Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

(2) ÎNVÂRTELILE IOANEI de Florin MEȘCA

urmare din pagina/19 oct.2016

(…)

Incidente rutiere.

Într-adevăr, meteorologii, ca niciodată, au fost exacți. Acum, în ziua plecării, nori amenințători se conturau pe cerul Croației. După ce au trecut granița, ploaia s-a pornit. Nu în cascade, dar o mocănească hotărâtă i-a urmat pe tot parcursul bosniac. Ce vrajă a naturii, de ce pitoresc să se bucure pe așa ploaie? Când, imediat după ce au trecut de vameși și de grăniceri, au intrat în munți și-au început urcușurile și coborâșurile, cu serpentine strânse ce-ți impuneau o atenție desăvârșită? La care s-a adăugat ploaia aceea năzdrăvană ce se insinua perfid printre profilurile anvelopelor și asfaltul de dedesubt.
Au avut parte și de două incidente ce le-a pus la încercare nervii și… credința. Da, credința în Dumnezeu sau, mai bine zis, în protecția Lui! Primul, aparent minor – atenționarea – s-a întâmplat într-o curbă obișnuită, în momentul în care a prins cu roțile banda separatoare de pe mijloc. Aceasta, fiind una din cele profilate (un fel de zebră îngustă, ale cărei dungi sunt în relief), s-a adăugat celorlalte elemente de dificultate: serpentină, viteză, ploaie și… mașina a valsat pe asfalt. Noroc că nu trecea nimic din niciun sens! Noroc că a rămas pe asfalt și nu s-a pupat cu muntele. Ar fi rezultat un pupic strâmbăcios de table și deranjant, tare deranjant pentru vacanță și la buzunar. Au respirat adânc, au mulțumit în sinea lor zeilor și sfinților protectori și și-au reluat drumul.
– Vezi, iubito, ce ușor se poate petrece un eveniment? Hai să ne calmăm și să nu ne mai contrazicem aiurea, să ne bucurăm, totuși, de drum, de plimbare, chiar așa, cu toată vremea asta câinoasă! – o invită bărbatul pe soția sa la calm și armonie.
– Bine, iubitule – conveni, condițional, consoarta – dar mai las-o pe Ioana asta și urmărește și tu indicatoarele!
Era clar: armonia nu avea cum să dureze. El continua să-i acorde girul încrederii sale Ioanei, iar ea, consoarta, avea un cui împotriva ei. Ce să-i faci – așa-s construite femeile: dacă Ioana ar fi venit din lumea reală, cred c-ar fi ciufulit-o puțin. Poate… puțin mai mult.
Într-adevăr, armonia nu a durat. Știți cum e: când intri într-o inerție, de orice fel, este greu s-o spargi. Altfel n-ar fi inerție! Și a ținut… până la destinație. Cu precizarea că nici cel de-al doilea incident, al cărui avertisment a fost mult mai accentuat decât primul, nu a reușit să înăbușe încăpățânarea cu care contradicțiile își făceau de cap în habitaclul micuțului Fiat. Cu siguranță, dacă cele două spirite ce se împungeau cu obstinație, nu ar fi aparținut unor proprietari cumsecade, simplele avertismente ar fi devenit oribile evenimente!
Dar, ce s-a întâmplat?
Reamintesc, pentru o mai bună înțelegere, condițiile de drum: șosea îngustă de munte, serpentine strânse, ploaie mocănească, cer întunecat.
Faptele: în față, rula o mașină cu viteză exagerat de mică, chiar pentru acele condiții vitrege. În spatele lor, un cârd serios de autoturisme nervoase. A urmat-o (pe neputincioasa de dinainte) cu răbdarea pusă la încercare, așteptând un moment prielnic pentru a o depăși. Cu cât momentul întârzia să apară, cu atât nervozitatea se amplifica. Se simțea după accelerările și frânările repetate și, adesea, fortuite, de nepriceperea celui din față. În sfârșit, a apărut oportunitatea: a accelerat brusc și l-a depășit. Urma o curbă pe care o putea aborda cu ușurință dar, dintr-odată, i-a apărut în față un om gesticulând disperat. A fost clipa ce le putea fi fatală: a frânat brusc, instinctiv și, în acel moment a pierdut controlul autoturismului. A putut zări, într-o fracțiune de secundă, cum botul mașinii sale se îndrepta spre o alta, una răsturnată, cu roțile privind spre cer. A tras puțin de volan, alegând ca nouă destinație… peretele muntelui. Cu piciorul apăsat hotărât pe frână, a simțit, instantaneu, ABS-ul făcându-și datoria. S-a oprit chiar în buza de piatră, evitând, milimetric, dezastrul.

