Primit pentru publicare: 18 oct. 2016
Autor: Florin MEȘCA 
Publicat: 19 oct. 2016
Redeactor de ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

ÎNVÂRTELILE IOANEI

Prolog.

– Uf, bine c-am intrat odată-n Serbia! – exclamă, a ușurare, femeia.
Bărbatul zâmbi. O-nțelegea foarte bine… Da, avuseseră parte de o zi grea și de un drum al naibii de solicitant. Dar nu mai aveau mult de mers până la destinație. Se vor caza, vor face un duș înviorător și… direcția restaurant! Era singurul restaurant din sătucul din preajma frontierei și-l probaseră cu vreo opt zile în urmă, când făcuseră drumul la dus – fuseseră satisfăcuți. Mâncare bună, de-a casei, așa cum solicitau de fiecare dată și, foarte important, ieftină. Din filosofia lor de călătorie făcea parte și acest aspect: să cunoască și să se delecteze din bucatele specifice locurilor vizitate. Va comanda, pentru început, o supă caldă – așa, a relaxare – și apoi, cu toată împotrivirea soției, se va înfrupta dintr-o porție serioasă din celebrele cevapcici sârbești. Sigur vor avea și niște cartofi prăjiți alături… Și-o sălățică… Cu așa gânduri vinovate, ocupându-i mintea, bărbatul își văzu de condus, zâmbind imperceptibil.
*
Socoteala de-acasă

Practic, ei fuseseră cei care programaseră o adevărată aventură, atunci când au decis să schimbe traseul la întors. Ca mai în toate socotelile de-acasă…. Decât să mai parcurgă drumul acela lung, şi monoton pe coasta dalmată și apoi, de la Zagreb, s-o taie în linie dreaptă, prin nordul Croației până la Morović-Serbia – e adevărat, mai tot drumul pe autostradă – mai bine s-o taie de-a dreptul prin Bosnia-Herzegovina. Ceru și părerea doamnei sale:
– Ce zici, la întoarcere o luăm prin Bosnia-Herzegovina? Nu știu ce surprize ne poate rezerva drumul – nema autostradă!… – o să rulăm mai mult prin munți.
– Știu și eu ce să zic?… Ar fi ceva. Mai vedem locuri noi… oameni noi… admirăm natura… doar suntem în vacanță, nu?
– Da, așa e, m-am gândit și eu la asta și… aș mai adăuga un argument tare: nu mai plătim cei 39 de Euro la autostradă!
Ce le mai arseseră puşculiţa, dările astea, la dus: într-o primă etapă, 17 Euro, apoi alți 22… 39 de Euro le săltaseră croații din portofel pentru luxul comodității și al vitezei! E adevărat, din 120-140 km/h nu scoseseră mașinuța. Care s-a comportat perfect! A ținut piept cu brio mai titratelor Audi, BMW, Mercedes… Cu cei doar 60 de cai ai săi, când avea de-a face cu vreun novice, așa îi lua fața! Hm, dar 39 de Euro era o sumă, o… masă consistentă la restaurantele scumpe din Trogir!
– Ei, vezi? Avem destule motive pentru schimbare – o luăm prin Bosnia-Herzegovina!
Femeia tăcu.
– Știi ce mă nedumerește pe mine? – își continuă, bărbatul, șirul îndoielilor.
– Ce? – preluă femeia, din mers, neliniștea bărbatului.
– Uite, vezi tu, pe harta Google, drumul dintre Morović și Trogir, cel mai lung, adică cel de pe autostradă, are 680 de kilometri și spune că se efectuează cam în opt ore…
– Cam atât am făcut și noi, nu?
– Puțin mai mult, dar nu asta contează. Altceva mă surprinde.
– Ce te surprinde pe tine, bărbățelul meu drag? – îl luă soția la sentiment. Te ajută Ioana, prietena ta cea bună…
Ironia era evidentă, iar trimiterea la Ioana, vocea de pe GPS – care, e adevărat, uneori își mai bătea joc de ei, trimițându-i pe cine știe ce coclauri – era de-a dreptul răutăcioasă.
– Lasă prostiile! Ioana, Ioana asta pe care-o iei tu în râs, întotdeauna ne-a dus la destinație! – replică el iritat.
– Dar ne-a și zăpăcit uneori… – nu se putu abține consoarta. Avea așa un talent de-a învârti cuțitul în rană…
– Uite – și bărbatul reveni la nedumerirea lui – drumul ăsta, ăsta de-o taie de-a dreptul Bosnia-Hezegovina, e cu vreo 200 de kilometri mai scurt…
– Și nu e bine?
– Ba da, dar ăștia de la Google zic că se face în vreo zece ore!…
– Cum așa, drumul este mai scurt cu 200 de kilometri și-l parcurgi în zece ore?! Adică… cu două ore mai mult?!
– Așa zice Google, iubito! Nu are logică, dar… de regulă, Google nu minte.
Chiar se confruntau cu o dilemă. Ce s-aleagă: drumul verificat, mai sigur, dar adormitor și… costisitor sau s-aleagă necunoscutul, aventura prin munți, pe un drum mai greu, dar plin de oferte misterioase? Era Google în eroare sau nu? Aveau desfășurate în fața lor două hărți rutiere ale Europei care nu dădeau prea multe detalii suplimentare față de harta minusculă a gigantului consorțiu, afișată pe telefonul mobil. Localitatea lor de destinație, micuța Morović, nu apărea pe niciuna dintre ele!
– Bine, și-atunci rămânem tot la prima variantă, cea a autostrăzii?
– Dacă ai fi de-acord, eu… m-aș risca… – își îngăimă bărbatul răspunsul nesigur, folosindu-se de o expresie a străzii.
– Prin Bosnia, propui tu? – îi mai încercă odată femeia, hotărârea bărbatului.
– Da… prin Bosnia…
– Fie, s-o luăm prin Bosnia, atunci!
*
Optimism vs. pesimism.

