Gheorghe Pânzaru s-a născut în anul 1920, în mahalaua ieșeană Barbu Lăutarul și a murit la sfârșitul anilor 2000, la Iași, unde a și fost înmormântat. A fost unul dintre vechii anticari ai orașului, calitate în care a avut prilejul să cunoască mari personalități ale literaturii române. A rememorat amintirile acelor ani și ale buchiniștilor de altădată într-un interviu realizat la 11 octombrie 2002, la domiciliul său din Iași.

– Cum vă numiți?
– Gheorghe Pânzaru.

– Când ați început pasiunea pentru anticariat?
– Aveam vreo 16 ani pe atunci…

– De ce ați ales această meserie? Ce v-a apropiat de ea?
– Nu eu am ales-o; nevoia, mai mult. Mă duceam în piața halei, la început cu niște fascicule de pe-acasă – fratele meu avea mai multe cărți și din ele am vândut mai ales. Cum stăteam acolo, la taraba aia cu cărți, a venit un cetățean care mi-a spus: „Să știi că am și eu niște cărți acasă…” Eu n-aveam bani să i le plătesc, dar mi le-a lăsat să le vând. Le dădeam pe nimica toată, nu exista să vrea cineva să cumpere o carte și să nu i-o dau – cât îmi dădea, atâta luam. De la o vreme, începusem să apreciez cărțile și să-mi dau seama care au valoare, putând să iau o sumă mai mare pe ele.

– Dădeați și pe datorie?
– Dădeam, dacă n-aveau bani…

– Deci, n-ați prea făcut avere…
– N-am făcut deloc avere, pentru că veneau mai mult elevi și studenți. Dar știi care e fericirea mea? Să dăruiesc. Nu există fericire mai mare decât să dăruiești o carte. Îmi amintesc că venea la mine un băiat de la țară – desculț, cum era pe-atunci – și citea. Iar eu îi spuneam: „Ia-o acasă, că ai să mi-o aduci după ce o citești.” „Dar nu vă e teamă că n-am s-o mai aduc?” „Dacă n-ai să mi-o mai aduci, am făcut o pomană.”

– Vi s-a întâmplat de multe ori să nu le mai primiți înapoi?
– Nu exagerez, de ordinul zecilor de mii, pentru că eram singurul anticar din Iași; pe atunci, le adunam și le aduceam acasă cu trăsura.

– Ce alți anticari ați mai cunoscut înainte sau după aceea?
– Celebru era [Elias] Șaraga, care avea librăria și editura vizavi de Biblioteca Centrală, mai erau Schreiber, lângă Teatrul Național, și Pinah […], în Târgu Cucului; cam ăștia erau pe-atunci.

– Ce fel de clienți aveați?
– Păi, erau de toate felurile.

– Lumea scriitorilor colinda anticariatul dumneavoastră?
– O, da… Veneau George Lesnea, Otilia Cazimir, George Topîrceanu, Mihail Sadoveanu – tocmai în perioada în care a plecat la București. Atunci am avut foarte multe cărți de la el: „Uite, rămâne fratele meu aici și îi mai dai lui din ele.”

– Pe Mihai Codreanu, l-ați cunoscut?
– Cel mai bine; mă duceam foarte des la el acasă și începea să-mi povestească din viața lui, aventurile pe care le avea pe la București…

– Ce cărți prefera?
– Lua foarte multe cărți romantice, sexuale…

– La Otilia Cazimir, ați fost?
– Am fost, stătea pe ulița Bucșinescu împreună cu o soră a ei; numai flori erau acolo…

– Teodorenii ce fel de oameni erau?
– A… Ionel era un om extraordinar, superb! Păstorel era mai retras, dar mai deștept…

– Ce cărți cumpărau?
– Cercetau cărțile pe la mine și luau în special poezie.

– Dar Ibrăileanu venea?
– Venea, dar am început să mă duc și eu pe la el acasă; erau oameni foarte apropiați, nu erau deloc distanți.

– Ați face aceeași meserie dacă ați mai putea s-o luați de la capăt?
– Anticariatul este o meserie foarte frumoasă și bănoasă. La un moment dat, făcusem o epigramă:
Dai un leu și iei o mie:
Asta este-anticărie,
Iar acel ce-a cumpărat
Crede că m-a înșelat!
Dacă aș fi valorificat cărțile pe care le-am avut, aș fi putut să fiu, nu milionar, ci miliardar.

Florin Bălănescu