Curios, nu s-a speriat. Nici nu s-a pierdut cu firea. A ținut ochii larg deschiși, a văzut la timp întreaga scenă, a analizat și a acționat într-o fracțiune de secundă. Chiar se mira în sinea sa de sângele rece de care dăduse dovadă. Nu era prima oară când își observase reacțiile lucide în împrejurări dificile de drum. Dar… nu era cazul și nici momentul să se umfle în pene și s-o facă pe eroul. Din contră!
– Era cât p-aci, iubito! – atât spuse și băgă mașina în marșarier pentru a o așeza din nou pe drum.

Ca prin farmec, dispăruse întreg decorul acțiunii. Nu tu mașină răsturnată, nu munți cenușii și ploaie mocănească, nu serpentine circulate de autoturisme nervoase. Amuțise și aparatul de radio. Liniște. Doar liniște. O liniște plăcută simțurilor. Parcă intraseră într-o altă dimensiune.

Au circulat așa, în tăcere, până i-a trezit Ioana: – Peste trei sute de metri virați la dreapta!
– Aha! Hai că ieșim la lumină! – rupse bărbatul, tăcerea.
– O mai fi mult, omule? – îndrăzni și femeia.
– Păi, ne cam apropiem de graniță. Și de la graniță, să mai fie vreo… treizeci… patruzeci de kilometri?… – răspunse el, printr-o interogație, dar sigur pe optimismul manifestat.
– Nu te-nșeli?! – îl chestionă femeia, neîncrezătoare.
– Nu cred, dragă! – și bărbatul trase mașina pe dreapta. Intraseră într-o localitate. Uite – continuă el, desfăcând una dintre cele două hărți – noi suntem aici, foarte aproape de graniță, trebuie să apară din moment în moment!
– Și Morović pe unde vine?
– Puțin mai la nord, pe-aici, în apropierea granițelor cu Croația și cu Bosnia-Herzegovina. Localitate mică, nici nu este trecută pe hartă!
– Așa să fie, iubitule, că nu mai pot! M-a terminat drumul ăsta! Sunt cu nervii la pământ! S-ajungem odată, să facem o baie și să mâncăm ceva!
– Ajungem, dragă, de ajuns, ajungem noi, nu te teme! Trage aer în piept, calmează-te, stabilește pacea interioară, iubește-măăă…  și o să vezi că totul o să termine cu bine! – concluzionă el, tandru, cu optimismul ce-l caracteriza.
– Dacă zici tu! – acceptă și femeia să-și schimbe tonusul.
– Îmi dai un pupic? – forță el nota, abordând un ton ghiduș.
– Hai, nu fi măgăruș și vezi de volan! – îi tăie ea avântul tineresc.

*

Iar Bosnia-Herzegovina?!

– Chiar așa, bine că ne-am văzut în Serbia! Mi se cam urâse de munții ăia! – îi dădu el dreptate (și satisfacție) consoartei.