Bărbatul, deşi puțin surescitat de oboseala drumului și de negativismul continuu al consoartei, păstra o doză suficientă de optimism și încredere, gândindu-se la clipele de odihnă ce aveau să urmeze. Nu mai aveau mult, cel mult 20, poate 30 de kilometri și vor ajunge la destinație. Prin vămi nu avuseseră niciun fel de probleme, nici când au trecut din Croația în Bosnia-Herzegovina, nici când, apoi, au trebuit să intre în Serbia. Vameșii s-au uitat cu oarece atenție prin buletine, le-au cercetat în fugă chipurile, s-au limitat la o privire rapidă și superficială prin autoturism și apoi le-au urat drum bun. Da, aveau nevoie de drum bun măcar de acum încolo, căci până atunci…
*

Plecarea.  

Programaseră ceasul să sune pe la șase dimineața astfel încât, cu micul dejun, cafeaua de dimineață și toate celelalte, să o ia din loc nu mai târziu de ora opt. Bagajele fuseseră făcute încă de cu seară, așa că s-au încadrat în program. O ultimă privire nostalgică spre frumoasa vilă ce-și adusese aportul necesar (și obligatoriu) pentru finalizarea unei vacanțe reușite, ambarcarea în Fiat și… la revedere, Trogir, la revedere, Adriatica!
Aveau puțin de rulat până la Split, iar apoi, după un scurt popas la supermarket pentru cheltuirea cu rost (sau fără) a ultimilor kuna (moneda croată)… direcția vamă.

Despre decolări și aterizări.

Avioanele de pasageri aterizau, sistematic, chiar în apropierea magazinului. Cât s-au foit ei cu parcarea, au și aterizat trei avioane. Practic, cele două parcări – ale magazinului și aeroportului – erau despărțite de un banal gard de sârmă. Ce-ar fi ca, la plecare, să sar gardul și să bag cheia în contactul unui avion, oricare, și să-mi iau zborul! – fu străfulgerat, pentru o clipă, de un gând poznaș, bărbatul. Visele din copilărie se pare că nu se estompaseră de tot. Nici n-aveau cum să-l părăsească, atâta vreme cât, pe întreaga perioadă a sejurului la Trogir, avioanele decolau sau aterizau la fiecare cinci minute. Încă de dimineața, de pe la ora șapte, începeau aterizările. Avioanele coborau, chiar pe deasupra capetelor lor când se aflau pe terasă, la cafea, sau pe plajă, la… plajă. După-amiaza primau decolările care urmau același traseu, doar că ascendent. Bărbatul le urmărea admirativ – chiar că semănau cu niște păsări de oțel! – le observa suplețea și eleganța, le descifra inscripționările de pe fuzelaj și aprecia de fiecare dată tehnica perfectă dovedită de piloți la aterizare. Aeronavele coborau imperturbabil, pe aceeași pantă invizibilă și lină, cu planul aripilor perfect orizontal, fără nici cea mai sensibilă zbatere. Uneori, un mic nor de fum indica atingerea pistei cu trenul de aterizare și… gata. Liniște. Nu mai mult de cele cinci minute, căci alt avion ateriza sau decola. Seara, de pe balcon, stând cu soția la povești, se auzea mai întâi vuietul aeronavei, apăreau luminițele apoi și abia la sfârșit, când le survola terasa, se-nfățișa în toată grandoarea ei. Mare, baritonală, lucitoare, iluminată, născătoare de noi dorururi de ducă. O urmăreau mereu și mereu, cu același entuziasm. Un adevărat spectacol, derulat doar pentru ei, pentru ei doi, românii așezați pe povești adevărate, pe terasa unei vile din Trogir! Se tăia zgomotul, dispăreau luminile și… liniște. Din grădinile oamenilor se mai auzea doar un țârâit asemănător cu cel al greierilor, unul permanent, căci și ziua le bruia sensibilele timpane. Un fel de cârâitoare pentru grauri, au tras, la unison, concluzia, cei doi soți. Interesantă și utilă ideea, și-a spus sieși, bărbatul. Un nou vuiet anunța un nou spectacol aerian, nocturn.

