Nicolae Gheorghe Popescu-Rebus s-a născut la 22 aprilie 1909, în comuna Pietrari, județul Vâlcea și a murit la 12 noiembrie 2002, la Râmnicu Vâlcea, fiind înmormântat în Cimitirul „Jilava” din satul natal. A absolvit Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București și Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din Capitală, urmând și doi ani de studii teologice. A fost redactor la ziarele „Dimineața” și „Adevărul”, precum și corector și publicist la revista „Realitatea ilustrată” (1930-1939), a fondat (1 iunie 1931) și condus (1931-1939) revista „Rebus”, a editat „Albumul Rebus” (1931) și a fost profesor în satul natal (1948-1971). A publicat volumele „Castelul fermecat” (1929, reeditat în 1998 cu titlul „Castelul fermecat. Drumețind prin munții noștri”), „Cuvinte potrivite și… încrucișate” – împreună cu Tudor Arghezi (1933, reeditat în 1976), „Biografia sistemului rebusist românesc” (1987), „Tudor Arghezi – rebusist” (1999) și „Istoria rebusismului românesc” (2001), precum și editorialul „Alb și negru” (1939). A primit „Diploma de Onoare” a forurilor superioare din învățământ (1971), a fost primit și onorat de Regele Mihai I, iar o stradă din Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

Nicolae Gheorghe Popescu-Rebus a fost profesor, publicist, prozator, animator cultural-artistic și rebusist de talie naţională, întemeietorul rebusismului românesc, cel care a introdus acest sport al minții ca metodă de predare în școli. Interviul următor a fost realizat la 3 martie 1998.

– Domnule profesor Nicolae Gheorghe Popescu-Rebus, la mulți ani în preajma împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani!
– Vă mulțumesc!

– Voi începe prin a spune celor care poate încă nu au auzit de dumneavoastră că sunteți părintele spiritual al rebusismului românesc. Cine v-a botezat „Rebus”, care la început a fost poreclă, apoi a devenit nume, sfârșind prin a fi renume?
– Îmi amintesc de vremea când eram student și studenția era o viață grea, fiindcă trebuia să găsești posibilități de trai. Reușisem să mă plasez în Editura Adevărul, la care, ulterior, a fost director general Mihail Sadoveanu; mai eram corector la revista Realitatea ilustrată, care se tipărea tot acolo. Atunci, m-am hotărât să fac un concurs de diferite enigme, care a fost foarte reușit – corespondența se căra cu sacii – și așa m-am trezit poreclit „Rebus”.

– Pe vremea aceea, putea fi vorba de o mișcare rebusistă incipientă sau tocmai atunci a pornit, odată cu venirea dumneavoastră?
– Mișcare rebusistă nu a existat; careul de cuvinte încrucișate a apărut la noi în țară în 1925, cu greșeli, cu lipsuri. La Realitatea ilustrată, am organizat un concurs de perfecționare a careului, o grilă 11/11, care până atunci avea peste 20 de puncte negre; în urma câtorva etape, am reușit realizarea unui careu cu șase puncte negre, cu care am devenit campionul țării în 1929, după ce în 1926 fusesem vicecampion național.

– Nu mă îndoiesc, pasiunea pentru rebusism v-a pus în contact cu felurite și mari personalități ale culturii române; puteți enumera câteva?
– La Adevărul, în afară de maestrul Sadoveanu, era și Tudor Arghezi, cu care am făcut un volum de cuvinte încrucișate, apărut în 1933. Scriitorii noștri din București frecventau în mod regulat Editura Adevărul: Sadoveanu, Arghezi, Minulescu, Topîrceanu…

– Care dintre aceste minți vi s-a părut mai ascuțită din punctul de vedere al rebusismului?
– Rămâne tot Arghezi, deși au mai fost și alți scriitori – de exemplu, Tudor Mușatescu, care a făcut un dicționar umoristic foarte apreciat, ce a servit drept exemplu compunătorilor rebusiști privitor la stilul ironic.

– Rămăsesem la anul 1929; ce s-a întâmplat după aceea?
– La Editura Adevărul, unde eram salariat, în anul 1931 a apărut revista Rebus, cu mari succese în toată țara până la război, în 1939; după aceea, toți colaboratorii revistei asaltau cu careuri publicațiile de tot felul – săptămânale, lunare –, iar revista Rebus a reapărut în 1957. Așa s-a format rebusismul românesc, iar în străinătate toți au rămas în urma noastră.

– Puteți face o comparație între rebusismul performant de atunci și cel de astăzi?
– Rebusismul de acum a cam obosit; sunt atâția ani de când apare, redactorii de atunci au părăsit terenul, dar s-a întâmplat o minune: integramele, care se ocupă numai de vocabular; ele nu vin cu noțiuni de cultură, cu substantive proprii – numai atât, vorbirea curentă. Țara este plină de integrame și asta mă bucură nespus.

– Există însă voci autorizate în materie care le contestă, tocmai pentru facilitatea lor.
– Eu aplaud integramele, pentru că se adresează cetățeanului de rând; cred că sunt peste două milioane de astfel de dezlegători.

– În ce direcție credeți că se îndreaptă rebusismul românesc?
– În acest moment, rebusismul cultivă numai vocabularul, dar, încetul cu încetul, cei care s-au perfecționat în dezlegarea integramelor vor simți nevoia să rezolve și careuri în care s-au strecurat noțiuni de cultură generală.

– Vă mulțumesc pentru aceste interesante opinii, domnule profesor.
– Cu tot dragul!

Florin Bălănescu