-au aplecat asupra vieţii acestuia-George Călinescu, Dumitru Murăraşu, Augustin Z.N.Pop, I.D.Marin etc, dar şi de condeieri care, intenţionat, sau întâmplător, si-au purtat paşii pe aleile sale. Unul dintre aceştia este Gala Galaction, care, în urma unei vizite făcute la Botoşani, publică, în pagina literară a ziarului “Clopotul”, din 24 noiembrie 1933, articolul “In Grădina Vârnav din Botoşani”8, articol aproape necunoscut, pe care îl redăm integral, în încheierea acestei scurte evocări a Botoşanilor de altădată.
“Aşa se numeşte grădina publică din acest oraş. Cândva, demult, trecusem pe lângă ea, într-un amurg de toamnă. Dar amintirea se risipise, lăsându-mi numai un chioşc şovăitor şi împrejur câteva pete galbene. De data aceasta am ajuns la Botoşani, în luna Mai. M-am găsit într-o lume liniştită, fără răcnetele vânzătorilor bucureşteni, fără de automobile şi fără de îmbulzeala de la răspântii.
Cine intră în acest oraş, aducând cu sine oricât de puţină istorie literară românească şi amintirea câtorva poezii iubite în tinereţe, se simte tainic învăluit de umbra poeziei lui Eminescu. Iluzie sau adevăr, ţi se pare că între înfăţişarea tihnită, uşor pustie şi patriarhală a acestui colţ de lume şi mirajul rechemării eminesciene, există o netăgăduită legătură.
Câte o casă veche boierească, pierdută printre arbori vechi şi bălării virgine, câte-o potecă ascunsă mai încolo, într-o dumbravă de liliac, câte-un zăplaz îmbătrânit şi pridit de crengi…răscolesc amintirea – o tinereţe întreagă roabă lui Eminescu – şi visul te îmbie: Visându-te ntr-o clipă, cu anii înapoi.
Un gând elementar, aici la prag pentru oricine (oricât de larg, oricât de strâmt i-ar fi pasul gândului) naşte iar şi iar se obsedează: – Eminescu a străbătut aceste uliţi. A gândit, a suferit, a prins întâile icoane, din comoara poeziei româneşti, aici, printre aceste cărări cu lilieci. A fost un copil zburdalnic, a fost tânăr cu slujba la Tribunal, a fost învinsul trist din zilele din urmă, aici, în cuprinsul Botoşanilor…
Un prieten îmi spunea că, în apropiere, pe locul unde se ridică nu ştiu ce local oficial, stătea căsuţa în care Eminescu, prin anul 1887, cu capul pustiu şi detunat, încremenea lângă sora sa paralitică, Enrieta. Si desigur că acesta e drumul pe care-l bătea şi el, urcând, câteodată, în grădina Vârnav.
In grădina aceasta, iluzia e şi mai puternică şi armoniile fără de moarte ale poeziei lui Eminescu se materializează în fiecare creangă legănată şi se revarsă în jgheabul ceasului de faţă, din fiecare boschet, cu granguri şi cu mierle. Grădina e singuratică şi cu sânuri înflorite, năpădite de soare. Departe, pe sub carpeni, jumătate în umbră, jumătate incandescentă, se iveşte câte o rochie albă. Câţiva cosaşi, cu pălării largi de plăieşi, răstoarnă nepăsători, otava înspicată.
Desigur că erau tot aici, în acele zile de Mai, grele inimii, când cel mai nefericit fiu al Botoşanilor, rău cârpitul, bolnavul şi poate flămândul Eminescu, odihnea pe banca aceasta, ruina vieţii şi a geniului său.
A trecut de atunci atât de mult!. Timp de aproape patruzeci de ani, cei mai pricepuţi şi mai simţitori cărturari din societatea noastră au jelit atât soarta tristă şi s-au prosternat înaintea frumuseţii eminesciene. Dacă însă, această frumuseţe face astăzi parte din substanţa noastră atât de mult, că nu mai simţim mirosul florilor de tei, decât pri Eminescu şi nu putem să mai privim cerul cu lună decât prin linţile genialei lui puteri de descifrare, tristeţea, jalea şi revolta nu se vor stinge şi nu-şi vor găsi ispaşă niciodată.