Rulau pe un alt tip de drum, unul drept, cu două benzi pe sens. Se oprise și ploaia. Norii erau și aici stăpânii cerului dar, ceva mai prietenoși, permiteau câtorva raze de lumină să se strecoare spre Mama Pământ așa, a bucurie și speranță. După disconfortul celor aproximativ patru sute de kilometri de serpentine montane bosniace, ceea ce li se desfășura acum în fața ochilor reprezenta un adevărat lux. Redeveniră vorbăreți. Și cu un început de bună dispoziție în habitaclu.

– Nu te mai hidratezi și tu puțin? – îl îmbie soția, desfăcând sticla de apă ce-o avea în custodie. (Era una dintre atribuțiile nedeclarate ale copilotului.)
– Nu, dragă, mă păstrez pentru supa aia caldă! Și-apoi… nu cred că mai avem mult!
– Cam cât crezi că mai avem de mers? – întrebă femeia, cu un licăr evident, de speranță, în suflet.
– Nu știu, dar cred că, în aproximativ treizeci de minute… suntem la destinație.
Peste trei sute de metri virați la stânga! – se băgă, iar, în vorbă, Ioana.
– Uite, vezi, și Ioana e de acord cu mine. Hopa, dar ce-o fi cu ăștia de staționează aici?
Se încadrase pe banda stângă, conform sugestiei Ioanei și acum se vedea nevoit să stea la o coadă serioasă de mașini. Un semafor, în fața lor, se ocupa de ordinea priorităților, dar doar cei de lângă ei, de pe banda din dreapta, zburdau pe „verde”. Ei, ca melcul.
– Sper să n-avem un accident în față. Tocmai acum, când suntem atât de aproape finalul călătoriei – se arătă îngrijorat, bărbatul.
– Parc-am fi pe Valea Prahovei! – vitriolă și femeia cu doza sa de pesimism.
Înaintau câte un metru – stăteau. Cam un minut. Iar un metru – iar stăteau. Iar un minut. În fine, s-au apropiat de intersecția cu pricina. Abia atunci au observat că, și din sensul opus, autoturismele care intenționau să vireze la dreapta, înaintau cu aceeași viteză, cea a melcului. În intersecție se comportau civilizat și intrau când dintr-un sens, când din celălalt. Din fericire, nu era vorba de niciun accident. Doar că:
– Nevastă, tu vezi ce văd eu?! – se impacientă bărbatul.
– Ce să văd? – tresări și femeia, surprinsă de intonația îngrijorată a soțului ei.
– Păi… suntem la graniță! Ce graniță-i asta? De unde a apărut?!
Într-adevăr, la vreo treizeci de metri în față, pe un panou mare, frontal, scria Republika Srpska. Jos, autoritățile își făceau treaba și verificau documente, mașini și pasageri. Ce mai, graniță în toată regula! Nervozitatea (și reproșurile) își refăcură apariția:
– Vezi, dacă asculți de Ioana și nu te uiți și tu, ca tot șoferul, după indicatoare? – răbufni femeia.
– Ce indicatoare vrei să vezi, dragă, cu Morović? – ridică tonul și bărbatul. Și-apoi, Ioana a fost foarte clară: viraj la stânga! N-a obiectat niciun moment c-am fi greșit drumul!
Erau așezați pe un fel de drum cu sens unic. Chiar de-ar fi vrut să se întoarcă, nu puteau: coloană în față, coloană în spate. Erau mânați, ca vitele, într-o singură direcție: spre graniță. Bărbatul răbufni:
– Ce țară-i asta, dom’le: Republika Srpska?! Ce separatiști or fi făcut țară în țară?! Uite, vezi, așa vor să facă și la noi secuii: țară în țară – să trecem cu pașaportul spre Târgu Mureș! Sau, dacă vrem să mergem la Tușnad, la băi, tot cu pașaportul! N-ai viza secuiului? Treci munții înapoi!
Ce globalizare? Ce Uniunea Europeană? Doar fărâmițare! Divide și vei stăpâni! O doză de patriotism amestecată cu revoltă față de cei ce nu recunosc și nu respectă istoria și cultura țărilor în care s-au născut și au crescut, l-au făcut să-și piardă cumpătul. Nu-i vorbă, după ziua aceea extenuantă, nici nu era greu să-ți ieși din pepeni.