*

Despre vreme, artă și prieteni.

Meteorologii s-au dovedit exacți! Cu circa două săptămâni înainte de plecare, cercetaseră prognoza meteo pe site-urile specializate și aceasta era cât se poate de clară (și favorabilă): până în ziua plecării spre casă se anunța vreme frumoasă, doar cu câteva franjuri zglobii de nori pe cer, iar apa mării, caldă. Pentru 5 septembrie, în schimb, ziua plecării pe drumul de întoarcere, se anunțau primele ploi la Trogir.
– Do you have winter, in Roumania? Do you have snow? – îl întrebase noul său prieten, croat, pe care-l cunoscuse pe plajă.
Era un bărbat trecut de toate tinerețile, un pic mai în vârstă decât el, cu istorie evidentă în ședințele de bronzat marine, cu chef de vorbă într-o engleză precară, pe care o etala cu mândrie. Burtica adecvată vârstei și o pălărie caraghioasă, maro, de piele întoarsă, turtită asimetric, completa imaginea pitorescului personaj. I-a satifăcut curiozitatea cu regretul că nu a putut fi ferm în răspunsul afirmativ dat.
– But, here, in Trogir, do you have winter? – îi întoarse întrebarea dintr-o curiozitate justificată, având în vedere locul situării pe harta lumii a bătrânei cetăți.
Chiar, aici, în Trogir, cum o fi iarna? O fi ningând vreodată? După bănuielile sale, aici sezonul ar trebui să dureze minimum șase-șapte luni, cam ca la greci sau turci.
– Yes, we have winter, but we have not snow! – îi răspunse cu o urmă de regret în glas, croatul.
Deci, nu, nu aveau zăpadă.
– But here, in winter, we have winds and rains. All the winter! – își completă, croatul, tabloul hibernal povestit.
Aha, ploi și vânturi. Pe lângă o mare, probabil, agitată. Aprigă vreme!… ca pe la Marea noastră Neagră. Sau ca pe faleza Dunării, iarna, de nu te poți apropia de fel… cu gerul și vântul ce-ți șfichiue obrajii îți taie orice chef de plimbare și/sau poezie pe malul bătrânului fluviu.
Prietenul cel nou, după zisele proprii prin utilizarea aproximativă a elementelor limbii engleze, era un adevărat artist: în serile de vară, cântăreț pe terasele din Trogir, iar în perioada rece, pictor și sculptor. Uitându-se la el și studiindu-l mai atent, omul nu mai părea doar un simplu iubitor de mare și plajă dispus să se așeze la palavre cu primul ieșit în cale însă, pentru că pălăria cea caraghioasă, putea fi apanajul unui artist – interesul românului crescu instantaneu.
Dialogul a virat, automat spre un subiect ce-l interesa și pe el: arta. Și, dacă noul prieten tot i-a ridicat la fileu, l-a bombardat cu câteva întrebări precise: ce lucrează, cu ce materiale, ce tehnică folosește, cât timp acordă lucrului pe zi? – chestiuni firești, la care artistul croat a răspuns cu plăcere, dezvoltând, la maximul posibilităților lingvistice, fiecare idee în parte.
Cu ce a rămas din această discuție? Cu informația că artistul excelează în sculptura în piatră, că execută lucrări de dimesiuni medii, de maxim 1,2 m și că din asta își câștigă existența. Bineînțeles, una modestă, ca mai toți artiștii care se respectă. Ce i-a dat de bănuit? Faptul că omul nu poseda un site propriu, un blog măcar, prin care să-și promoveze arta. Chiar ar fi dorit să-i vadă lucrările, să-și facă o idee (pe măsura modestelor sale cunoștințe – aiurea cunoștințe, mai degrabă instincte – în ale artei) despre creația sa. Așa, n-a avut curajul să dea niciun verdict, nici măcar aproximativ, despre nivelul artistic la care se găsea noul său prieten: era un sculptor bun, un… maestru sau un… simplu cioplitor în piatră ce trudește pentru a vinde kitch-uri prin târguri și a-și câștiga existența? A rămas, de asemenea, cu o oboseală intelectuală evidentă, determinată de chinul utilizării unui instrument lingvistic rudimentar.
– My friend, do you like grapes?
