Mircea Baniciu s-a născut la 31 iulie 1949, la Timișoara. A absolvit Facultatea de Construcții (secția Arhitectură) a Institutului Politehnic din același oraș. A fost căsătorit de două ori și are o fiică și un fiu. De-a lungul carierei sale muzicale de 52 de ani, a fost cantautor de muzică folk (12 apariții discografice), solist vocal al mai multor grupuri de muzică rock-folk, între care Phoenix (12 discuri), Pasărea Colibri (zece albume) și Pasărea Rock (cinci discuri), precum și colaborator al mai multor artiști (20 de titluri), figurând pe mai multe compilații. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004). Interviul care urmează a fost realizat la 28 iunie 2003, la Iași.

– Te salut, Mircea Baniciu!
– Și eu te salut!

– De unde această bucurie de a cânta?
– Cred că de la Dumnezeu; multă lume îmi spune: „Când ești pe scenă, te transfigurezi, ești alt om.” Pentru mine, ideea de a apărea pe scenă implică un alt timp și un alt spațiu, iar asta mă ține în forță, în putere și în deplinătatea energiilor mele pozitive.

– Mai de fiecare dată, întrebările care îți parvin te asociază, inevitabil, cu Phoenix; te deranjează?
– Dimpotrivă, eu cu Phoenix am început, cumva, activitatea mea pe scenă; cântasem și înainte, dar pentru mine muzica era un hobby – îmi plăcea să cânt vocal și la chitară. Intrasem la Arhitectură și atunci a apărut Phoenix, care a fost o școală de viață și tot ei mi-au oferit primii ani adevărați și cei mai frumoși.

– Phoenix te-a disciplinat sau te-a făcut și mai rebel?
– M-a disciplinat. Eram un cântăreț de folk fără foarte multă rigoare, disciplinat doar în ceea ce-mi propusesem să fac – în arhitectură, de exemplu; dar în muzică, nu era cazul.

– Mircea Baniciu cel esențial este solistul individual sau membrul formației?
– Cred că sunt vocalistul trupei Phoenix și mai cred că vocea unui solist dă caracterul și imaginea unui grup.

– Din acest punct de vedere, ce mai înseamnă Phoenix pentru tine?
– Acum, înseamnă legătura cu trecutul, o punte peste niște ani. Anii cei mai frumoși nu se uită niciodată, dar, din păcate, ei au trecut… Încercăm să regenerăm această idee, în măsura posibilităților, și s-ar putea face chiar mai mult dacă distanțele dintre noi n-ar fi atât de mari; fiecare e plasat în altă zonă – Covaci e în Spania, Kappl e într-o parte a Germaniei, Reininger e într-o altă parte, iar Țăndărică e cu mine în București, fiind singurul care a avut curajul să se întoarcă.

– Ați cântat și „afară”; unde te regăsești mai mult?
– Aici, dar și „afară” am cântat tot pentru publicul nostru. Cele mai frumoase concerte le-am avut în Canada și Germania, publicul fiind mult mai cald, dorindu-ne mult mai tare și fiind mai puțin obișnuit cu prezența noastră acolo.

– Tu și Nicu Covaci sunteți două „pietre tari”; coabitarea într-un grup este benefică atunci când se întâlnesc personalități diferite sau când toată lumea spune „da”?
– Adeseori, e mai bine când toți vorbesc aceeași limbă. Când se întâlnesc caractere distincte, lucrurile nu mai sunt la fel de simple; intervin ciocniri și ies scântei, așa cum s-a întâmplat și la noi. Dar din orice diferențe de opinii, se poate naște progresul.

– Ce s-ar fi întâmplat dacă Phoenix ar fi rămas în țară?
– Nu știu; în orice caz, cred că, la un moment dat, tot ajungeam „afară” – probabil, împreună. Ei au trimis după mine, pentru că acolo și-au dat seama că un solist este mult mai important decât se crede. Dar nu s-a mai putut; eram urmărit, plus că și plecarea lor – ciudată, pentru mine – m-a determinat să mă îndepărtez de ei pentru un timp.

– Ce crezi că ar fi fost dacă i-ai fi urmat?
– Muzical, nu cred că s-ar fi realizat multe, pentru că în Germania nu prea sunt șanse să faci muzică; ei își iau muzica din Occident și nu sunt interesați de ceea ce facem noi aici, în zona balcanică.

– Regreți că atunci v-ați despărțit?
– Nu regret nimic, căci pentru mine au venit niște ani foarte buni, spre deosebire de situația pe care au întâmpinat-o ei acolo; a fost o ocazie unică de a-mi verifica valoarea și puterea de a învinge.

– Ce crezi că va urma, ca membru al formației Phoenix?
– Trupa va exista atât timp cât va exista dorința ca muzica formației să dăinuie. Dar în Phoenix, nu sunt independent; chiar spuneam, la un moment dat, că în Pasărea Colibri e democrație, iar în Phoenix e dictatură. Se știe că Nicu Covaci are niște posibilități formidabile de a se impune și nu se prea lasă înduplecat. Cred că această formulă a trupei, cu mine ca solist vocal – mi se pare că alta nu e posibilă –, va reuși să mai facă și în continuare ceva.

– Covaci a declarat: „Phoenix va exista atât timp cât voi exista eu.”; alții l-au parafrazat și au spus: „Eu te-am făcut, eu te omor!”…
– Păi, cam așa s-a și întâmplat, numai că Phoenix e un fenomen groaznic de greu de omorât! Trăiește prin mine, prin noi și prin cei care au crescut cu muzica asta; nu-l poți omorî așa ușor…

– Care este mesajul crucial pe care Phoenix l-a transmis peste ani?
– …De a vedea lucrurile așa cum ar fi trebuit să le vedem. Noi am anticipat cumva ceea ce se întâmplă acum încă de când aveam 20 și ceva de ani; eram liberi, iar muzica noastră era neîncătușată, pentru că veneam dintr-o zonă occidentală a României – Timișoara –, iar Occidentul era mult mai aproape de noi decât de București sau de Iași.

– Îți voi spune o frază: „Phoenix fără Baniciu e ca Baniciu fără Phoenix.”; e adevărat?
– Cred că da.

– Crezi că vei rămâne în istorie?
– Mi-aș dori și sper să fie adevărat și peste un timp.

Florin Bălănescu