Particulelor acelora străvezii cărora indirect şi poate chiar impropriu le spunem gânduri, le este dat să se învârtă, să se-mpartă, să se răsfire uneori într-un fel brownian aparte, iar alteori să se unească-ntr-un ghem care poate fi condus empatic spre ideea de atom. Sau să-i spunem, în spaţiul definit de conceptul artistic: Poezie.

Nu am găsit neapărat eu, ci m-au găsit pur şi simplu, construcţii semantice, încărcături lirice, cărora nu le poţi refuza prezenţa de vreme ce însuşi conceptul de transluciditate tranzitivă l-ai acceptat în esenţa sa. Ceea ce se impune de la sine, este doza de receptivitate de care eşti sau nu eşti în stare.

Dacă e vorba despre „Amprente urbane”, cu care te intersectezi în faza incipientă sau poate tranzitorie care este „Evoluţia”, atunci tocmai ce nu eşti nici pe departe paralel ori tangenţial, ci concentric cu trăirea sensibilă, atentă, dăruită neprogramat şi nelimitat, în largul unei lumi clar imperfecte şi condiţiei umane în mod inevitabil.

Se întâmplă, la poeta Ionela-Violeta Anciu, să recunoaştem taine pe care le-am fi putut bănui ascunse, dar în văzul cât se poate de limpede, iată-le… „Urmăreşte rândul cu atenţie/ Celula asta nu-i una de detenţie/ Îngenunchează dar închide uşa/ Nu trebuie să vadă ei unde intră ţepuşa/ Că apele astea-s tot mai tulburi/ Şi trebuie să mori să poţi topi arsuri,/ Doar în postum mai porţi mantie şi coroană/ Armura asta-i brodată cu prea multă rană,/ Prea mult mercur cu rol de hrană…” (Mecanism în recurs). Aici, să zicem că se transpune una dintreamprente…

…Iar în „Mozaic” ajungem deja să facem cunoştinţă cu laturile urbane, nu acelea în înţelesul îndeobşte cunoscut, implementat şi admis, ci altele personale, susţinute prin ele însele precum o mare ce nu are nevoie obligatorie de ţărmuri… „Tremură./ Astăzi… nu mai cade nimeni./ Linişte. Şi punctul meu nu se opreşte aici/ Se sparge izbindu-se de negură,/ Cad cioburi pe pământul… fără germeni/ Răsar şi cresc în tine iluzii. Arunci/ Haina şi crezi că eşti sătul/ Dacă o picătură ţi-a atins obrazul…

Neconvenţional dar tot distinct/precis fiind, ne întâlnim cu „P.A.B.U.R. (Poet Apus în Bătălia Universal Revelatoare)”, acolo unde nu văd cum ar fi cale de vreo îndoială asupra stărilor de(spre) fapte – sau invers: „Acuzat boem pentru revolte în identităţi/ Apleacă ziarul rupt şi termină-ţi misiunea,/ Apune sunetul surd iar tu teoglindeşti în bălţi,/ Aciditatea-i descompune pământul şi carnea.// Bătrân străpuns de junghiuri în ridurile sufletului/ Binecuvântează şi fruntea în cruce de mir,/ Binar compusul arian pe frontul războiului/ Blazat incoerent după psihoze arse în delir.// Cuprinde-ţi stările în timpul expirat incolor,/ Conturează culpa în margini de aripi străpunse,/ Calculează dorinţa prin fracţia cuvintelor,/ Calcă pe voci de copii derutant de rece stinse.// Dezbracă-te şi arată-mi că poţi simţi din nou,/ Dezminte adevărul până în esenţa pânzelor,/ Deschide-n forţă prin umbrele stoarse de ecou,/ Deschide porţile să vadă sângele eroilor…”

Recunosc, mai greu m-am oprit din a cita întreg poemul de la pag. 51. El poemul fiind elaborat într-o conştienţă categorică. El parcă fiind de dinaintea aşezării drept din duhul cuvintelor precum lacrima în carte… Iar secţiunea primă „Roşu, alb şi negru”, având expresia aceea a lucidităţii doar presupuse a fi cuneiformă, altfel situându-se în exact limbajul comun sufletului care urmăreşte harta trupului în sensul acestei vieţi mişcătoare între logic induse dimensiuni dar ce să vezi, unde plus şi minus infinitul pe lângă abstractizarea lor întru suficienţă, nici măcar nu-şi au rostul…

