Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143),  Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Greșit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne!   Și nu sunt vrednică de mila ta. CALYPSO

Primit pentru publicare: 28 Nov. 2020
Autor:   Elena PETRIMAN ȚARĂLUNGĂ
Publicat: 29 Nov.  2020
©   Elena Petriman Țarălungă, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

   Greșit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne!   Și nu sunt vrednică de mila ta. CALYPSO

Nimic se mai știe, aproape nimic, despre Calypso. Când am auzit eu prima dată despre ea, eram elevă de liceu și-l aveam ca profesor de limba română pe severul Hary Zupperman. Era profesorul care acorda note elevilor după criteriul: 10 – este pentru Dumnezeu, nota 9 este a profesorului, iar nota 8 – este a celui mai bun elev.

Puțini, foarte puțini, erau cei care reușeau să-i smulgă vreun opt profesorului nostru. Mulți erau cei care mă invidiau pentru un singur opt, dar numai eu știu ce-am avut de pătimit după aceea: profesorul meu mă urmărea, nu doar la ore, ci și pe stradă. Mă urmărea cu ochii lui de vultur, așa cum vulturul urmărește prada. Și, oricât de bine răspundeam la ore, niciodată nu mă lăuda. Spunea doar două cuvinte:
– Stai jos!
Eu mă așezam în banca mea, neștiind  de-i mulțumit sau nu.

Cu toată această prigoană asupra mea, abia așteptam ora de limba română, curioasă, să știu, să aflu mai multe povești de la profesorul meu. Ora trecea pe nesimțite! Dar, cu toate că soneria suna, profesorul nu ne vorbise nimic, sau aproape nimic, despre lecția propriu-zisă, cea pentru care urma să primim notare la ora următoare. Adevărată enciclopedie, profesorul ne ținea cu gurile căscate, la propriu, cum deseori se întâmpla când îi  ascultam povestirile. Ne făcea cunoștință cu eroii lui Balzac, Proust, Tolstoi, Dostoievski, Pușkin și nu numai. M-am oprit la Pușkin, pentru că de el se leagă numele lui Calypso, povestea lui Calypso, pe care am auzit-o, prima oară, de la profesorul meu:
−Calypso era o frumoasă grecoaică, de care Pușkin s-ar fi îndrăgostit. Calypso devenise muza marelui poet. Pentru ea a scris poemul ,,Șalul negru”, pentru ea a fost rănit mortal într-un duel, de un presupus rival…spunea profesorul, după care se așternea o liniște deplină.
-Și ce-a mai urmat? îndrăzneam eu să întreb.
-Tu, Petriman, dacă ai fi citit despre Pușkin, ai fi aflat. Spune drept, ai citit?
-Am citit, domnule profesor, dar despre Calypso  n-am citit…
-Domni sunt numai domnitorii, eu sunt tovarășul   profesor. Ai înțeles?
-Am înțeles, tovarășe profesor!
-Dac-ai înțeles, atunci, stai jos și ascultă! Și nu  uita, când vei ajunge prin părțile Neamțului, tu, ca ,,viitoare profisoriță de română,” să te abați și pe la mormântul lui Calipso, de la Mănăstirea Neamț!

Atunci și așa s-a întipărit povestea  în mintea mea:
Sfâșiată de regrete, Calypso ar fi îmbrăcat straie bărbătești, și-ar fi tăiat șuvițele din părul ca abanosul și a luat drumul pribegiei. Așa ar fi ajuns  ea la Mănăstirea Neamțului, unde s-a dat drept bărbat și s-a călugărit. Adică, ea singură s-a pedepsit: să trăiască printre bărbați și să uite că este femeie. La doar câțiva ani de penitență și călugărie, frumoasa Calypso s-a stins din viață într-o chilie de la Mănăstirea Neamț.

Nu mică trebuie să fi fost mirarea fraților călugări, când au dat să pregătească trupul pentru înhumare și-au observat, cu groază, că, sub hainele de călugăr, chiar printre ei, trăise o firavă femeie.

Nu i s-au găsit acte, nu s-au găsit  dovezi ale identității femeii, în afara următoarelor cuvinte, scrise pe o bucată de hârtie:  Greșit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! Și nu sunt vrednică de mila ta. Calipso.
                                   *
Peste ani, când am devenit studentă la filologie, într-o vacanță de vară, ne-am unit în grup și am decis să vizităm mănăstirile din partea de nord a Moldovei. Ușor de spus, greu de făcut, la acele timpuri, când nu exista decât un singur autobuz, unul care ne lăsa la Tg. Neamț, iar de aici, tineri fiind, străbăteam drumul cu piciorul.

