Garabet Ibrăileanu s-a născut la 23 mai 1871, la Târgu Frumos, județul Iași și a murit la 11 martie 1936, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași. A fost căsătorit și a avut o fiică. A absolvit Școala Normală Superioară și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” – ambele din Iași, obținând licența în științe istorico-filozofice și, ulterior, titlul de doctor. A fost un însemnat critic și istoric literar, romancier, poet, eseist, publicist, traducător, pedagog, profesor universitar de istoria literaturii române și principal redactor al revistei „Viața românească” (1906-1930). S-a remarcat ca teoretician și promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă). A publicat volumele de critică literară „Scriitori și curente” (1909), „Opera literară a d-lui Vlahuță” (1912), „Note și impresii” (1920), „După război” (1921), „Scriitori români și străini” (1926) și „Studii literare” (1930), culegerea de aforisme „Privind viața” (1930), romanul „Adela” (1933) și eseurile originale „Creație și analiză” și „Literatura și societatea”. A scris articole politico-sociale și de orientare literară în diverse ziare și reviste („Munca”, „Evenimentul literar”, „Lumea nouă” etc.). A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1948).

Lucia Adela Pop s-a născut în anul 1902 la Iași și a murit în anul 1994 în același oraș, fiind înmormântată în Cimitirul Eternitatea din Iași. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza și a fost profesoară de limba și literatura română la Liceul Internat Costache Negruzzi – ambele din Iași. Tot aici, a înființat și întreținut un muzeu al învățământului ieșean la Școala Primară Gheorghe Asachi. A fost muza inspiratoare a romanului Adela, de Garabet Ibrăileanu, căruia i-a purtat o profundă afecțiune până în ultima zi a vieții ei. Nu a fost căsătorită niciodată. Acest interviu a fost realizat la 29 octombrie 1991.

– Bună ziua, doamnă Adela Pop!
– Bună ziua! 

– I-ați fost, pe rând, studentă, cunoștință apropiată și prietenă lui Garabet Ibrăileanu; când l-ați întâlnit prima oară?
– La 1 mai 1931, când și-a reluat cursurile.

– Unde anume?
– La Seminarul de Litere din Iași, deci ceva mai la deal de universitate.

– Vă mai amintiți, era o zi frumoasă?
– Frumoasă. Însă frumusețea zilei a fost întrucâtva estompată de faptul că era o aglomerație extraordinară; abia am reușit să ne strecurăm pe ușă, și la ușă am stat și l-am ascultat.

– Dați-mi voie să fiu puțin naiv; de ce era atâta aglomerație?
– Ibrăileanu era foarte cunoscut în Iași și ca profesor – cursurile lui erau o adevărată delectare –, și ca mentor al Vieții românești, și prin atitudinea lui cu adevărat patriotică.

– Ce ați apreciat mai mult la el?
– Delicatețea. Avea o așa sensibilitate, încât te simțeai la adăpostul oricăror neplăceri în timpul unor discuții puțin cam îndrăznețe și la cursuri, și la seminarii. Pe urmă, faptul că nu ne lăsa să-l așteptăm, după nopți de nesomn în care lucra – și în perioada aceea a lucrat enorm; atunci a scris romanul Adela. Era obosit și de nesomn, și de boală. Știa că noi îl așteptăm la poartă și deja începuse să se facă mai rece; venea cu capul descoperit, de cele mai multe ori și fără o haină mai groasă, care să-l ocrotească de frig, și spunea: „Nu mă simt bine; dar ce-or să se facă studenții și, mai ales, domnișoarele studente, care stau la poartă și așteaptă?” Și, în zece minute, trăsura era venită și ni-l aducea…

– Avea o slăbiciune pentru sexul feminin? Mă refer la studente.
– Nu; o delicatețe deosebită pentru ambele sexe.