În fundul grădinii, dincolo de perdelele copacilor bătrâni şi dincolo de aleile pline de arabescurile luminii şi ale umbrei, câte o ridicătură de pământ, altădată încununată cu un chioşc. Dar vijelii năpraznice au suflat peste oraş, în cei din urmă câţiva ani, şi chioşcul s-a spulberat dimpreună cu alte case şi cu alte întruchipări din Botoşani. A mai rămas din chioc o podină şi o scară cu trepte dislocate. Dar de sus, de pe podină, grădina descreşte şi iese din impreciziune, iar lumea de dincolo apare desfăşurată larg, până în zarea, de jur împrejur culcată pe păduri. Botoşanii sunt ocoliţi în zare de dealuri invariabil păduroase.
Aici, pe podină, svonul grădinii, tors de vânt şi piculinele vii de prin dumbravă, ajung cu farmec subţirel şi cristalin. Biruiţi, amicul care mă însoţea şi eu, aşternem mantalele pe podină şi ne culcăm cu faţa către ceruri. Nori stingheri, nori capricioşi, nori de puf de păpădie alunecă prin oglinzile albastre. Privim prin păienjenişul genelor frumuseţea nestatorniciei aeriene şi ne lăsăm mângâiaţi de foşnetul atâtor frunze vii de iubirea atâtor păsărele nevăzute.
Podina creşte cu noi spre cer. Un armistiţiu larg în noi şi împrejurul nostru se înfiripează dulce şi ne scoate din realitate. Pentru ce nu găsim acolo, de unde am venit, care sunt nevoile cu care ne luptam ieri, pe vremea aceasta, care sunt durerile cu care va trebui să dăm piept mâine la aceeaşi oră?… Toate aceste gânduri şi vedenii se topesc în unda albastră de deasupra, se topesc în pacea încropită a acestei după-amieze de Mai.
Dar suntem în grădina, unde tristeţea şi obsesia lui Eminescu, zdrenţăros şi bolnav, nu vor fi ispăşite niciodată! Peste aceste comori de soare, de nori albi şi de Mai înflorit, va flutura deasupra zăbralnicului cernit:
Pierdut e totu’n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-altor vremuri
Iar timpul creşte’n urma mea… mă-ntunec,
Şi această amintire literară covârşeşte inima şi clipa călătoare până la substituire.
Totul în noi ajunge oglindă şi sosie acestor versuri nemuritoare. Tinereţea e departe!. Povestea zilelor ce-au fost e isprăvită. Pleoapele cad pe ochi, grele şi roşii, de soarele filtrat ca nişte petale de bujor.
În spirala molcomă şi coborâtoare, către heleşteiele nesimţite ale somnului (care ar fi bine-venit, dar nu poate veni) prind, desfăşurându-se, cuvânt cu cuvânt, suprema rugăciune:
Din teiul sfânt şi dulce, o ramură să frângi
La capul meu cu grijă, tu ramura să-ngropi…
Simţi-o-voi, odată, umbrind mormântul meu,
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu!”

Note:
Nicolae Iorga : “O viaţă de om”, Editura B.P.T. Bucureşti, 1981, Vol. I, p. 28
Idem. p.30
N. Leon “ : “Amintiri”, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1925, partea a II-a, p. 17
Stefan Ciubotaru : “Monografia oraşului Botoşani”, Ed. Axa, Botoşani, 1997, p. 345
Idem p. 346
Octav Onicescu : “Memorii”, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, vol. I, p 72
Dumitru Lavric : “Botoşani – dulce Arcadie”, Editura Agata, Boto,ani, 2005, p.90
Clopotul, an I, nr. 21, 24 noi. 1933



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5