Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

HOLOCAUST

Oprea IonPrimit pentru publicare: 01 mai 2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat 02. mai 2015                          

 

HOLOCAUST

La 7 mai 2015, 23 de ani de când se așteaptă ridicarea  “Bisericii Oaselor” pentru pomenirea celor 50.000 de martiri români, uciși în 1944 cu gloanțe în ceafă de către militarii sovietici

 

“Comunitatea Evreilor, Centrul de Zi Yachad și Centrul Comunitar Evreiesc (JCC) Iași vă invite  la Comemorarea Zilelor Holocaustului – YOM Ha SHOACH, ce va avea loc duminică 19 aprilie a.c. la orele 11 la Sala de festivități a Comunității, din strada Elena Doamna nr. 15.

Vă așteptăm să participați”.

Am participat de mai multe ori. Evreii, spre cinstea lor, comemorează evenimentul la 19 aprilie, cînd se împlinesc anii de când a fost pogromul  – iunie 1941 şi  9 octombrie,  cu toate că populația etniei s-a micșorat sensibil, nu numai la Iași, ci în toată Moldova, în toată România. De la majoritari în multe orașe în 1900 – Iași, Botoșani, Dorohoi, – astăzi în județul Iași sunt doar vreo 200 de etnici evrei, dar și numărul sinagogilor s-a redus de la 130 în 1940 la doar două astăzi, și acestea în reparații.

La comemorare am ascultat imnuri religioase de slavă, am urmărit aprinderea și arderea lumânărilor pentru cei plecați la Domnul, am ascultat relatări despre faptele întâmplate atunci, dar și despre ceea ce sunt interesați să afle vizitatorii muzeului evreiesc din Iași.

Urmele vieții evreiești în Iași și în restul României au fost șterse sistematic  de-a lungul timpului – de la 59427 suflete ieșene din care 32000 evrei în 1901, la 46028 în tot județul în 1930 și numai 14000 în 1956, circa 2000 în 1977, 581 în 1992, iar astăzi și mai puțini.

Devine de neînțeles cum, atât de ospitalieri cu evreii alungați din Dalmația și Rusia, locul primelor pogromuri, România, care a beneficiat de prezența evreiască în modernitatea ei, s-a ajuns la crimele anti-semite din timpul celui de al Doilea Război Mondial, care provoacă și astăzi anumite blocaje mintale.

Este greu să poți admite, după ce ai învățat la școală și la biserică faptul că faci parte dintr-un popor eroic, pașnic, total neprihănit, s-au petrecut fapteprin care unii dintre părinții sau bunicii noștri să participe la atâtea grozăvii pe teritoriul României, Uniunii Sovietice, împotriva evreilor, pe o scară inimaginabilă.

Dar cum lumea civilizată pretinde că atrocitățile  trebiue să fie cunoscute, ca faptele să nu se mai întâmple, iar lumea să meargă mai departe în lumea civilizată, este meritoriu că evreii în mod repetat comemorează, ceea ce românii, de exemplu nu au  făcut, nu realizează nici în prezent, deși România a fost victima  Holocaustului, genocidului  care nu trebuie o clipă uitat. Iertat da, dar nu uitat! Așa mi-am și zis în timpul ceremoniei din 19 aprilie 2015 la care am participat! Și mi-am adus aminte de Trăsnea și Ip, de Arad…

Dar românii supuși holocaustului de către ruși la Cernăuți, Herța, din Lunca, Fîntîna Albă, Mahala, Ciudei,  în 1918 când Consiliul Național al Bucovinei hotăra revenirea la România furată la 1775, după cum avea să se întâmple  și cu Basarabia în 1918, amintiri despre care reeditam “Bucovina în presa vremii, 1811-2008”, cu o postfață de prof. univ. dr. ing. Mandache Leocov, Editura PIM, Iași, 2008… oare s-au uitat!

