De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea.
Compătimeam copacul singular, în câmp deschis:
n-avea cu cine să împartă vântul, setea, izolarea
şi nu putea să înţeleagă că aşa i-a fost prescris.
De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea.
Priveam cu milă un câine singur, maidanez:
n-avea cu cine să împartă setea, foamea, teama,
şi n-avea cum în soartă să-şi pună al său crez.
De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea…
Mă îngrijorau pescarii surprinşi de marea agitată:
n-aveau cu cine să împartă valul, frica, captivitatea,
şi se topeau în rugă, barca să nu le fie răsturnată.
De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea…
Dar iată-mă singur, copac şi câine şi pescar:
mă lupt de unul cu setea, frica, nedreptatea,
nu voi să iau în seamă viitorul meu precar.
De nu-mie hărăzită o soartă ceva mai bună,
mă voi bate singur cu vântul cel turbat.
Nu las să mă învingă, adânc tragica furtună,
vreau să rămân acelaşi neînfricat bărbat.
Botoşani, 07.01.2014
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania