IONELA – VIOLETA  ANCIU

Născută la  4 sept. 1991.
Este absolventă a Facultății de Științe Politice, Master Politicile Egalității de Șanse în Context Românesc și European (Universitatea București).
A debutat cu poezie în 2009, la „Revista Noastră”, o publicație a elevilor și profesorilor Colegiului Național „Unirea”, fondată în anul 1912, unde își menține colaborarea încă trei ani (2010 – 2013, la secțiunea „Confirmări”).
Din 2015, publică în revistele ,,Actualitatea literară”, „BOEM@”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „Pro Litera”, „Antares”, „Armonii Culturale”, precum și în reviste de specialitate – online:  eCreator.ro, agonia.ro, scrieliber.ro, negrupealb.ning.ro sau cenaclul Lira21.
În ultimii doi ani este prezentă la Serbările Revistei „Vama Literară”, eveniment coordonat de poetul Daniel Vorona.
Din martie 2015, devine director executiv al Clubului Scriitoarelor, unde  susține și promovează scriitoarele românce.
Cărți publicate: ,,Amprente Urbane – Evoluția”, Ed. Bookbreak, 2015.
Cărți în pregătire: „Femeie desculță” (coperta, Cristina Mihaela Rădulescu) și un roman psihologic, dintr-o trilogie ce-i va marca debutul în proză.

Haec primum ostium

Activitate

Lumini violete dansau
Pe spatele pisicilor culcate pe pervaz
Descălțate și ude
Dincolo de gratiile de lână
Ploua cu peisaje albe și negre
În tablourile care se scurgeau
Din cui spre fereastră
Unde pisicile le zgâriau și se întorceau
Revoltate înapoi în cui.

Mahalale colorate cu cretă

Cuminți, așteaptă infinitul
Să vină ca o lebădă roșie fără aripi,
Cu un strop de apă-n ghiare
Să adape toate gurile deschise
Și picioarele goale întinse
În vernisajul trotuarului
Pe care mă descalț în fiecare zi
În drum spre casă.
Femeile umblă pe vârful degetelor
Cu ochii închiși și părul despletit;
În spatele lor, copiii străzii joacă șotron
Pe acoperișuri încinse de soare.

Ecouri

Pe sub oraşul adormit
Se plimbă timpul cu măsura,
La ceasul aspru, temelii
Îşi zguduie zâmbind ţărâna.

Pe coridoare cafenii
Vezi voci captive-n felinare,
Cu pasul încercând să vii
Te-afunzi mai mult în depărtare.

Ecouri trec în rând cu lumea
În ritmul dansului de fier,
Din turnul serilor răsună
Suflarea zilelor de ieri.

Hazard dat la maximum

În cercuri sfere paralele
Pe omul meu se-ntinde noaptea
Cu voci obscure se închină
În urma lui volum de castă.
Culori fără ieşire-n mare
Orori cu tentă de sfârşit
În corpul dulce de cuvinte
Ies pofte albe-n scene fumurii.
Desculţ se merge pe pervaz
Şi pe-nălţimi în margini rupte
Se scurge fierea în mulţimi
Din agitaţia transversală
Pahar de rumeguş cu vin.

O damă nemiloasă

Îţi stă respiraţia în gât, n-ai voce
Şi-alergi haotic după ziua de ieri,
Logica te compătimeşte de pe trotuar
Cu scrumul gata să cadă din ţigara aprinsă
De disperarea în care încerci să-l regăseşti
Pe cel de ieri căutând omul de mâine.
În urmă, se ţin după tine toate chiştoacele
Călcate în picioare, toate paharele golite,
Toate umbrele femeilor din aşternuturi,
Stau agăţate de firele cărunte de care uiţi
În fiecare dimineaţă înainte să deschizi ochii.

Te trezeşti în faţă cu-o damă pleznindu-te puternic,
Te apucă de-o ureche şi te târăşte după ea,
Dojenindu-ţi apucăturile şi muzele—
Sună alarma, respiri, mori din nou.

Ultimul Act

La graniţa dintre compasiune şi mizerie
Încep să văd oameni cum se târăsc
Şi se ung cu noroi pe tot trupul
Crezând că-i aur, că se va întări
Şi vor rămâne pentru eternitate
La fel de frumoşi cum se văd atunci
În amintirile oamenilor pe care nu-i cunosc.

Dintre buzele înţepenite
Îi aud cum ţipă fără vlagă sau sens
Că n-am esenţă-n forma pură,
Că-i brută forma şi esenţa efemeră
Din ţeluri construite-n cotidian.

La graniţa dintre speranţă şi resemnare
Vezi urletele femeilor cum le sfâşie hainele
Şi sufletele mutilate, din zgârieturile de pe chip
Se ung cu sânge sărat crezând că se vor topi,
Că se vor face una cu pământul
La picioarele bărbaţilor pierduţi în aur.