Primit pentru publicare: 22 oct. 2017
HAEC PRIMUM OSTIUM
Publicat: 23 oct. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Andra Elena MÎRZA

Este, în pragul bacalaureatului, elevă la Colegiul Național ,,Alexandru Ioan Cuza” Ploiești.
Printre recomandări de luat în seamă, poetul Marin IFRIM.
Membră a Cenaclului ,,Orfeu” se bucură, deja, de un bogat palmares literar:
-Premiul Editurii Alpha la Festivalul Național ,,Vasile Voiculescu”;
-Premiul I la Concursul Național de creație literară ,,Ars Nova”;
-Premiul II la Concursul Național ,,Radu Stanca”, secțiunea ,,Dialog în oglindă”;
-Premiul II la Concursul Național de creație literară și traduceri ,,Octavian Goga”;
-Mențiune la Concursul Național ,,Radu Stanca”, secțiunea ,,Poezie liberă”;
-Apariție în Antologia ,,Versuri pentru istoria literară…de mâine”, editura Grai Românesc;
-Apariție în ,,Revista Bibliotecarilor Prahoveni”, Nr. 14/2017.

Grupaj literar

Poem fără vârstă

Poezia va muri odată cu tine
ca flacăra unei lămpi izbite de pereți
sau poate va apune
lin ca soarele după dealuri.

Pentru că nu e ca zisa proorocilor
– să fie scrisă înainte de mâinile cerului,
ci crește din tine ca oasele tale
ca părul tău,
devine viața ta.

Și dacă mintea ți se va risipi prin sanatorii albe
și versul te va pierde din sine,
vei crește în tine o pasăre albă
din oasele tale,
cu aripi noi,
îi vei pune ochii tăi
și îi vei da drumul, printre zăbrele,
să zboare până la cer.

Inima ta atunci va plânge
după acea pasăre liberă a sângelui tău
și va tot plânge
ca să i se scurgă strop cu strop
toată cerneala din ea.

Și dacă mâna ta când va arăta cerul
se va trage înapoi arsă de foc,
mută-ți focul în inimă
și suflă în el până te va arde de tot.

A fi sau a nu fi

Pe când oceanul vieţii nu prinse încă val,
Pe când dormea nelumea-n al vidului hotar,
Când se-ntregea fiinţa, nesensurile ei,
Când nu era-nchinare, nici temple şi nici zei,
Când totul se-nvârtea în cercul dezinvolt,
Domnea în slăvi Lumina, ghicindu-ne-n tarot.
În aşteptare surdă, eternul abdica
Prin colţ de veşnicie nimicul se-ncarna,
Era o acalmie de nepătrunsă pace,
Vibrând eternitate-n a timpurilor clape.
Cântau din lire mute tăceri împărăteşti,
Cu glasuri de soprane şi chipuri nelumeşti,
Adâncul şi-apogeul erau legate-ntr-una,
Căci nu exista cerul, nici marea şi nici lumea.
S-ar fi cuprins misterul în Tot sau în Nimic
Ca şi complexitatea de van spre infinit,
Un zero nul croind algebrice idei
Vădite de umanul ce nu prinse temei.
………………………………………………………..
Din negura pustiei s-a desfăcut Puterea,
Şi-n întuneric straşnic El răsări scânteia,
Un mag, ar zice unii, iar alţii scamator,
Fără a simţi minunea din actul creator…
De-atunci se-nalţă aştrii în străluciri de stele,
De atunci vălură ape, reînviind maree,
Cu suplă armonie, preasfânt şi delicat
Se pigmenta natura-n vopseluri de smarald,
Se îmbăiat-au roze în ape de rubin,
Scurgând în spinii reci mireasma de venin.
…………………………………………………………………
Într-o secundă toate s-au construit perfect,
Sub vorba neclintită de splendid Arhitect,
Dar după tot ce fuse elucubrant făcut,
Se-ascunde printre veacuri, devine nevăzut…
Şi bezna minţii iar ucide prin convoi
În drumul făr’ de sens al omului spre nori,
Simţindu-se posac, uitat de propria stea,
Născut fără geneză, abandonat sadea.
Cântat-au epopei din vage simţăminte
Şi scăpărau idei sfârşite prin morminte,
Durând în viaţă mutre de falsă fericire
În drumul lor nesigur, visând la nemurire.
……………………………………………………………..
De n-ar zace-n vaduri mate ale lumii începuturi,
Cântărind păreri neroade, născociri luate de vânturi,
De n-ar atârna-n crezarea oricărui profet viclean
Poate-ntreaga existenţă n-ar mai fi un amalgam.
Îndrugând idei hilare, ne mărim orgoliul propriu,
Făr-a fi vădite texte, fără a vedea cu ochiul,
În infama noastră stare ne-nălţăm impetuos
Şi ne-ntrecem cu stupoare pe cadranul lui Cronos.
Ne fălim cu vorbe goale, cu minciune grosolane
Tot ce-n lume stă să piară ignorăm cu nepăsare,
,,Noi am fost şi noi vom fi!” repetăm dezgustător,
Vizitând sub acuzare tribunale de ocol.
Ei, ca măştile în teatru, joacă rolurile duble,
Învăţănd ca de la Iuda cum parşiv să te sărute,
Să te vândă pe nimicuri, să te-njunghie mişel,
Cât de mult i-ai ajuta, cât ai ţine tu la ei!
În smerenie cu petici ni se-arată a fi slugi,
Pe când înăuntrul firii se-ntronează demiurgi,
Iar în astă trist satiră de amoruri şi de frici
Adevărul joacă mimă, ba-i aici, ba nu-i aici.
Trăim viaţă dezolată, nebunie-n nuanţe seci,
Ca apoi să murim singuri, puşi în patru scânduri reci,
Ca şi brizele de toamnă sau văpăile în jar,
Nestatornici pasageri, rătăciţi peste hotar.
………………………………………………………………….
Soarele apune astăzi , să răsară falnic mâine.
Valuri se ciocnesc de ţărmuri, renăscând printre fărâme.
Omul se târăşte-n fapte ca o umbră a lui însuşi,
Ca o haină nespălată din prea multe neajunsuri,
Iar odihna meritată-i destinaţie neclară,
A trăit o viaţă-ntreagă, a luptat, urmând să moară…
Totu-i vanitate pură, o balanţă inegală,
Care prin a ei obidă face inima amară
Şi-n filozofia-i vastă  încă nu ştim a ghici
Care ne e antidotul dintre-a fi sau a nu fi.

