Mircea Baniciu s-a născut la 31 iulie 1949, la Timișoara. A absolvit Facultatea de Construcții (secția Arhitectură) a Institutului Politehnic din același oraș. A fost căsătorit de două ori și are o fiică și un fiu. De-a lungul carierei sale muzicale de 54 de ani, a fost cantautor de muzică folk (12 apariții discografice), solist vocal al mai multor grupuri de muzică rock-folk, între care Phoenix (12 discuri), Pasărea Colibri (zece albume) și Pasărea Rock (cinci discuri), precum și colaborator al mai multor artiști (20 de titluri), figurând pe mai multe compilații. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).

Interviul care urmează a fost realizat telefonic la 5 februarie 2020, de la domiciliul său din București.

• – Te salut, Mircea Baniciu!
• – Și eu te salut!
• – Voi începe abrupt: care crezi că ar trebui să fie raportul dintre muzică și politică?
• – E bine să fim implicați în ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că, altfel, lucrurile o iau razna. Părerea mea e că un pic de politică ar trebui să facem și noi, în sensul de a ști ce se întâmplă. Să cântăm în funcție de ceea ce e în jurul nostru, pentru sau împotriva a ceea ce se petrece. În concluzie, cred că muzica ar trebui să fie implicată în politică, pentru a trezi conștiințele oamenilor prin ceea ce le transmiți.
• – Atitudinea protestatară a artiștilor era mai vizibilă înainte decât azi?
• – Nu cred, pentru că eram, tot timpul, cu pumnul în gură, controlați, „turtiți” și cu Securitatea pe urmele noastre; în orice caz, nu aveam curaj, pentru că, în perioada comunismului, nu exista nicio șansă. Au fost puțini care au avut îndrăzneală și… au dispărut. Am încercat și noi [formația Phoenix], și Dan Andrei Aldea, și alții, însă n-am mai ieșit la suprafață. Deci, au fost momente în care s-a cântat, cumva, împotriva curentului, dar totul era atât de supravegheat, încât tentativele de răzvrătire au eșuat. De pildă, noi trebuia să imprimăm la Electrecord Negru Vodă, în care apărea, între altele, „tătărimea Krâmului și a rozmarinului”, adică tătarii care trebuia să fie uciși; și au venit unii de la Cultură și ne-au zis: „Ce vreți să spuneți cu tătarii?” „Păi, nu ne-au prădat și asuprit?” – ne-am apărat noi. „Dar dumneavoastră știți că, la ora asta, tătarii sunt în Uniunea Sovietică?” – ne-au contrat ei. Pe noi, ne-a umflat râsul, că așa obișnuiam, dar ei s-au simțit ofensați. Sau, mai târziu, când trebuia să înregistrăm opera Meșterul Manole, au sărit iar pe noi: „Ce fel de temă e asta? Ridicați biserici? Noi construim socialismul și comunismul în această ţară! Așa că lăsaţi-o mai moale cu bisericile!”
• – Totuși, uneori vă ascundeați după metafore și transmiteați mesaje subliminale subversive…
• – Sigur, dar nu noi! Textierii erau de vină întotdeauna! Pe ei pica măgăreața!
• – Cum, de unde și de ce au apărut folkul și rockul?
• – Ambele genuri muzicale abia înmugureau pe atunci; rockul se afla sub un control strict, iar folkul era sub umbrela lui Adrian Păunescu. Eu n-am prea avut tangențe cu Cenaclul Flacăra, pentru că nu mi-a plăcut; am apărut cu formația în câteva reprezentații, pe care [Nicolae] Covaci le aranjase cu Păunescu. În acest context, am participat la spectacole foarte bune, fiindcă se aduna extraordinar de multă lume, iar noi, ca și ceilalți membri ai cenaclului, aveam un succes formidabil. A fost o echipă fantastică atunci, în perioada aceea nebănuit de frumoasă.
• – De care dintre cele două genuri muzicale te simți mai apropiat?
• – De ambele și mi-a plăcut să le fac pe amândouă. Acum, am o vârstă și nu mă mai gândesc la rock, dar nu renunț la ideea unei reveniri cu niște imprimări în forță; în niciun caz, să-mi pun pe mine tot felul de insigne, ținte, gloanțe și tatuaje, ca să par mai frumos. De aceea, prefer muzica folk, pentru că îmi oferă mai multe valențe și, dacă știi să cânți bine la chitară, ai o voce care să funcționeze și niște versuri ca lumea, realizezi mai mult decât în orice context rock.
• – Te rog să faci o paralelă între folk-rockul anilor ’70 și cel de acum.
• – Atunci, erau posibilități; multe trupe evoluau în diverse locuri – nu neapărat în săli de spectacole, pentru că acestea erau mai controlate de cenzură; cântau foarte inspirat – atât în românește, cât și în engleză – în restaurante, la mare și în toate orașele importante. În orice local mai select, exista câte o formație care prezenta mai ales coveruri [preluări din repertoriul străin] și o făceau foarte bine. Astăzi, calitatea artiștilor aparține altor mode și curente, fiind mult mai masiv recepționate, pentru că artiștii actuali sunt promovați intens pe diverse căi – mă refer la studiouri, producători și presă –, dar foarte puțin la televiziune și chiar la radio. Iar promovarea a încăput pe mâna unei mafii, care, de pildă, îi susține mai mult pe moldoveni decât pe cei de aici. Sunt trupe și artiști individuali care nu pronunță bine cuvintele și nu înțelegi ce cântă, pe când, înainte, dacă nu aveai o pronunție corectă, nu apăreai nici la radio, nici la televiziune. La un moment dat, am și fost întrebat: „Ai ceva cu artiștii din Moldova?” N-am nimic, sunt foarte buni muzicieni, profesioniști până în măduva oaselor, care cântă extraordinar – școala lor de muzică e excepțională –, dar nu pronunță corect și, de aceea, nu pricepi ce spun.
• – Tu ești foarte activ în scenă; vei mai intra și în studio?
• – Păi, eu am un studio acasă, în care intru zilnic! Vorbind serios, vreau să refac niște cântece de pe discurile mele, pe care le-am reabilitat în ultima vreme pentru că nu au fost difuzate și intenționez să le pun în contextul actual.
• – Abia le aștept și mulțumiri pentru dialog!
• – Numai bine! Așa va fi.

Florin Bălănescu