Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Interviu cu jurnalistul Ioan Rotundu

 

P.U.: Pentru început, vă rog un scurt curriculum vitae.

I.R.: Am primit lumina pământeană, și la vremea cuvenită pe cea creștină, în satul Dângeni, județul Botoșani, la 5 ianuarie 1952, când țăranii erau desțeleniți de proprietate de către regimul comunist. Nu prea înțelegeam atunci mare lucru, dar vedeam îngrijorarea de pe fața părinților și a surorii mai mari. Apoi sora aflată la liceul din Trușești, a fost trimisă acasă, că n-avea părinții membri în C.A.P. S-au înscris, după care au venit niște oameni și ne-au luat din bătătură căruța cu cai și vaca… Era prin luna martie a anului 1958. Stăteam pe prispa casei, plângeau streșinile, plângeam și eu după vacă.

Deși nu eram la școală știam să scriu și să citesc, pentru că am învățat de la sora mai mare cu patru ani decât mine. Ca o mângâiere după vaca pierdută, m-am dus la bibliotecă, târând nojițele opincilor prin zăpada pe jumătate topită, iar bibliotecara mi-a dat să citesc Filipok, o cărțulie cu poezii și desene colorate. Am dus-o după amiază, să iau alta. Bibliotecara m-a pus să-i povestesc
ce-am citit. I-am recitat cele vreo 8 strofe. Drept recompensă m-a lăsat să-mi aleg o carte. Am ales „9  întrebări, 9 răspunsuri” o broșură de răspândire a științei. Așa am intrat în universul cunoașterii.

În școala generală nu știu să fi ratat vreodată premiul I. De altfel era știut, în clasa unde se afla unul din familia Rotundu, acela era și premiantul clasei. Ca răsplată a muncii mele, am fost făcut pionier, apoi șef de grupă, de detașament, de unitate. Îmi plăcea să recit poezii. Așa că am ajuns cu recitatul până la faza regională. Recitam ,,Moartea căprioarei” a lui Labiș. Plângeam eu pe scenă, plângeau spectatorii din sală. M-a învins la Suceava unul mai șugubăț, de la Gura Humorului. Liceul
l-am urmat la Oradea, unul cooperatist, pe banii Centrocoop-ului, pentru că părinții n-aveau mijloace financiare. Așa am cunoscut ,,civilizația Occidentală”. Într-o clasă de 32 de elevi eram puțini români. Restul erau unguri, cehi, ucraineni, slovaci, nemți care vorbeau prost românește. Noi am învățat de la ei civilizația, ei de la noi limba română. L-am absolvit în 1971, după care am intrat în producție.

Trecuse 2 ani de la absolvire, iar toți cei din generația mea au fost încorporați în armată. Ne-a zăpsit un coleg, pus tot timpul pe șotii, care ne-a făcut cerere la Comisariat cum că vrem în armată voluntar. Așa am ajuns grănicer la UM 02840 Timișoara-Compania transmisiunii. Am nimerit la plutonul radio. Era stația radio mai grea ca mine. Abia terminasem ciclul de instruire, că a avut loc conferința UTC pe unitate. Am fost delegat să iau parte și să rostesc un cuvânt. Am criticat de la gradat la ofițer, modul în care se face căprărie și nu instrucție după regulamentul militar.

Generalul maior Trică Atanasiu m-a oprit la tribună. În sală se punea pariu câte zile de arest primesc. Am coborât de la tribună cu gradul de caporal și medalia „Merite grănicerești”, acordate prin Ordinul de zi nr. 48 pe unitatea militară.

Secretarul PCR pe compania transmisiunii a primit sarcina să mă facă membru PCR. În viața civilă trebuia să aștept să treacă în fața mea 7 muncitori, ca să am și eu loc, ca funcționar. Întors în producție, carnetul roșu mi-a deschis alte perspective. Am fost promovat adjunct de șef, am fost trimis la Școala de partid Oradea, pentru un an de zile – Secția filozofie-istorie. Ce viață! Aveam leafă dublu decât la locul de muncă. Apoi am fost înscris la Universitatea de partid cu durata de 5 ani – secția filozofie. Prof. dr. Petrea Curcă trăiește și poate confirma. Am fost singurul care i-am smuls un zece la examenul final.

După 1990 am urmat cursurile Facultății de drept din cadrul Universității Petre Andrei. Am colegi judecători, notari, consilieri juridici pe la diverse instituții. Eu am preferat ziaristica. Am și niște specializări. Sunt specializat de către Transparency Internațional și Centrul pentru Jurnalism Independent în accesul la Informația Publică relația-presă, iar cei de la Centrul de mediere și Securitate Comunitară m-au specializat în Protecția Imaginii victimelor vulnerabile. Ca lucrător în presă mi-au prins și îmi prind bine specializările.

 

P.U.: Prin ce s-a remarcat satul Dângeni în trecut?

I.R.: Dângeniul este o localitate ce-și are semnat actul de naștere la 8 iulie 1633, dar s-ar putea să fie mai vechi. Încă n-am suficiente date istorice despre un document din 15 martie 1605, în care se face referire și la localitatea Dângeni. De asemenea este localitatea care s-a bucurat de existența unei uzine electrice proprii, gară și cale ferată de pe vremea lui Krupp. O perioadă, în vremurile comuniste, a fost și nod de cale ferată. De la Dângeni pornea calea ferată spre fabrica de zahăr de la Ripiceni. Încă am prins circulația drezinei, spaima păsărilor aflate pe imaș, calea ferată tăind satul în două. Cu SMA și IAS, asociație Intercooperatistă, Baza de recepție în sat, dângenenii cu dar de muncă aveau unde câștiga un ban cinstit. Erau și ciorditori de profesie, că aveau de unde.

Ca personalități, în afară de Demonstene Botez, nu am cu ce mă lăuda. Poate vor fi din generațiile de astăzi, dar n-am cunoștință de existența lor, poate nu s-a născut încă primarul care să organizeze o întâlnire cu „Fii satului” să ne cunoaștem între noi.

 

P.U.: Dar în prezent?

I.R.: În prezent, localitatea și comuna suferă un regres economic și social ca multe alte din județ. IAS-ul a dispărut, așa cum s-a întâmplat peste tot în țară. Baza de recepție s-a desființat, patrimoniul fostei Asociații Intercooperatiste este furat bucată cu bucată, cei de la ANAF uitând de existența acestuia. Calea ferată Dângeni-Săveni, care dădea localității o anumită personalitate, a fost închisă, iar acum este furată și ea. Locuri de muncă nu mai sunt. Dângenenii sprijină pereții barurilor, așteptând să le pice ceva din cer. La câmp nu prea au darul muncii. Lipsește acea mânie forte care să-i trezească din letargie, să le redea încrederea, să-i pună pe făgașul muncii și al prosperității de care
s-a bucurat odată. Numai așa vor uita de capra vecinului și vor dori să aibă în curte propria lor capră.

 

P.U.: Ați intrat în presa botoșăneană postdecembristă în anul 1993 prin Jurnalul de Botoșani și Dorohoi. Aici s-au format numeroși ziariști, iar în prezent câțiva dintre ei sunt valoroși în mass-media botoșăneană scrisă și vorbită. Vă rog să prezentați această experiență.

I.R.: Mi-ar fi plăcut să lucrez în presă și înainte de 1989. În liceu la Oradea, am avut parte de o profesoară de limba română, soție de aviator. Era o visătoare și-i plăcea la nebunie Eminescu. Prin ea am descoperit și eu genialitatea eminesciană. La sugestia profesoarei s-a înființat în școală revista literară „Luceafărul”. A fost un succes, mai ales că eram puțini români, nu numai în clasa mea, dar și în întreaga școală. Și acum privesc cu nostalgie la cele câteva numere apărute în perioada anilor 1968-1970, realizate cu mijloace primitive, dar care au stârnit interesul colegilor. Recitesc ce am scris în acele vremuri și nu-mi vine a crede.

În producție, ca adjunct al șefului de Serviciu CFI din cadrul UJCC Botoșani, am încercat în public în Clopotul articole privind păgubirea avutului obștesc. Una scriam, alta apărea în ziar. Aveam să aflu că articolele mele erau cosmetizate de către redactorul Neculai Rotaru Dumnezeu să-l odihnească în pace! M-am lăsat păgubaș!