Între timp, au intrat în vamă. Ca de fiecare dată, totul a decurs ușor: grănicerii și vameșii (secesioniștii), amabili, au aruncat o privire fugară în documente și spre mașină și le-au urat drum bun. Hm, li se mai urase de câteva ori în ziua aceea.

Welcome in Bosnia-Herzegovina! Așa scria pe panoul întâlnit la ieșirea din graniță!

– Măi nevastă, iar am intrat în Bosnia-Herzegovina?! Ăștia au înnebunit? Păi, tocmai ce-am ieșit! Nu mai înțeleg nimic!
– Da, poftim, Ioana ta! Ne-a băgat din nou în Bosnia-Herzegovina! Ne-a scos din Bosnia, am mers zece kilometri prin Serbia și ne-a băgat iar în Bosnia! Ia-te după ea! La noapte, cu ea să te sui în pat!
Însă, după ce surpriza se mai diluă, reveni, pe un ton împăciuitor și alintat:
– Nu gândești deloc cu capul tău! Măcar de m-ai asculta și pe mine, din când în când!…
N-avea rost să se certe. Au tras pe dreapta și au desfășurat toate cele trei hărți (aveau și una mai mică, a Serbiei) pe care le aveau la îndemână. Nu-i ajutau deloc. Poziția lor față de destinație doar o puteau aproxima și, studiindu-le, au aflat ceea ce știau deja: că se aflau în interiorul Bosniei (iar Bosnia!), iar Morović nu apărea pe nicio hartă. Nu le rămânea decât să se ia după Ioana, singura care știa drumul. (Oare îl știa?) Deocamdată, ea îi pusese pe direcția Bijeljina, localitate ce apărea pe hartă, undeva, mai spre nord, tot în interiorul Bosniei, dar… aproape, foarte aproape de granița cu Serbia.
– Mergem la Bijeljina, iubito, și-apoi sigur ne va scoate la graniță, iar de la graniță… ce mai, doar o aruncătură de băț ne mai desparte de Morović!
– Cât de lungă o fi aruncătura aia de băț? – mormăi, ca pentru sine, femeia.
Demarară în tăcere, dar tensiunea reapăruse. Era și firesc. Rulaseră o zi întreagă pe niște drumuri necunoscute și pe o vreme nefavorabilă. Obosiseră și-și pierduseră răbdarea. Nici cu energiile nu stăteau prea bine. Era exact acel tip de încercare la care te supune divinitatea și pe care Scaraoțchi o urmărește îndeaproape, doar-doar Adam și Eva or da-o în bară! Devoalez: n-au dat-o!
Intrară – a câta oară? – pe un drum îngust de munte. Brazi în stânga, brazi în dreapta. Nu tu indicatoare, nu tu localități, nu tu oameni să pui o întrebare. Dar… ce să întrebi? Și în ce limbă? Tăcea și Ioana. Cel puțin, bine că nu obiecta c-ar fi greșit drumul!
– Mister, please, this is the way for Bijeljina?
Localnicul, așezat tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față, se uita pierdut la arătarea ce coborâse dintr-o mașinuță cu număr străin și care bolborosea ceva cu o hartă în mână. Ce-o fi vrând străinul ăsta?!
– Bijeljina, is O.K.? – și străinul arătă cu mâna în direcția în care mergeau ei. Localnicul se lumină la față și răspunse, pe limba lui:
– Îhî, Bijeljina, Bijeljina, îhî!
Străinul, imitându-i stilul, mulțumi într-un amestec spectaculos de limbi și onomatopee și o luă, grăbit, din loc.
– Bijeljina, îhî, Bijeljina! – îi repetă soției, amuzat, indicațiile simpaticului localnic așezat tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față.
Au mai oprit de vreo trei ori până să nimerească Bijeljina. Care se lăsa greu cucerită de cei doi turiști. În sfârșit, intrară în oraș. După circa o oră de rulat prin pustiu (tip bosniac) au intrat într-un adevărat oraș.
Peste opt sute de metri intrați în sens giratoriu. Na, că s-a trezit și Ioana! Până atunci îi lăsase să se perpelească. Peste trei sute de metri intrați în sens giratoriu și-l părăsiți la a doua ieșire! – i se făcu, din nou, milă, Ioanei, și-i onoră cu indicațiile-i prețioase.
– A zis la a doua ieșire, nu la a treia! – ţâşni și vocea adevărată, cu apostrofările.
– N-ai văzut că la doua era interzisă intrarea? Și de când o asculți tu pe Ioana? – răbufni bărbatul, înciudat.
Reconfigurare de traseu. La următoarea intersecție, faceți la dreapta… I-a învârtit de i-a amețit și iar i-a învârtit Ioana prin oraș dar, într-un final sperat, i-a scos. I-a scos din oraș și i-a băgat în… câmp!
– Ce drum e ăsta, măi, omule? Ți-am spus să setezi doar drumurile mari pe GPS! – sări, din nou, consoarta, la gâtul bărbatului. Condusul, noutatea și aventura își pierduseră de mult farmecul.
– Măi, femeie, îți repet a nu știu câta oară: ca să ai acces la o localitate mică, așa, ca Morović, care nici măcar nu-i trecută pe hartă, trebuie să accepți și drumurile secundare la setare. Altfel, nici nu te vede GPS-ul.
Bărbatul nu era prea convins de argumentul său dar, ceea ce era important în acel moment, femeia îl acceptă.