– Această delicatețe marca uneori și unele accente de timiditate?
– Cred că da… Primele cursuri le-a ținut întovărășit de Ionel Teodoreanu și, numai după ce a început a se obișnui cu noi, avea preferințe să fim aranjați într-un anumit fel; dacă, cumva, nu găseam locul liber și ne mutam, el ne invita la locul nostru.

– Ați putea să-i faceți un portret fizic?
– Înalt, îmbrăcat sobru, în negru, cu o pelerină pe umeri, păr cărunt, aproape alb, care părea pieptănat, dar, când mai trecea de două-trei ori mâna printr-însul, era zburlit de tot. Avea niște ochi extraordinari! Așa de expresivi… și parcă de oriental. La origine, familia lui era armeană, dar acum era cel mai strașnic român. Ca să vorbim despre portret, trebuie neapărat să ne gândim și la un ceas minunat al lui, care avea obiceiul să stea când ne era lumea mai dragă și, atunci când băga de seamă și ne întreba cât e ora, îl mințeam cu cel puțin două ceasuri!

– Mi-ați putea spune ce nu v-a plăcut la el?
– N-a fost nimic care să nu-mi placă.

– Atunci, înseamnă că l-ați divinizat!
– Nu l-am divinizat, dar l-am admirat în întregime. Deși avea unele ticuri, se temea de microbi, se temea de moarte…

– V-a vorbit vreodată despre acestea?
– Daaa… Odată, eram la el în grădină împreună cu Ionel Teodoreanu; vorbind despre noi, profesorul i-a spus: „Închipuiește-ți, sunt așa de tineri, că nu se tem de moarte!”

– Port de mult în mine o întrebare pe care v-o pun abia acum. Am auzit în repetate rânduri că dumneavoastră ați fi identificată cu Adela din romanul cu același nume; pentru istoria literară, poate n-o să se mai poată afla, ce ne puteți spune?
– Fac acum o mărturisire: a fost un favor pe care mi l-a făcut. Știam că e de o sensibilitate deosebită la… emoția mea. Fără îndoială, poate că și vioiciunea mea i-a plăcut; și, mai ales, a rămas extrem de încântat de o lucrare a mea despre Ionel Teodoreanu. Am început să vorbim – era prima dată când mă invita la el; m-a luat prin surprindere și mi-a fost jenă să spun că nu vreau. A văzut ezitarea, dar cred că s-a prefăcut că n-o vede. Atunci, a început să-mi poarte grija… Mă invita în cabinetul lui între curs și seminar, iar în timpul vacanțelor, la dânsul acasă.

– Ce diferență de vârstă era între dumneavoastră și el?
– Foarte mare: 31 de ani.

– Cum ați prinde în cuvinte genul de relație care a existat între dumneavoastră și Ibrăileanu?
– Prietenie și simpatie sau, mai bine zis, afinitate. Când eram așteptată și nu veneam – se întâmpla uneori să întârzii –, era foarte nerăbdător…

– Care au fost sentimentele dumneavoastră pentru el?
– O mare, nespus de mare admirație. De câte ori eram mai necăjită, o pagină din Ibrăileanu mă liniștea.

– Dar ale lui față de dumneavoastră?
– Prețuire și grijă. Când am dat examenul de licență, știa că mă tem; de aceea, l-a rugat pe Octav Botez să vină și să vadă ce fac.

– Când și unde l-ați întâlnit ultima oară?
– În mai 1935, la sanatoriul Casa Diaconeselor din București, unde a și murit. Am fost de cîteva ori la dânsul la spital și știam că nu mai este salvare.

– A fost lucid până în ultimele clipe?
– Da.

– Vă mai amintiți ultimele impresii de la acea întâlnire?

– Venisem pentru examenul de capacitate. Atunci, el era hărțuit de boală și n-aș fi vrut să-și dea seama că am emoții; dar am simțit că e alături de mine în emoția mea și că a uitat propria suferință.

– Vă mulțumesc pentru aceste tandre aduceri-aminte, doamnă Adela Pop.
– Mi-a făcut plăcere!

Florin Bălănescu