ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

In memoriam! ,,Raze de suflet”- o antologie lirică şi umană la douăzeci de ani de la trecerea în eternitate a  poetului Teodor Vrăsmaş

Primit pentru publicare: 28 Nov. 2018
Autor: Prof. Vasile GĂUREN, Bistrița
Publicat: 29 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

TEO VRĂSMAȘ

În cadrul unui proiect finanţat nerambursabil din bugetul judeţului Bistriţa-Năsăud, se află în curs de apariție, la editura Charmides din Bistrița, un volum cu poezii și mărturii despre omul Teo Vrăsmaș (1931 – 1998),  la 20 de ani de la trecerea sa în eternitate, într-un volum îngrijit de inginertul şi scriitorul Niculae Vrăsmaș. Cartea cuprinde, în marea majoritate, poezii inedite, scrise în anii de tinerețe ai poetului (1949-1952), la miezul secolului trecut, dar și un important capitol despre omul care a fost, văzut de către contemporani.

După două decenii de la trecerea sa în veșnicie, profesorul Teo Vrăsmaș, poet, cercetător și important animator cultural al județului, ne-a lăsat trei volume de versuri, o dovadă a dragostei sale pentru natură, locuri natale, tradiții și trăirile sale sufletești, în timpul drumețiilor îmbibate cu poezie de dragoste și dor sau cu poeme rebele. Având o personalitate puternică și o arie largă de activități culturale, Teo Vrăsmaș a fost binecunoscut și apreciat, peste tot unde l-au purtat pașii săi, în lumea pământeană.

Dorim să-i reîmprospătăm şi noi  memoria cu o fulgurantă amintire.

    Era spre  începutul de  septembrie al anului 1966, când  a trebuit să mă prezint la Catedra de Limba   şi literatura română, unde fusesem fixat prin dispoziţie ministerială, respectiv la Matei, în judeţul Bstriţa-Năsăud. Nici pasul, nici gândul nu  mi-au fost vreodată pe acolo, dar cutezanţa tinerească m-ar fi dus şi pe Lună de ar fi fost posibil.

   Matei – locaţie între coline, cu oameni aşezaţi, români, maghiari, şcoală  decentă, cu etaj, o curte mignonă, două secţii de predare, dăscălime aşijderea pe secţii, dar adunându-se în  aceeaşi sală profesorală şi având aceeaşi conducere.

    Repede am îndrăgit această aşezare de oameni prietenoşi, deschişi la suflet pe atunci, naţii diferite, dar  de toată lauda, căci oricâte neamuri are Pământul, membrii lor nu sunt decât în două categorii: oameni şi neoameni.    

     Profesorii şi învăţătorimea se compuneau din tineri: familia Ecsedi (Ana şi Ştefan), Irma, dna. Şebok, Szentes, Bukkei Tery,  nea Istrate, Olga, Florentina lui Lazăr (viitoarea mea soţie), Nelica preşedintelui de CAP, Suciu, Leonora (viitoarea soţie a scriitorului Iulian Patca) şi, pe care-i  păstorea directorul Teodor Vrăsmas sau simplu Teo, cum îl prescurtau toţi, făcând economie de câteva consoane şi o vocală.

     Directorul  Teodor Vrăsmas  era un autentic brad, transplantat  de pe Valea Bârgăului între oamenii şi colinele ce  se înălţau pieptiş, acoperind jumate de cer spre tăsărit. Avea un chip frumos, bărbătesc,  elipsoidal, cu doi ochi albaştri şi irizări turcoaz, ,,ferestre ale sufletului” (cum se exprima Caragiale despre Eminescu), păr bogat, într-un amestec de şaten şi eben. M-a primit cordial, fără suspiciuni,   într-o lume de vreo şaişpe fete şi patru feciori.

    Asemenea unui personaj al lui Marin Preda (din O oră din August),  directorul Teodor Vrăsmaş  era dificil de a fi descifrat,  Nu mi-l amintesc în acel septembrie cât am fost împreună  să-l fi văzut râzând în hohote şi nici copleşit de ceva, încât părea să fi atins o anumită temperatură comportamentală care nici nu urca şi nici nu cobora – ca să-l parafrazez pe Marin Preda. Într-o lume exuberantă, surâzândă, domnia sa părea omul unei deosebite seriozităţi.  Mărturisesc că îi stătea bine vulturului între atâţia grauri şi vrăbii.