În fine, Morović!

Rulau în tăcere pe drumuri de țară care, din fericire, erau asfaltate cumsecade. În stânga, lanuri, în dreapta, lanuri. De porumb, de floarea soarelui. Niciun reper pe care să scrie Morović. Ioana tăcea. Bine că n-a băgat placa cu: Reconfigurare traseu. Probabil c-ar fi izbucnit o explozie în habitaclu. N-a fost lung, dar nici scurt, drumul. Dar parcă nu se mai sfârșea. Lumina de la capătul tunelului se încăpățâna să nu-și facă apariția. Până la capătul răbdărilor. A fost aproape.
– Morović! – exclamă femeia, a… descătușare.
– Unde? Unde? Ah, Morović! – oftă și bărbatul a ușurare. O banală placă de lemn reușise să dezamorseze, la timp, bomba.
Era zece seara când au ajuns la vilă. Au primit cea mai bună cameră; de fapt, un apartament cu o cameră. Cu televizor, combină muzicală, aer condiționat, mașină de spălat rufe, alta de spălat vase, fier de călcat și o groază de alte facilități de care n-aveau nevoie, dar care le satisfăceau orgoliul tuflit  al momentului. Bonus, o terasă spre balta din imediata apropiere. Dacă ar fi avut pasiunea pescuitului, ar fi putut lansa chiar de-acolo, de pe terasă. Vântul adia ușor, brotacii își cântau baladele de dragoste. Păsăretul adormise. Se simțea vibrația bălții.
Bărbatul mai consemnă satisfăcut că luminile funcționează și au apă caldă.
Is open the restaurant, now?
Yes, of course! – primi ultima asigurare ce-l mai preocupa.
Învârtelile Ioanei le veniseră de hac. Făcuseră cei cinci sute şi ceva de kilometri, ai celui mai scurt drum, în mai bine de douăsprezece ore. Meritau ceva bun. Și asta se traducea, în limbajul clipei, printr-o masă copioasă, o băutură pe măsură, un duș cald și un somn liniștitor. Trebuiau doar să facă primul pas spre îndeplinirirea acestor deziderate. Și l-au făcut:
– Iubito, încep veștile bune: restaurantul este deschis – hai să mâncăm!

Ploiești, octombrie 2016

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5