Strugurii erau cam încinși și pleoștiți de atâta ședere la soare, într-o pungă din plastic, dar nu se făcea să-l refuze. Ba chiar a mâncat până și cele mai mici și stafidite bobițe. A făcut impresie! Pentru că, ospitalitatea croatului nu s-a oprit aici. Apreciind  apetitul noului său prieten, croatul a scos, triumfător, dintr-o altă pungă de plastic, o clasică bucată de slană.
– Traditional, my friend! – se lăudă omul – și, cu briceagul aferent de la purtător, tăie câteva feliuțe gălbui-albicioase și grase.
– Traditional… ca și pe la noi – completă românul în două limbi, disimulându-și bine ironia dar, în virtutea aceleeași politeți, acceptă și această ofrandă. O feliuță, urmă și a doua… după care croatul, precaut, și-a băgat la loc sigur, în pungă, mica avere culinară. Mai avea de poposit în arșița zilei, iar soarele abia trecuse peste capetele lor. Românului îi ploua în gură.
– Ooo, here is my friend, my musician friend! – îi făcu prezentarea, artistul, prietenului său muzician ce tocmai apăruse pe plaja pietroasă. Pe român nu-l prea încânta această nouă apariție. Îl ştia: cu o zi în urmă, dăduse dovadă de oarecare indecență pe plajă. Nici nu voia să-și mai aducă aminte de nesimțirea căruia îi fusese martor. Dar, ce să-i faci, prietenul croat le-a făcut cunoștință și au trebuit să-și dea mâna.
Această nouă cunoștință se deosebea de compatriotul său printr-o remarcabilă constituție atletică. În rest, aceeași înălțime, la fel de bronzat și, probabil, ceva mai tânăr. Din ce a reușit să înțeleagă, omul era organistul formației. De altfel, după ce au făcut cunoștință și a fost informat despre identitatea sa: – My new friend is from Romania! – omul a început să fredoneze niște muzică de Pink Floyd. S-a dezbrăcat și a intrat, fără să se sinchisească de new friend from Romania și de natura pietroasă a plajei, în mare.
– He’s a very good swimmer! – îi preciză, admirativ, sculptorul, arătând spre prietenul ce-și începuse cursele dus-întors undeva, în larg, dar nu foarte departe de mal. Omul avea ceva stil – un fel de voinicească mai șlefuită – și dădu dovadă de rezistență, executând câteva curse bune, după care, în apa mică de la mal, și-a început cota de flotări, executate cam demonstrativ – în zonă se bălăceau niște doamne.
– Yes, indeed! – îl aprobă românul, urmărind demonstrația de înot ale voinicului iubitor de Pink Floyd. Oarecum, antipatia din ajun s-a mai estompat mai ales că, după ieșirea din apă, dialogul dintre ei a alunecat pe o pantă filosofică ce-i permitea să intuiască un spirit neliniștit, aflat într-o căutare evidentă.
– Dragule, mergem și noi la masă? – l-a smuls soția din anturajul româno-croat ce se formase, ad-hoc, pe plajă.
– Da, dragă, mergem! – și partea română și-a luat la revedere, în modul cel mai amical cu putință, de la partea croată.
Era o certitudine: noii săi prieteni erau, prin chiar apariția lor, simpatici, pitorești. Cunoscându-i pe malul Adriaticei și nu pe o terasă la o bere, conversația lor a avut o anumită doză de credibilitate. Au pălăvrăgit despre multe, în aer liber, sub un soare destul de blând și îngânați de vuietul mării. Au vorbit despre natură, despre artă, mâncare și sport – românul a avut grijă să laude performanțele sportive ale croaților, în general și ale muzicianului-înotător, în special. Da, cei doi au reușit să asigure o pată de culoare timpului dedicat plajei la Trogir și au venit în întâmpinarea uneia dintre dorințele sale: de a cunoaște oameni noi, de a le afla obiceiurile, de a schimba idei. S-au întâlnit de trei ori pe plajă, în trei zile diferite și cam la aceeași oră a amiezii. Temele abordate în discuție au fost cam aceleași: vremea, marea și arta.

*

(va urma)