Obosiți de drum și rupți de foame, spre seara unei zile din vara anului 1970,  am ajuns la Mănăstirea de călugări Neamț. Se coborâse întunericul, nori aducători de ploaie se apropiau amenințător de noi. Cineva din grup a venit cu ideea c-ar fi mai înțelept  să cerem adăpost chiar la Mănăstirea Neamț. Am fost primiți cu blândețe și ospătați cu o ciorbă de cartofi, un borș călugăresc, iar în loc de pâine, doar mămăligă rece, pe săturate. Cazarea – în chiliile pregătite pentru oaspeți, călători pe drumuri de munte.

Cum ploaia nu mai contenea, castroanele ni se umpleau, zilnic, doar cu borșul rece de cartofi, iar alături, nelipsita mămăligă. După trei zile de ploaie și borș de cartofi, în sfârșit, s-a ivit soarele! Toți se pregăteau de plecare, numai eu, aducându-mi aminte de sfatul  profesorului meu din liceu, îl rog pe călugărul care ne era ghid să mă îndrume spre mormântul lui Calypso. Binevoitor, m-a însoțit spre locul în care se afla mormântul știut. După mai multe priviri aruncate pe toate crucile din drumul meu, în sfârșit, pe una se putea desluși: Greșit–am, Doamne! Păcătuit–am, Doamne! Și nu sunt vrednică de mila ta.  Urma scris: CALIPSO, semn că, atunci când călugărul-femeie a fost îngropat aici, nu se știa că-i una și aceeași persoană cu frumoasa grecoaică, ajunsă aici tocmai din Basarabia, din Chișinău, acolo unde ar fi fost exilat și tânărul și neastâmpăratul Pușkin, după cum scria  C. Negruzzi.

Povestea profesorului meu era adevărată, după cum, era adevărat că și el văzuse mormântul lui Calypso. Doar că, după cum aveam să aflu, nu Calypso a fost cauza morții în duel a marelui poet rus, ci Natalia Goncearova, soția lui. După două zile de agonie, poetul s-a stins din viață, la numai 38 de ani, la 10 februarie 1837.

Spre toamna aceluiași an 1970, m-am decis să trag o fugă spre Bârlad, să-i fac o vizită profesorului meu. M-am îndreptat spre liceul în care învățasem patru ani, spre ,,Bastilia”, cum îi spuneau elevii, cu gândul să-i povestesc profesorului Zupperman despre borșul călugăresc și despre Calypso. Dar, profesorul meu nu mai era, se pensionase, plecase la București.  Mai târziu, aveam să aflu, de la regretatul și bunul meu consătean, C. D. Zeletin, și dumnealui fost elev al profesorului Zupperman, că s-a reîntâlnit, la București, cu profesorul și chiar au devenit prieteni.

În anul 1997, luna iunie, când profesorul a încetat din viață, fostul elev și prieten, C.D.Zeletin, a ținut un frumos cuvânt de bun rămas. Așa cum numai el știa să vorbească, de parcă vorbele-i erau o curgătoare poezie!

Revenind la misterioasa Calypso, prin anul 2004, am vizitat iarăși  Mănăstirea Neamț, de astă dată, cu colegii de serviciu, tot în grup organizat și anunțat. M-am îndreptat ,,glonț” spre mormântul lui Calypso, căutând în zadar să revăd acele cuvinte. Mormântul dispăruse, în chip misterios. Nici în gropniță nu se găsea vreo urmă de Calypso. Am întrebat pe ghidul  călugăr ce s-a întâmplat cu mormântul, dar nu m-a putut lămuri: era prea tânăr, nu știa, ori nu dorea să spună despre dispariția lui Calypso, femeia călugăr.

Vestita gropniță, cel mai mare osuar din țară, în care se află 530 de cranii. Să fi fost aici și craniul lui Calypso, femeia-călugăr? Dacă a fost, de ce ghidul-călugăr mi-a arătat doar mormântul? Povestea craniilor începe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din porunca starețului Paisie.

Toate legendele despre Calypso, în lipsa mormântului pe care eu l-am văzut cu ochii mei, rămân doar simple legende. Singurul adevăr este că acel mormânt a existat.
Dacă a existat până la 1970, de ce nu mai există astăzi?
Indiferent de alte speculații, misterul rămâne:
Unde a dispărut Calypso? Când și de ce a dispărut mormântul? Să fie neglijență sau Calipso a fost…furată? Să fie posibil ca, în cele din urmă, Calypso Polichroni să se odihnească în țara ei de origine- Grecia? Oriunde ar fi ajuns, cuvintele de căință și spovedanie sigur au însoțit-o:
     Greșit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! Și nu sunt vrednică de mila ta.
        A rămas în urma ei doar Șalul negru:
,, Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți/Și-i sufletul meu veșted, răzbit de suferinți./ Pe când fusesem tânăr și-ncrezător, trufaș/ O tânără grecoaică iubit-am pătimaș…” Al. S. Pușkin – fragment.

Mănăstirea Neamț- ,, Ierusalimul ortodoxiei române”