Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Haec primum ostium la ,,Luceafărul”: Ionela – Violeta Anciu

    Anciu IonelaIONELA – VIOLETA  ANCIU

    Născută la  4 sept. 1991.
    Este absolventă a Facultății de Științe Politice, Master Politicile Egalității de Șanse în Context Românesc și European (Universitatea București).
    A debutat cu poezie în 2009, la „Revista Noastră”, o publicație a elevilor și profesorilor Colegiului Național „Unirea”, fondată în anul 1912, unde își menține colaborarea încă trei ani (2010 – 2013, la secțiunea „Confirmări”).
    Din 2015, publică în revistele ,,Actualitatea literară”, „BOEM@”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „Pro Litera”, „Antares”, „Armonii Culturale”, precum și în reviste de specialitate – online:  eCreator.ro, agonia.ro, scrieliber.ro, negrupealb.ning.ro sau cenaclul Lira21.
    În ultimii doi ani este prezentă la Serbările Revistei „Vama Literară”, eveniment coordonat de poetul Daniel Vorona.
    Din martie 2015, devine director executiv al Clubului Scriitoarelor, unde  susține și promovează scriitoarele românce.
    Cărți publicate: ,,Amprente Urbane – Evoluția”, Ed. Bookbreak, 2015.
    Cărți în pregătire: „Femeie desculță” (coperta, Cristina Mihaela Rădulescu) și un roman psihologic, dintr-o trilogie ce-i va marca debutul în proză.

    Haec primum ostium

    Activitate

    Lumini violete dansau
    Pe spatele pisicilor culcate pe pervaz
    Descălțate și ude
    Dincolo de gratiile de lână
    Ploua cu peisaje albe și negre
    În tablourile care se scurgeau
    Din cui spre fereastră
    Unde pisicile le zgâriau și se întorceau
    Revoltate înapoi în cui.

     

    Mahalale colorate cu cretă

    Cuminți, așteaptă infinitul
    Să vină ca o lebădă roșie fără aripi,
    Cu un strop de apă-n ghiare
    Să adape toate gurile deschise
    Și picioarele goale întinse
    În vernisajul trotuarului
    Pe care mă descalț în fiecare zi
    În drum spre casă.
    Femeile umblă pe vârful degetelor
    Cu ochii închiși și părul despletit;
    În spatele lor, copiii străzii joacă șotron
    Pe acoperișuri încinse de soare.

     

    Ecouri

    Pe sub oraşul adormit
    Se plimbă timpul cu măsura,
    La ceasul aspru, temelii
    Îşi zguduie zâmbind ţărâna.

    Pe coridoare cafenii
    Vezi voci captive-n felinare,
    Cu pasul încercând să vii
    Te-afunzi mai mult în depărtare.

    Ecouri trec în rând cu lumea
    În ritmul dansului de fier,
    Din turnul serilor răsună
    Suflarea zilelor de ieri.

     

    Hazard dat la maximum

    În cercuri sfere paralele
    Pe omul meu se-ntinde noaptea
    Cu voci obscure se închină
    În urma lui volum de castă.
    Culori fără ieşire-n mare
    Orori cu tentă de sfârşit
    În corpul dulce de cuvinte
    Ies pofte albe-n scene fumurii.
    Desculţ se merge pe pervaz
    Şi pe-nălţimi în margini rupte
    Se scurge fierea în mulţimi
    Din agitaţia transversală
    Pahar de rumeguş cu vin.

     

    O damă nemiloasă

    Îţi stă respiraţia în gât, n-ai voce
    Şi-alergi haotic după ziua de ieri,
    Logica te compătimeşte de pe trotuar
    Cu scrumul gata să cadă din ţigara aprinsă
    De disperarea în care încerci să-l regăseşti
    Pe cel de ieri căutând omul de mâine.
    În urmă, se ţin după tine toate chiştoacele
    Călcate în picioare, toate paharele golite,
    Toate umbrele femeilor din aşternuturi,
    Stau agăţate de firele cărunte de care uiţi
    În fiecare dimineaţă înainte să deschizi ochii.

    Te trezeşti în faţă cu-o damă pleznindu-te puternic,
    Te apucă de-o ureche şi te târăşte după ea,
    Dojenindu-ţi apucăturile şi muzele—
    Sună alarma, respiri, mori din nou.

     

    Ultimul Act

    La graniţa dintre compasiune şi mizerie
    Încep să văd oameni cum se târăsc
    Şi se ung cu noroi pe tot trupul
    Crezând că-i aur, că se va întări
    Şi vor rămâne pentru eternitate
    La fel de frumoşi cum se văd atunci
    În amintirile oamenilor pe care nu-i cunosc.

    Dintre buzele înţepenite
    Îi aud cum ţipă fără vlagă sau sens
    Că n-am esenţă-n forma pură,
    Că-i brută forma şi esenţa efemeră
    Din ţeluri construite-n cotidian.

    La graniţa dintre speranţă şi resemnare
    Vezi urletele femeilor cum le sfâşie hainele
    Şi sufletele mutilate, din zgârieturile de pe chip
    Se ung cu sânge sărat crezând că se vor topi,
    Că se vor face una cu pământul
    La picioarele bărbaţilor pierduţi în aur.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5