Cine este Gabriela Goudenhooft?
Anticipăm întrebarea cititorilor noștri și, deci, răspundem cu cuvinte nu pierdute, ci potrivite. Este moldoveancă, născută în Deleștii Vasluiului, licențiată în filozofie, istorie și drept, doctor în filozofie, lector universitar la Facultatea de Științe Politice și Științele Comunicării – Universitatea Oradea. A publicat poezii, eseuri, studii și articole științifice în revistele: Familia, UNU, Aurora, Cele Trei Crișuri, Aletheia, Revista Transilvană de științe administrative, Analele Universității Oradea etc. Cărți publicate: Percepția de sine în spiritualitatea interbelică, Editura Pim, Iași, 2005; În așteptarea cuvintelor, Editura Arca, Oradea, 2009. Vom reveni în numărul următor.

ÎN AȘTEPTAREA CUVINTELOR
Autor, Gabriela GOUDENHOOFT
Volum apărut la Editura Arca, Oradea, 2009,
ISBN:978-973-1881-25-6)

În aşteptarea cuvintelor

I

Și-n fumul clipelor care se zbat
să mă ajungă din urmă,
mă amăgesc
că voi găsi Cuvântul
care să spună ce sînt,
care să mă arate ca
o avalanșă de pietre căzând
peste frica lumilor
care mă bântuie.

Tot mai aștept din
ziua care vine,
un semn care să mă încapă,
căruia să mă dăruiesc,
întreagă, eu, nedorita,
mereu zbuciumată
în singurul meu urlet
care mă refuză cuvântului
dar încă mă mai ține în viață,
ca și în moarte
și mai ales,
mă ascunde

II

În așteptarea cuvintelor
Care să mă aducă-napoi
Care să se aplice asupra mea cu
Miros de tei și căldură
În așteptarea lor mai trăiesc uneori
Atunci când noaptea mă chinuie
Să-i găsesc capătul

În așteptarea cuvintelor
Pe care le vreu, pe care le repet
Până dimineața târziu
Când ochii mă refuză oricărui vis
În așteptarea lor mai adorm uneori sperând
Că poate mâine vei veni
Spunându-mi toate cuvintele
În așteptarea cărora am murit de mult

III

Stau la poarta cuvântului
Și nu îndrăznesc să bat
Târziu de tot, când nu mai contează,
Plând amar, gâtuit,
Cuvântul își apleacă umărul cald
Și atât.

IV

Dă-mi, Doamne, adevăratele cuvinte,
buzele-mi ard în nesupunerea lor,
urmele grele, nimicul din mine
se răstoarnă în lume
fără oprire, fără oprire…
nu pot,
nu pot, Doamne, să mă lepăd
de durerea mea de mine!

V

Schingiuesc fiecare cuvânt înlăuntru meu,
Îl rotunjesc, Îl tăvălesc,
Din carnea lui iau coaja bătucită
Și-i redau strălucerea
Să mă mâhnesc,
Să mă mântuiesc
După toate acestea și după
Multe altele
Muzica dezordonată a cerului sporește
Ca și cum ar anunța
Că un mecanism s-a stricat
Că ordinea minții
E haosul inimii
Ca numai pleoapa, ea nu se înșeală,
închizându-se și deschizându-se peste lume
în marea sa Iluzie nu se minte,
În propriul ei somn nu doarme…
Mângâi fiecare cuvânt
Și mă îngrijorez de singurătatea lui
Înainte de a-l strcura înafară.
Uneori mă confund cu sunetul,
Cu semnul cuvântului
Și mai ales cu însingurarea lui dulce
Pe jumătate adormitoare.

VI

Tirania mea asupra cuvintelor
Pe care le chinui în mine
Și nu îndrăznesc să le scuip
Pe care le modelez și le măsluiesc
Și apoi,
Pun nebunește altele în locul lor
Fără nici o noimă.
Tirania cuvintelor asupra mea
Și fiecare cuvânt citit
Care mă întoarce pe dos
Și iarăși,
De nu mai știu care sunt
Și cum sunt
Sfinte sunt numai trecerile,
Schimbările,
Umblările dintr-o formă în alta
Pasămite jocul acesta
A înșelat multe minți,
De-a răsucit în ele
Vălul Iluziei,
Poarta zilei ce ne așteaptă.

VII

Caut cuvântul,
Îl ascund
Ca să mor în curând,
Ca să nu doarmă mai mult.
Caut cuvântul
Îl vând
Ca să nu mă întoarcă în gând.
Chiar și acum când
Cuvintele mă răstignesc
într-un poem
nu le spun
ci doar stau pripită la poarta lor
răbdător, răbdător,
gândul lor, cine știe
poate că într-o zi
am să îndrăznesc să le numesc,
dar până atunci
ca un copil, care încă mai vede
farmecul lucrurilor
mărunte și mici, pe care ceilalți
le-au pierdut pe drum.
Adorm și mă trezesc
În așteptarea lor.

VIII

Uneori ele se furișează
Înviindu-mă,
Înbrăcându-mă cu mine,
Purtându-mă prin lume,
suflându-mi cuvintele
schimonosind zâmbetele,
gesturi ale mâinii…
… mângâieri…

Uneori ele se furișează
Legându-mă,
Imobilizându-mi somnul,
Modificându-mi aleatoriu
Vise, dorințe,
Făcându-mă să mă trezesc
Pe un alt drum
Plecată.

Uneori ele se furișează
Deschizându-mi răni
Făcându-mă să strig:
-Nimic nu durează, nimic nu durează!
Aruncând nisip în golul din mine
Atât de adânc,
Fără fund.

Uneori îmi spun
Că singure, amintirile,
Îmi pot mărturisi despre mine,
Despre lume, zadarnic
Scâncetul meu autist
Înfurie timpul
Înversându-i curgerea

IX

Când caut cuvântul,
Când umlu încet, încercând să nu-l supăr,
Când mă speriu de însigurarea lui tristă
Și încerc să-l apropiu,
Să mi-l încredințez
Astfel ca în noaptea drumului
Să n u mai fim străini,
Când ele mi-se refuză
Ajungând iar inaintea mea
La împărțirea prăzii,
Mă încrâncenez și strig
Cu ură nimănui:
-Iartă-mă,
Să o pot lua de la capăt

X

Mă sărăciți și mă ascundeți
În dosul vostru ca și cum
Aș fi ajuns cerșitor la masa cuvintelor,
Ca și cum în mine
n-ar fi strălucit nici măcar
umbra unui gând prizărit
ca și cum nu v-aș fi slujit…
și dacă ați ști cât vă iubesc,
pierdutelor
și niciodată cu adevărat
potrivitelor
cu gândul pe care mi-l caut
ca să vi-l dăruiesc…

XI

Ca să nu mă-ntristez,
Te pronunț
cu foamea celui ce n-a mai rostit
cuvintele calde și coapte
dintr-un timp depărtat și năuc.
Plec cu tine
Și știu ce vicleană
este gura ce-ascunde gândul
în supunerea lui singuratică.
Te încălzesc, te strecor,
Te îngădui,
Dărunind visul meu altor nopți
Și ce faci?
Te ascunzi, mă trădezi,
mă dezvălui.
-Până mâine mai e, nu te duce!
Lasă-mi ochiul măcar, să am
o fereastră către propriul meu țărm