Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto:Mircea Goian; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Mircea Goian s-a născut la 31 octombrie 1955, în satul Zam, comuna cu același nume, raionul Brad, regiunea Hunedoara (astăzi, în județul Hunedoara). Este căsătorit și are o fiică. A absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice (în prezent, Colegiul de Arte „Sabin Dragoi”) din Arad. A activat în grupurile Canon, Huniadi Cantores, Cimpoierii din Transilvania, Corvinia, Duo Continuo, Steel Blues și Eisenmarckt. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1980-1981). A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diferite publicații și volume de specialitate. A susținut peste 1.500 de recitaluri în Suedia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Croația, Ungaria, Estonia și România și a efectuat zeci de turnee. A editat discul long play „Canon” (1992) și compact-discul „Canon și Maria Gheorghiu” (1996). A realizat diverse emisiuni de radio și de televiziune (1997-în prezent). A primit mai multe premii la concursuri și festivaluri de muzică folk.

Mircea Goian (compoziții, voce, violoncel, fidula, hurdy-gurdy, viola da gamba și chitară bas) este un muzician complex, care a cunoscut consacrarea prin calitatea compozițiilor sale și originalitatea interpretării instrumentale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 11 octombrie 2005, de la domiciliul său din Hunedoara.

– Te salut, Mircea Goian!
– Și eu te salut!

– Când ai cântat în Cenaclul „Flacăra”?
– Alături de grupul Canon, am fost acolo în perioada 1980-1981.

– Cele două albume pe care le-ați scos în anii ’90 ar mai fi apărut, măcar atunci, fără prezența în cenaclu?
– Cenaclul a contribuit la maturitatea noastră artistică; de altfel, era singura platformă în care artiștii aveau posibilitatea să se exprime și puteau stabili o legătură cu publicul. A fost o experiență extraordinară, prin care am reușit să ne demonstrăm, chiar și nouă înșine, că putem face ceva și că suntem în stare să cântăm în fața câtorva mii și chiar zeci de mii de oameni. Până la primul disc, a existat o perioadă de zece ani în care, intrând în lumea concertelor, am ajuns în zona radioului și a televiziunii, ceea ce a contat foarte mult pentru noi; ne-a făcut să ne cizelăm stilul și să ne maturizăm din punct de vedere artistic.

– Pe scena cenaclului, era o concurență continuă; totuși, ai avut sentimentul apartenenței la o echipă?
– Sigur; încercam cu toții să facem aceleași lucruri și să demonstrăm că se pot crea muzică și artă, în general, în România – de cele mai multe ori, cu mesaje sincere. În ceea ce ne privește, noi am încercat să demonstrăm că facem o muzică mai deosebită, pentru că veneam din zona muzicii de cameră; de altfel, am îmbinat, în stilul nostru, acest gen muzical și folkul – am și avut o formulă specială în acest sens. Prin modul în care ne prezentam, ne doream să fim la un nivel înalt și să menținem standardul, care era destul de ridicat în acea vreme. Selecția la intrarea în cenaclu era severă, dar cel ce hotăra asupra valorii și a modului cum erai privit era, desigur, publicul, care, prin reacția sa, decidea dacă puteai fi foarte bine cotat sau, dimpotrivă, erai la periferia opțiunilor. Ca și acum, erau și lucruri mai facile, dar cu mare priză la public; noi, însă, nu am speculat niciodată tendințele comerciale pentru a demonstra că suntem buni. Cu toate acestea, în timp, am reușit să facem două discuri și să lăsăm ceva în urmă.

– Poți face un portret al conducătorului cenaclului?
– Noi am vorbit foarte mult despre persoana lui Adrian Păunescu și am încercat să deslușim ce se întâmplă acolo; într-o oarecare măsură, am și reușit să-l înțelegem. Dânsul a fost și este un creator căruia îi place să fie iubit de semenii lui; nici nu condamn acest lucru, pentru că este foarte normal în cazul artiștilor. Sigur că depinde de limită și aici e de discutat, fiindcă nu există o rețetă. Dar ceea ce mi s-a părut extraordinar era faptul că, în fiecare seară, se întâmpla un alt spectacol, iar Adrian Păunescu reușea, de fiecare dată, să fie diferit; trec peste latura umană, care nu e de comentat, fiindcă vorbim despre artiști și despre un fenomen artistic. Asta m-a fascinat întotdeauna – sigur, cu reținerile pe care și eu, și foarte multă lume le aveam încă de pe atunci; însă prospețimea cu care venea la fiecare spectacol și scânteia pe care o trăia erau impresionante.

– Îți mulțumesc pentru acest dialog și pentru ceea ce ai realizat.
– Și eu îți mulțumesc și îți doresc succes în tot ceea ce faci.

Florin Bălănescu