Era inspector principal de credite la Bankoop când a venit la mine Florentin Florescu să-mi propună editarea Jurnalului de Botoșani, ca săptămânal în cadrul Jurnalului Național. Știa că aș avea ceva potențial financiar, dar și relații în mediul de afaceri. Țin minte că a avut loc o ședință ad-hoc, la care a participat și Cristian Bădiliță, azi celebru filozof și om de cultură cunoscut în întreaga lume. Nu știam nimic despre editarea de ziare, iar Bădiliță a sesizat ca eram pe cale de a fi speculat de Vasile Asiminicesei, Dinu Buceceanu și Adrian Hobjilă și mi-a luat partea.

Cu timpul am învățat multe din tainele acestei meserii și totodată profesie. Pentru că Marius Tucă îmi cenzura orice text critic la adresa președintelui Ion Iliescu, m-am certat cu acesta și am retras ziarul din gașca lui Dan Voiculescu. Într-un anume fel m-a ajutat și Dan Diaconescu, redactor șef adjunct al lui Tucă, care l-a părăsit pe Voiculescu pentru a fonda propriul ziar Oglinda.

Pentru că titlul Jurnalul de Botoșani era marcă înregistrată de Dan Voiculescu, i-am adăugat în coadă și Dorohoi. Așa s-a născut săptămânalul independent. Jurnalul de Botoșani și Dorohoi, pe care-l păstoresc și astăzi, în format online.

Am parcurs perioade dificile, a trebuit să fac față atacurilor concurenței, a încercărilor politicienilor și șefilor locali de a mă scoate de pe piață. În Jurnalul s-a scris și încă se mai scriu fapte ce nu convin multora. Nu mă laud, dar am schimbat multe prin presa locală.

În primul rând n-am cerut reporterilor să scrie altceva decât ce-au crezut ei de cuviință, nu le-am oprit de la publicare articolele, i-am obișnuit să aibă propria lor cenzură. Când te așezi la masa de scris, tentația este mare să spui una sau alta, dar trebuie să ai puterea de autocenzură și să publici numai ceea ce ești convins că se apropie de adevăr. Cei care au puterea de autocenzură, ajung reporteri adevărați. Mai ales dacă au și acea picătură de talent, pentru a se putea face înțeleși de către cititori. Am deschis drumul spre editoriale mult mai acide, cu nume de persoane, trecând de faza unor pure elucubrații, simple comentarii fără mesaj, la fapte concrete. Și acum sunt înjurat de către unii pe motiv că-i critic. Așa este, îi critic, pentru că este dreptul meu, pentru că ei îmi cer votul și vreau să știu dacă-l merită. Pentru că sunt persoane publice, cu dorința neclară de a obține puterea și eu vreau să știu ce vor face cu ea, dacă o obțin. La apariția site-ului Jurnalul, cei de la Monitorul nu aveau acea posibilitate de a posta comentarii. Au creat-o după ce au văzut că există la Jurnalul. Iar pentru că opiniile exprimate de cititori rămâneau fără valorificare publică, am inițiat rubrica Comentariul Comentariilor, pe care obișnuiesc să o mai numesc ,,Dreptul la libera exprimare”. Sunt multe de spus după 15 ani de presă. Am trăit și trăiesc o experiență interesantă. Cititorii mă fac să mă simt util lor. Îmi place ceea ce fac. Se potrivește cu zodia mea de Capricorn.

P.U.: Între timp ați lansat revista de cultură Jurnalul Literar. Ce impact a avut și are Jurnalul Literar asupra cititorilor?

I.R.: Publicația Jurnalul Literar s-a născut în urma unor conversații avute cu mai mulți directori de școală din județ, care mi s-au plâns că au elevi cu talent literar, dar nu-i publică nimeni pentru a deveni cunoscuți. Apoi am observat că generația de scriitori de după decembrie 1989, nu au loc în sigura revistă literară a județului, numită Hyperion. Am luat decizii de a iniția o astfel de publicație, în care să apară creațiile elevilor de școală, dar și ale scriitorilor postdecembriști. Mă bucur că între timp a apărut Luceafărul.net.

Mi s-a reproșat că public și creații literare mai puțin reușite, că aș stimula nonvaloarea. Total greșit! De la bun început am precizat că publicația, doar prezintă creațiile, cititorii urmând a fi cei care decid cine are sau n-are talent. De asta există posibilitatea de a posta comentarii. În momentul de față publicația apare numai în format online și are o medie de peste două mii de cititori pe număr. N-o spun eu, o spune trafic.ro, portalul național care ne monitorizează.

