ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 28 Mart. 2018
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 28 Mart. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Iisus Hristos – Învăţătorul şi Mântuitorul lumii

Marele erudit, Simion Mehedinţi, preocupat de soarta învăţământului românesc, sublinia într-una din cărţile sale că pedagogia umană a fost inaugurată de creştinism, când Iisus Hristos a venit să împlinească proorocirile Vechiului Testament: ,,Am venit în lume pentru ca să se împlinească ce s-a scris de mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi’’ (Lc.24, 44)

El a început să-i înveţe pe oameni încă de la vârsta de doisprezece ani, dar misiunea Sa adevărată de învăţător şi-a desfăşurat-o abia când se apropia de treizeci de ani. Nu avea o şcoală anume, ci folosea orice loc unde puteau fi întâlniţi ascultători în sufletul cărora semăna cuvântul lui Dumnezeu.

Pe copii îi învăţa cu multă dragoste tot ceea ce era potrivit pentru ei, iar pe tineri şi bătrâni îi sfătuia cu blândeţe: ,,Îndrăzniţi!’’ şi ,,Veniţi la mine!’’, că ,,Eu sunt lumina Lumii!’’

Se oprea la sfat cu cei neştiutori de carte, dar şi cu oamenii înţelepţi. Plugarii găseau îndemnuri potrivite la Hristos, iar săracii erau primiţi şi ajutaţi cu multă căldură. Drepţii şi păcătoşii erau cuprinşi în învăţătura Lui. Vorbea pe înţelesul tuturor şi nu folosea cuvinte goale şi pretenţioase, ci pilde şi parabole pe care le lua din viaţa de toate zilele: ,,Fiule, ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o, căci ea este viaţa ta!’’, ,,Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri în toate!’’

Învăţăturile Sale erau întotdeauna în întâmpinarea auditorilor şi apropiate de nevoile lor. Stau mărturie în acest sens: pilda talanţilor, a grâului şi neghinei, a grăuntelui de muştar, a semănătorului şi bunului samaritean, a bogatului milostiv şi a săracului Lazăr, predica de pe munte, etc.

Dar cea mai elocventă pildă este aceea a vieţii şi faptelor Sale. Dacă a sfătuit la milostenie şi bunătate, apoi El a fost cel mai bun şi mai milostiv între noi toţi. Dacă i-a îndemnat pe oameni să fie blânzi şi supuşi, tot el a fost cel mai blând şi mai supus. Tocmai de aceea, învăţătura lui Iisus Hristos a cucerit lumea, iar numele de Învăţător este rostit de nenumărate ori de către toţi ucenicii, apostolii şi oamenii care credeau în El. Chiar Iisus acceptă cu drag acest nume, spunând: ,,Voi mă numiţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi că sunt’’ (Ioan, 13). De 45 de ori este amintit acest nume în Sfânta Scriptură.

În cele 27 de scrieri ce alcătuiesc Noul Testament este descrisă evoluţia progresivă a învăţăturii lui Hristos: ,,Eu lumină am venit în lume pentru ca tot cel ce crede în mine să nu rămână în întuneric’’ (In .12,46)

El este modelul de desăvârşire al omului creştin. Opera Sa didactică suportă toate metaforele posibile prin care este exprimată formarea personalităţii. Ea reprezintă o îndrumare către un fel de perfecţiune umană în consens cu principiile general valabile de educaţie şi cunoaştere: ridicarea de la concret la abstract, prin folosirea pildelor şi a discursului alegoric, respectarea particularităţilor individuale ale ascultătorilor, trecerea treptată de la uşor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex.

Dintre împăraţii lumii cunoscuţi în istorie, El este singurul care şi-a clădit împărăţia pe iubire şi nu pe forţă şi dictat, cum au făcut-o alţii. Prin faptele Sale, Iisus şi-a trăit învăţătura şi ne-a arătat, ca un adevărat dascăl, că trăind ca noi, putem trăi asemenea Lui. Exemplul său personal pare a fi temelia  oricărei educaţii. Faptele şi suferinţele Lui i-au atribuit şi alte nume: ,,Fiul celui Preaînalt, Fiul Lui David, Fiul Lui Dumnezeu, Domnul Mijlocitorul, Alfa şi Omega, Fiul Omului, Cuvântul făcut Trup şi Mântuitorul’’

El reprezintă întreaga umanitate şi ia asupra Sa răspunderea acestei umanităţi în faţa dreptăţii divine. Din iubire pentru neamul omenesc, Iisus plăteşte cu viaţa Sa vinovăţia păcatelor omenirii. Moartea pe Cruce constituie cea mai grea şi mai dureroasă moarte pe care şi-o poate imagina cineva. Iisus primeşte să sufere pe lemnul Crucii pentru că ,,prin lemn, noul Adam trebuie să ne mântuiască’’.

Patimile lui Iisus sunt unice prin imensitatea lor. El suferă cu toată fiinţa sa. Suferă cu ochii cu care a privit aşa de blând pe cei care se adunau în jurul Lui, iar acum vede cel mai dezgustător spectacol ce se desfăşoară spre decăderea şi batjocora persoanei Sale. Gura din care au ieşit numai cuvinte de mângâiere şi binecuvântare, acum se adapă cu oţet şi fiere. Urechile cu care a ascultat rugile celor nenorociţi şi plânsul mamelor, acum ascultă cuvintele cele mai injurioase.

El suferă pentru ca neamul omenesc să fie mântuit. Şi ce alt nume ar putea să aibă, decât MÂNTUITORUL? (Ioan, 4, 42). Sentinţa lui era anunţată cu sute de ani înainte şi a venit în lume s-o împlinească. El a fost răstignit pentru că a iubit atât de mult oamenii. Dovada acestei iubiri se poate desprinde şi din cuvintele rostite în momentul când se află pe cruce: ,,Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!’’ (Lc.23,24)

Prin Patimile, Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer s-a realizat mântuirea întregului neam omenesc.