Trecând la partea de „Accepţii sidefale”, reproduc fragmentat repere care conduc toate într-un firesc revelator spre noţiunea de voinţă… „Şi unde crezi că mi-e locul dacă nu acolo/ Pe nisipuri mişcătoare;/ Nu-mi mai e teamă de focul de dincolo,/ Oricum sunt măşti trecătoare…” (7ani în Personal); „Într-o fracţiune de secundă/ Se ridică ziduri în jurul tău,/ Credinţele toate se-afundă/ Şi cresc spini, visele coboară-n hău…” (Cioburi de realităţi).

Vine în forţă un poem pe care eu îl consider a fi de esenţă tare: „E haşurat acum şi timpul din sertar,/ Scursă ultima picătură din pahar,/ Între noi nu mai e decât un gol bizar/ Şi spaţiul treptat se contractă-n tipar.// Adesea obişnuiam să-l numesc coşmar/ Dar crerd că-i timpul pentru colecţionar,/ În gravitaţia visului hilar,/ Să-şi amintească… vârful e doar temporar.” (Despre faimă). Livrescului i se suprapune o discretă pală de relativitate, o mecanică desigur cuantificată pe considerentul unor fenomene care fără să substuie, completează existenţialul aflat chiar la îndemână.

Similitudini în ce priveşte registrul poetic, sunt la locul lor… „În notele mele/ Nu existau cuvinte/ Scrijeleam cu peniţe ceruite/ Efecte-n momente topite/ În rânduri de aduceri aminte/ Doream să desenez ce se simte/ Când golul umple lumina – minte./ Încep să mă supun cuminte/ Şirului de umilinţe vide –/ Dincolo de spaţiu şi timp, ucide…/ Entitate… se simte!” (Din jurnalele damnaţilor). Şi aş dori să mai adaug acest „Element”: „Oraş ascuns în decadenţă,/ Artist de coduri ruinat/ Captiv în statul providenţă,/ în funcţii mate închegat.// Om absorbit de universal/ În false cadre de decor,/ Te recunoşti în particular/ Ruina circumstanţelor;// Curburi redate-n subconştient,/ Opus în sensul curent/ Crud simbol de cifre dependent,/ Vid angrenat în element.”

Despre celelalte două componente ale acestei cărţi, care amplifică gradul de interconectare a poetei Ionela-Violeta Anciu cu subtilul – „Aspecte metamorfice”şi „Culori încrucişate” –, îmi voi rezerva proxima ocazie de a scrie. Până atunci, rămân la această sublimare: „Lumină strecurată pe sub uşă/ E timpul să priveşti mai adânc în tine./ Să renunţi să mai fii slugă-n cenuşă,/ Ca vântu-n ureche stă umbra în dine…” (Vânturi de seară).

Monumentul priveliştii acerbe nemăsurate altfel doar în circumvoluţiunile semantice

În dualitatea polarizată fără însă a fi exclusivistă, predefinită drept mai greu de proiectat darmite de construit în dimensiunile spaţiu-temporale, poate izbucni pe parcursul Evoluţiei, ceea ce în „Amprente urbane”, denumindu-se de către Ionela-Violeta Anciu, spre a fi „Glas de referinţă”: „M-am stins şi-am primit forma întunericului./ Mi-au amorţit gândurile râncezite/ Pe urmele primului pas al spiritului/ Şi departe mi-am văzut umbra fierbinte./ Am aruncat în grabă un ultim vers în spaţiu/ Şi-am urmărit atent scara infinită,/ Lăsând în urmă momentul timpului pustiu;/ În ficţiunea amplă, victoria zdrobită./ Şi gloria-ţi aparţine când încetezi să fii./ Mai ascultă, senile, şi glasuri de copii.”