 

P.U.: Cum v-a venit ideea de a scrie cartea „Întâmplări hazlii, dar adevărate”?

I.R.: Există prin Botoșani un reporter de televiziune apreciat profesional și cu multă experiență în domeniu, care povestește foarte frumos întâmplări din viață, dar care, atunci când trebuie să le așeze pe hârtie, se cam împotmolește. Tot povestind întâmplări din activitatea anterioară, cei din preajmă mi-au sugerat să le și public. Așa s-a născut cartea la care faceți referire.

Dr. Jutis mi-a spus că n-a lăsat-o din mână până n-a citit-o pe toată. Și Gheorghe Ciubotaru, un abil critic al meu, a recunoscut că l-a captivat lectura cărții. Cred că a avut succes de vreme ce nu se mai găsesc prin unele librării, ci doar la „AGATA” ar mai fi câteva exemplare. Însă, trebuie să recunosc că am și unele stângăcii în exprimare. Lipsa de experiență și-a spus cuvântul, fiind la prima carte publicată.

 

P.U.: Noua carte „Masoneria botoșăneană” tipărită la Editura Agata este o carte inedită pentru cititori și în special pentru zona noastră. De unde această preocupare și aplecare către lumea masonică, o lume încă enigmatică pentru mulți români?

I.R.: Este o întrebare la care nu vă pot da prea multe detalii. Despre legionari și masonerie am citit mai multe după anii 1990. Înainte de perioada postdecembristă aveam informații confuze și vagi despre masonerie. Ca om care a profesat peste 25 de ani ca revizor contabil, m-am obișnuit cu exactitatea și acuratețea informației. Așa că, în comunism, necăzându-mi în mână cărți despre legionari și Masonerie, (am înțeles că erau foarte puține și bine păzite), nu m-au interesat aceste fenomene, dacă le pot numi așa. După 1990 am citit Istoria legionarilor și multe cărți despre Masonerie. Avea să descopăr mai târziu că printre ele erau multă maculatură, conținând informații incorecte, și pure speculații pe seama Ordinului masonic. În schimb aduceau profit editorilor și autorilor. Intrat în masonerie, tocmai aceste informații false sau voit deformate, mi-au trezit interesul de a scrie ceva care să corespundă realității. Și pentru că n-am cunoștințele necesare să fi scris cineva la nivel local, m-am oprit asupra istoriei masoneriei botoșănene. Mai multe se pot afla din carte.

 

P.U.: Ce proiecte mai aveți pe plan documentar sau literar?

I.R.: Am în pregătire două volume. Unul de editoriale și altul intitulat „Comentariul Comentariilor”. Sper ca până în iunie să vadă lumina tiparului cele două cărți. Tot avansat sunt și cu un alt volum de proză scurtă intitulat „Politică cu tutun și alcool. Mai sunt și altele, dar prefer să informez cititorii Luceafărului.net la momentul potrivit.

 

P.U.: Cum vedeți presa botoșăneană în prezent?

I.R.: Este o perioadă nu tocmai favorabilă cititorilor de rând. Monitorul a rămas fără concurență între cotidienele botoșănene. Jurnalul care l-am vândut acuma vreo trei ani lui Victor Mihalachi, a tot trecut de la un patron la altul, pierzându-și identitatea editorială. Acum este scos la vânzare, dar nu-i nimeni interesat. Evenimentul de Botoșani este modest ca tiraj și informații. Patronul Nechita, comisar la Garda Financiară, îl ține pentru că are niște socoteli ale sale.

În sistem online, după Monitorul, se află Jurnalul Online. La distanță Evenimentul de Botoșani, după care neantul. Ca televiziune continuă să domine Somax-ul, a rămas și el fără concurență. Tele M-ul ieșeanului Prisecaru suferă de coerență în politica redacțională și n-are dezbateri cu nerv reportericesc, iar invitații, mulți valoroși ca personalitate, nu sunt puși în valoare, de către unii moderatori.

N-am habar ce se întâmplă pe piața radioului pentru că eu ascult zilnic Europa FM, pentru știrile care le difuzează.

Posturile locale de radio nu m-au atras niciodată. Nici nu le știu frecvența de emisie.

 

Vă mulțumesc pentru sinceritatea și aciditatea răspunsurilor date!

 

Interviu consemnat de Paul UNGUREANU



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5