      Cu capul plin de toţi gărgăunii  unui tânăr ce abia ieşise din aulele clujene, urmăream cum se începe anul, ce face directorul, citeam de zor oamenii – această „carte umană” în care şi Caragiale citea cu nesaţ (după mărturisirea lui Ioan Slavici).  

    Primul Consiliu profesoral –eveniment inedit pentru mine !  Directorul a prezentat bilanţul anului şcolar terminat şi un plan vast, de -perspectivă, care m-a cam năucit. Naiv ca Făt-Frumos din poveste, nu mă temeam însă de nimeni şi de nimic, numai de Dumnezeu.

       Pe încetul, am aflat tot mai multe despre oamenii satului, despre  colegii dascăli. Majoritatea fiind tineri, mulţi cu un an-doi după liceu, nu era stabilitate: veneau unii, plecau alţii, ca la o moară. Ca  director, Teo Vrăsmas era absolut fără agasări directoriale, astfel că se făceau petreceri, se încropeau pasiuni, ceva ca-n ,,Decameronul” lui  Boccacio.

      Inexplicabil oarecum, Directorul era mai retras, se distra singur, la un pahar de tărie autentic mateeană, de 55-60 grade. În niciun caz, retragerea domniei sale nu se explica prin trufia găunoasă  a şefilor, care nu se amestecă cu norodul. Nefiind iscoditor din fire, n-am investigat misterul şi aşa a rămas până azi în mintea mea. (În comuna Matei, comună viticolă, consumul de vin şi alte alcoholice era sport. Se auzea -poate glumă-  că la Enciu –un alt sat al comunei- un profesor a fost bătut fiindcă nu voise să bea cu turma publică. Eu însumi ţineam după oglindă o damigeană mare, cu licoare aurie, citind-o mai mereu, deşi nu în exces, fiind prea tânăr.)

     Domnişoara  Irma, de la catedra de Literatura maghiară, era de părere că de aceea copiii sunt cam neharnici la carte din pricina metilului din strugurii hibrizi, băut de părinţii lor şi poate şi de unii dintre elevi.  Cercetarea viticolă nu s-a pronunţat însă nici azi cu un verdict categoric.

      Probabil în acele vremuri  blânde se vor fi pritocit primele intenţii poetice ale lui Teodor Vrăsmaş, ştiind că şi lirica îşi are perioadele ei de gestare şi fermentare.

     Într-o zi,  de la finele acelui  septembrie 1966, plin de soare ca un fagure, căzu vestea că  Directorul nostru pleacă. Ei, nu se poate! Abia aşteptam să-l întâlnim, să-l luăm la întrebări:unde şi  cum? Pur şi simplu nu l-a mai întâlnit nimeni dintre noi. Omul a dispărut ca meteorii cu fulminantă şi scurtă luminiscenţă. Un rămas bun, o parolă… Ne-am gândit că Inspectorul general de atunci, prof. Silviu Scripeţi, l-a trimis grabnic la o altă locaţie şi  gata, profesează negreşit acolo.

   Insolit, am aflat că va trebui să-I urmez la conducerea şcolii… În Facultate făcusem practică profesorală,  dar managerială, ….nema. Am luat toate documentele lăsate de fostul director şi le-am studiat cu atenţie şi folos. Am admirat scrisul  remarcabil de frumos, ordinea desăvârşită ce atesta perfect OMUL -o puternică personalitate. Planurile domniei sale mi-au fost documente inspiratoare de prima mână.

  Mi-ar fi plăcut să-l revăd  – oricât de târziu – spre a-i mulţumi pentru tot ceea ce făcuse.  Azi, după atâta amar de vreme, ştiu că a trecut de zările acestei lumi şi nu-mi rămâne decât să-i fac urarea  afectuoasă dintr-o poezie a lui George Coşbuc: „Să-ţi răsplătească Dumnezeu,/ Că-i bun şi mare !”