Dar Genocidul ascuns 50 de ani, masacrul prizonierilor români de la Bălți, rememorat prin intermediul călugărilor români de la Sfântul Munte Athos, despre care primseră o scrisoare zguduitoare din partea Ierodiaconului Nicodim Șchiopu din Bălți, Basarabia şi despre care s-a aflat relatat de Nicoae D. Rusu: „În anul 1944, la năvala hoardelor rusești care au ocupat  Basarabia, armata roșie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În  orașul Bălți au fost concentrați aproximativ 50.000 militari ai armatei române, care ținuseră piept hoardelor dezlănțuite. Din cei 50.000, 80% erau români, iar ceilalți erau: cinci mii germani, 2.000 unguri, iar restul cehi și polonezi. În Nord-Estul orașului, unde curge râul Răut și se formează mlaștini, KGB-ul a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte cu sârmă ghimpată. Chinul acestor prizonieri era de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoțit de lipsa de igien, bolile, frigul și umezeala produceau decese fără număr.  Din acel lagăr, unii mai curajoși au evadat, dar au fost mitraliați. Totuși au mai fost și fugari scăpați, pe care nu i-au mai găsit nimeni, decât atunci când s-au făcut singuri cunoscuți, după destrămarea Uniunii Sovietice.”

Informații despe  crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord”  din orașul Bălți, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul  mai apare și acum, dar strangulat și amenințat de către cei care urăsc tot ce este românesc.

Din declarațiile celor evadați s-au stabilit crimele KGB-ului săvârșite la Bălți:

Toți cei 50.000 de prizonieri au fost împușcați în ceafă de militarii KGB-ului și aruncați în șanțurile morciloase pe care tot ei și le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinărilor KGB-iste, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinați).

Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaștini, în anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremurătoare – nici hârlețele, nici lopețile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii scheletelor și osemintelor răspândite în această mlaștină.

Inimile îndurerate ale bunilor români, ale  evlavioșilor creștini și ale  celor de la săptămânalul “Curierul de Nord”,  i-au împins pe aceștia să facă o piramidă de oase și cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a așternut o mare cantitate de pământ bătătorit și s-a ridicat  în felul acesta un delușor mai înalt, o movilă în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei de sus s-a așezat o troiță. Troița de lemn sculptat a fost darul credincioșilor din raionul Rășcani, din apropierea Bălților. Pe data de 7 mai 1992 s-a sfințit această troiță de către Preasfințitul Petre de Bălți, cu sobor de preoți și monahi, la care sfințire au participat mii de credincioși români și autoritățile orășenești.

Atunci, cu ocazia  cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Șchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o “Biserică sau Mânăstirea Oaselor”, pentru ca zi și noapte prea cuvioșii monahi și cucernicii preoți să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovați, uciși mișelește cu gloanțe trase în ceafă de către militarii sovietici.

Preasfințitul Petre de Bălți a investit ca preot paroh al viitoarei “Biserica Oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălți.

După aceea lucrurile au luat o întorsătură tragică. Preasfințitul Petre a fost atacat cu arme și bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări și preoți, adepți ai Arhiepiscopului Vladimir Căntăreanu, care ține de patriarhia din Moscova. Atacurile au fost extinse și la cele două mânăstiri din eparhia Bălți și mai continuă și astăzi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc.

În scaunul episcopal s-a așezat șeful agresorilor moscoviți, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu, şi Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecți inimoși, din cauza lipsei de fonduri, a sărăciei în care se zbate Biserica românească din Basarabia, sub persecuția moscovită.

Oare de ce nu se vorbește nimic despre acest genocid asupra poporului român?  De ce nu se stabilește adevărul împotriva neamului nostru? Căci și aceste crime monstruoase, ce sunt altceva decât tot holocaust, trecut însă sub tăcere?  Oare nici chiar martirii nu sunt toți egali în fața lui Dumnezeu?

Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare a cucerniciei sale Ierodiaconul Nicodim Șchiopu”,  încheie Nicolae D. Rusu,  preluată de pe internet.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5