Formele, de care-or fi ele, până la urmă au putinţa de a îmbrăca straie stranii de făpturi ori de stări nematerializate însă flămânde; îşi urmează cursul ceea ce dat fiind oricum spre a fi. Infinitul ca şi noţiune în mai greu înţeles, se înmoaie ca la o adulmecare de pană dragă şi nemuritoare, care vine să-l şteargă şi să se pună-n locul său.

Ne aflăm în numitele „Aspecte metamorfice” oarecum grăbite spre a aduna din larga lume doar elementele principale, acelea care contează. O anumită„Identitate pluridimensională” era clar necesară. Iat-o: „Dezintegrează-te, şacal haotic,/ În absenţa ritmic desenată/ Că dimensiunea nu te mai îndreaptă/ Spre-aceleaşi culmi revocate cronic.// Mă prăbuşesc în personalităţi/ Lent, aruncate în colţuri mizere,/ Egoul nu mai ascultă de mine,/ Înglobez prea multe identităţi.// În drumul acesta destule falsităţi;/ E din ce în ce mai greu să pătrunzi/ Sub armura în care te ascunzi,/ Aşa te confunzi cu alte entităţi.// Aştepţi să ieşi din timpul comprimat;/ Te-apasă prea tare un singur concept,/ N-ai decât vidul să nu devii inapt,/ Infirm raţional lasă-te afirmat…”

De– sau supra– personalizare dincolo de ştiutul sau neştiutul faptic, cu riscul de desoluţionare ca o mai mult decât izbăvire de încarcerarea-n concepte şubrezite de prea multă gândire…

Literlimbajul este unul grav şi suav metaforizat şi metamorfozat după bunul plac al priveliştii şi desigur deopotrivă al privitorului care îndeobşte nu poate rămâne impasibil ba din contră empatic şi adeseori uimit.

Există o îndelung elaborată stratagemă a formelor mai greu îmăcându-se-n real, a culorilor nu neapărat închegate, putând fi şi incerte, şi chiar a sunetelor toate înţărcate peste linia de plutire într-un astral dorit şi clar binevenit… „Prin camera de zi treceam/ Adesea-n clipa sumbră,/ Şi-n piruete răsuceam/ Ecoul tău din umbră.// Iar când lumina ta ieşea/ De după colţ timidă,/ Cum clar şi iarăşi strălucea-n/ Privirea mea lucidă.// Treceai din nou pe coridor/ Plutind în aburi vii,/ Şi dispăreai în Do Major/ Departe să revii.” (Siluete).

Întotdeauna suntem atraşi de muchiile tăioase ale logicii, ale matematicii privite ca justificări de împlinire existenţială. De aceea, nu putem nicidecum trece nepăsători chiar şi neştiutori de-am fi, pe lângă „Număr prim”: „Aproape banală în sunetul surd –/ O zi cu ghinion nu mai pare absurd/ O cameră goală şi-un sunet de bus/ Amica mea ştearsă ce ţipa de sus…// Aproape că-mi vine să plec – ţi-am mai spus…/ Şi dă-n foc cafeaua şi cade un strop/ De ninge afară văd acelaşi loc –/ E incendiu iar la tine la bloc…” Fatalitatea perpetuă este tratată cu o nonşalanţă, cu un firesc generic de invidiat. De vină să fie obişnuinţa repetabilitatăţii, sau un moft anume, pornit din imaginativ şi ajuns în realitate… Chiar că nu ştiu, numai Ionela-Violeta Anciu ar putea spune, asta dacă ştie şi ea dar s-ar prea putea să n-o intereseze decât fiorul liric în sine şi desigur povestirea pe care o construieşte cu măiestria făcătorului de lumi şi desigur totodată de minuni…

Spuneam adineauri ceva despre forme, culori sunete. Iată un „Monument”: „Aproape c-aş fi crezut în vid./ Şi mai aproape de cenuşă,/ Prin fumul gri renaşti – Individ/ Neinspirat, supus, avid…// Te duci… treaptă după treaptă/ Şi… nu mai striga! Nu-i nimeni,/ Aproape ai ajuns, vicii – Scapă!/ În culori, ceaţă, iarbă…”

Întregul este o intonaţie a existenţei în forma sa evolutivă, lăsând senzaţia că poeta se află într-un turn de control de unde monitorizează şi chiar dirijează permanentele Amprente urbane.