Vasile Costinescu s-a născut în anul 1944, la Iași și a murit la 26 iunie 2014, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea. A absolvit Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași. A fost un remarcabil medic specialist otorinolaringolog și profesor universitar doctor, şef al clinicii O.R.L. din cadrul spitalului ieșean Sfântul Spiridon și director al acestuia. Este autorul mai multor lucrări și articole de specialitate. Despre înaintașii săi, care au lăsat urme adânci acolo pe unde au trecut, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 martie 2012, la Iași.

– Domnule Vasile Costinescu, sunteți descendentul unei familii despre care și acum, după mai bine de o sută de ani, localnicii din satul Ionășeni, comuna Trușești, județul Botoșani își amintesc cu evlavie; cine sunt înaintașii dumneavoastră?
– În primul rând, bunicul meu după tată, Nicolae Costinescu, mulți ani preot în Ionășeni, care a avut o contribuție esențială la construirea bisericii din sat, terminată în 1925. Păstrez o cruce pe care i-au făcut-o cadou cei 14 copii ai săi în același an, ca o recunoaștere a lor pentru munca pe care a depus-o acolo. Era un om simplu, dar inimos, care a luptat toată viața ca să realizeze ceva și astfel a reușit să ridice și să îngrijească această biserică. Din povestirile tatei, știu că a făcut și războiul, ca preot, și nu-i era greață că săreau păduchii pe el – pe atunci, era tifos exantematic –, după cum nu i-a fost nici frică și așa a scăpat. A fost un preot sărac, dar a putut să-i crească și să-i învețe carte pe cei 14 copii, 11 dintre ei ajungând învățători – oameni inimoși, care au lucrat cu conștiinciozitate și au instruit generații întregi de copii, care îi pomenesc și astăzi. Ceilalți trei frați au avut alte cariere – tatăl meu a făcut Medicina, întreținându-se parțial prin meditațiile pe care le dădea, unul a fost procuror la Procuratura Generală, iar altul – marinar.

– Dintre cei 11 învățători, unul a profesat chiar în sat…
– Da, unchiul meu Ioan Costinescu, un om destoinic și un învățător de o pedanță și o exigență deosebite, care și cerea, dar și dăruia, reușind să scoată numeroși absolvenți valoroși. După Ionășeni, a fost învățător în satul Hermeziu [comuna Trifești, județul Iași], unde a prins din plin reforma lui Spiru Haret, cu care se mândrea; un copil cu patru clase avea cunoștințe și de agricultură (înființase loturi experimentale), și de muzică (organizase coruri școlare), și de matematică, știa și să se exprime corect sau să facă o cerere – lucruri esențiale.

– Ce fel de relații au avut preotul și învățătorul cu sătenii?
– Bunicul meu a murit la 90 de ani, în luna aprilie 1949, în prima zi de Paști, la Iași, și a avut toată viața niște relații exemplare cu oamenii, în sensul că și-a iubit consătenii. De aceea, nimeni n-a avut simțământul de obligativitate față de biserică; dacă făceau niște danii, le ofereau din tot sufletul. Erau săraci, dar gesturile și omenia contau enorm, caracterizându-i și pe unii, și pe alții. Bunicul n-a fost un om mercantil; din contra – cât a putut, a ajutat pe toată lumea. Nu i-a fost niciodată ușor și, totuși, a răzbit. Iar învățătorul, la fel – era foarte prețuit și stimat. Știu că avea relații foarte bune cu familiile Miclescu și Negruzzi, cu care se respectau reciproc. Acest unchi al meu, căruia îi spuneam „nenea Mihai”, deși îl chema Ioan, povestea cum se dăduseră loturi la școală, unde a lucrat cu copiii și a obținut niște recolte deosebite; era un stimulent pentru sat, fiindcă a știut să se gospodărească împreună cu oamenii.

– Când și unde a murit?
– A murit la 80 de ani, la 12 octombrie 1971, la Iași, unde a fost înhumat.

– Cât timp au rămas în sat?
– Preotul a stat acolo 40 de ani, până la pensionare, când a venit în Iași. Învățătorul a rămas în sat nouă ani, după care s-a transferat, pentru alți 13, la Hermeziu, iar apoi s-a mutat în Iași, unde a mai lucrat încă 13, până a ieșit la pensie. A fost pe front în Primul Război Mondial, plecând voluntar (ceea ce azi multora nici nu le vine să creadă!); a fost rănit, avansat și decorat.

– A avut copii?
– Da, un băiat și patru fete, dar nu mai trăiește niciunul dintre ei; băiatul a fost inginer și a luptat ca pilot în Al Doilea Război Mondial, o fată a fost inginer chimist, alta – funcționară, încă una – medic, iar cealaltă – profesoară.

– Cum apreciați că era rânduită viața satului?
– Numai de bine vorbeau, inclusiv despre relațiile cu superiorii lor ierarhici, cu boierii locului și cu sătenii; aceea considerau că era viața normală. Au prins și mulți ani de comunism și aveau comparația cu vremurile bune, când era echitate – și ca salariu, și, mai ales, ca respect din partea tuturor.

– Ați ajuns vreodată în sat?
– Am fost în 1974, când am făcut o donație pentru biserică după moartea tatălui meu [Nicolae N. Costinescu, creatorul şcolii de O.R.L. din Moldova] și sper să ajung din nou ca să duc și niște icoane; vreau să am inima plină când merg, chiar dacă n-am copilărit acolo. Eu iubesc locul acela numai din povestirile și dragostea pe care mi le-au transmis părinții și unchii mei.

– La muzeul etnografic din comună, există niște însemnări în manuscris – un fel de monografie a locului – întocmite de învățător; mai păstrați și alte documente sau fotografii ale familiei?
– Personal, nu am; dar un alt unchi al meu, nenea Costache, a făcut un album al familiei. Voi face tot posibilul să duc niște fotocopii după pozele acelea – eventual, și manuscrise –, fiindcă numai acolo vor fi apreciate așa cum trebuie.

– Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la predecesorii dumneavoastră?
– Eu am fost crescut în spiritul respectului pentru înaintașii mei, care au reușit să realizeze ceva; pe lângă faptul că-i iubesc, căci sângele apă nu se face, am și o stimă deosebită pentru ei, pentru că au fost niște adevărate modele.

Florin Bălănescu