sursa: www.agata.ro (Revista Agata Literară)

când am aflat că bunicul nu o mai ducea mult

eram încă mic
și nu m-au lăsat la cimitir să mă apropii de sicriu mi-au zis lasă-l pe tataie
tataie trebuie să se odihnească acum. știam că nu mai are ce să odihnească din el,
totuși mama m-a luat încetișor de umeri și m-a dus mai departe,
cică să nu stau lângă bunic când se odihnește de parcă l-aș fi sculat eu.
când a venit preotul și a trebuit să discute cu el, pe mine m-au lăsat să mă plimb
prin cimitir și să bat pe dantela mormintelor un ritm cu arătătorul, că eram mic și ce puteam face
dar am văzut că m-au pierdut din vedere și m-am apropiat de patul bunicului.
i-am zis, bunicule, fugi, fugi cât mai poți, bunicule că aștia vor să te îngroape.
nici nu era atent bunicul la mine când vorbeam cu el, sforăia lent așteptând să-l învelească.
mi-a zis, ce să mai fug acuma. unde să mai fug, nu mă mai întorc la viață
nici mort.

după un timp s-au întors și m-au luat din nou. de atunci
nu l-am mai văzut pe bunicul. ningea atunci, ninge și acum și nici nu mai dorm când ninge
de teamă să nu arunce pământ și peste groapa mea.
*
când l-am revăzut pe bunic arăta mult mai bine. parcă întinerise.
ce mai faci bunicule, uite ce să fac mi-am cumpărat niște discuri noi am zis să mai ascult
niște muzică dar numai căcaturi zilele-astea.
cum bunicule vorbești așa cum? în rest?
în rest totul e bine, mi-a zis bunicul, nu ai de ce să te temi, va veni și vremea ta.
așa suntem noi, trăim ca să vedem cât de proastă poate să se facă muzica
și pe urmă alții plâng după ea. nu-ți fie teamă, așa suntem noi.
bunicule, bunicule, nu ți-ai pierdut simțul umorului.