Mircea Baniciu s-a născut la 31 iulie 1949, la Timișoara. A absolvit Facultatea de Construcții (secția Arhitectură) a Institutului Politehnic din același oraș. A fost căsătorit de două ori și are o fiică și un fiu. De-a lungul carierei sale muzicale de 54 de ani, a fost cantautor de muzică folk (12 apariții discografice), solist vocal al mai multor grupuri de muzică rock-folk, între care Phoenix (12 discuri), Pasărea Colibri (zece albume) și Pasărea Rock (cinci discuri), precum și colaborator al mai multor artiști (20 de titluri), figurând pe diferite compilații. A fost invitat în mai multe programe de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).

Mircea Baniciu (compoziții, texte, voce și chitară) este unul dintre numele de rezonanță din peisajul folk-rock românesc. Despre colaborarea sa cu Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Mircea Baniciu!
– Și eu te salut!

– Cum ai ajuns în Cenaclul „Flacăra”?
– Am intrat, împreună cu formația Phoenix, în 1973, iar, ulterior, am mai cântat și singur, doar o dată, în toamna anului 1977.

– De partea cui a fost avantajul: a cenaclului sau a grupului?
– A cenaclului, pentru că, atunci când am venit noi, aveam deja renume și am fost, de la început, cap de afiș. Eu mai am, și acum, niște afișe din perioada aceea, pe care e scris, deasupra, cu litere mari, numele formației și undeva, dedesubt, cu caractere mai mici, cel al cenaclului. Deci, Phoenix a fost locomotiva manifestării de la început și până la ultima sa prezență, la sfârșitul lunii mai 1977, când am cântat pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu o săptămână înainte de a pleca băieții din țară, pe 1 iunie. A fost cel mai grandios spectacol la care am participat, în primul rând datorită afluenței și reacției teribile a publicului. Inițial, ideea colaborării cu Adrian Păunescu a fost foarte frumoasă, pentru că încă nu începuse dictatura lui; după aceea, de asta ne-am și despărțit.

– Dar era nevoie de disciplină…
– Sigur că da, însă noi nu eram membri obișnuiți ai cenaclului, ci invitați; eram trupa Phoenix.

– Totuși, evoluați pe scena cenaclului…
– Am cântat pe scenă, dar cenaclul s-a folosit de instalațiile noastre, adică a fost tocmai invers.

– Ce public și ce atmosferă ați găsit acolo?
– În primii ani, a fost extraordinar! În acest cadru, au fost cooptați cei mai buni actori și cântăreți din generația tânără; era multă poezie, se discuta despre literatură și se puneau probleme politice și sociale. A fost o mișcare nemaipomenită, dar destul de periculoasă pentru regim; din acest motiv, Păunescu, deștept fiind, s-a împrietenit la cataramă cu Nicu Ceaușescu, un tip foarte deschis în perioada aceea – oricum, mult mai descuiat decât taică-său. El era, pe atunci, șeful U.T.C.-ului și de sprijinul lui am beneficiat cu toții.

– După atâția ani, care este impresia finală despre această colaborare?
– A fost un lucru foarte frumos și util până la un moment dat, după care atmosfera de la început s-a stricat. Ulterior, Păunescu m-a rechemat, aducându-mă de la Timișoara într-un spectacol la Reșița, unde am cântat piese din repertoriul Phoenix; atunci, lumea s-a ridicat, urlând, în picioare, iar el aproape că m-a scos din scenă, de teamă să nu se întâmple ceva, întrucât ceilalți membri ai formației tocmai plecaseră din țară cu câteva luni în urmă; a fost ultima oară când m-am mai dus acolo.

– Îți mulțumesc pentru aceste destăinuiri!
– Mi-a făcut plăcere; cele bune!

Florin Bălănescu