Între două mutări de șah

sunt prinsă între două mutări de șah
e rândul tău
și nu te poți hotărî între c3 și mat
iar eu încep să mă transform
într-un nebun ascuțit și să iau lumea-n coarne
și apoi într-un cal care-și înalță copitele în pătratul de alb
când regina își apără singură regele prin colțuri
sunt simultan zece pioni albi
ce s-au oprit din înaintat în fața celor negri
și am da orice să o putem lua de la capăt
e rândul tău
și sunt prinsă între două mutări de șah
ce-ar fi să te grăbești
că ar putea să-mi dea prin gând o rocadă
fatală pentru regina ta neagră
ori să mă obișnuiesc să trăiesc între două mutări
și să-mi clădesc o viață întreagă în minutul ăsta
cu dragoste plâns și tot tacâmul
sau mai rău ferească Dumnezeu
să mă ridic de la masă și să plec.

Faust

Cum să privesc la frunza in cădere
Și s-o cerșesc spre cordul meu deschis?
Să nu pot să îmi cad cu miile de stele,
Să fiu atât de-aproape a mă preface-n vis?

Eu n-am să fiu batrân, m-aș îneca
În suflul astmic al luptelor cu timpul
Și m-aș uita pe min’, m-aș renega,
Găsindu-mă-n cenușa pe care-o poartă vântul.

Cum m-ar pleca poverile din spate,
Căci anii-s grei, i-arunc într-un mormânt,
Și-mi curg înveninate din artere
Iubiri fantomă smulse din trecut.

Cum mi-aș culege ego-uri sinistre
Ce inundau cândva a viață,
Și m-ar orbi himere-ntinerite
Zburându-mi cioburi de oglinzi in față!

Eu n-am să pot să fiu bătrân,
Așteptând crisalida morții,
Căci duhul mi-aș fi dat de mult
În labirinturile sorții…

Aș fi murit când stele insipide
Mi-ar aminti plimbările celeste
Și-aș fi murit in ochi de poze vechi
Și-n revederi cu suflete pereche!

Nu pot gândi, presus de toate,
Că soarta-ți n-ai putea cu pana s-o atingi,
Mă războiesc cu timpu-n miez de noapte,
Mefisto-mi face semne prin oglinzi.