Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Ion IONESCU BUCOVU: Poemele toamnei

    cântec
    foaie verde trei lămâi,
    de ce , mândro, nu rămâi,
    să-ţi pun zarea căpătâi,
    cu iubirea cea dintâi,
    să te sărut, să te mângâi.
    să-ţi sorb din ochi culoarea lor
    si merele obrajilor
    şi vraja  dulce-a buzelor
    şi rodiile ţâţelor,
    să fur pe veci savoarea lor...
    să joc norocul tău pe cer
    şi-apoi frumos în iad să pier.
    şi foaie verde măr rotat,
    de ce, mândro, m-ai blestemat
    să tot te caut în zadar
    ca să te joc din nou la zar?
    să fii ispită şi noroc
    într-un şăgalnic tragic joc.
    şi foaie verde de-un dudău,
    nu mă vorbi, mândro, de rău,
    că ţi-am fost dor când tu plângeai
    şi-ţi voi fi pavăză în rai
    şi ţi-am mai fost si altceva
    când nimeni nu te mai iubea.
    şi foaie verde de stejar,
    te caut, mândro, în zadar,
    tu te-ai ascuns pe veci în flori,
    ca să-mi dai mie iar fiori
    şi te-ai ascuns, mândro, -ntr-o stea
    să fii pe veci averea mea.
    
    femei
     
    zeiţe, trupuri de aur,
    voi aprindeţi sideful şi lumina,
    strălucind a lebede
    când luna se scaldă calmă-n mare,
    ramuri de apă şi dor
    trecând prin nopţile mele.
    insomnaticile mele nopţi
    se prefac în flacără,
    cerul în tremurare,
    plin de fluturi şi muzici,
    cu voi topazul
    e vis.
     
     copilărie, poartă-mă...
     
    copilărie,
    poartă-mă prin acestă ploaie
    şi reîntoarce-mă în portul meu pustiu,
    în acest gingaş cuib al visului
    unde iluziile fără metafore
    îmi deschid ferestrele
    către toate culorile eternităţii.
    încotro mă duci,
    potecă de argint,
    viperă târâtoare,
    nu mă lasa în gări
     cu miros de singurătate,
    drumul meu spre casă
    fă-l păşune uscată de dor.
    lasă-mă sub fulgerul nopţii
    să simt mirosul aerului
    şi să străpung timpul
    cu platforme astrale
    până acolo unde dispar
    profeţi şi profeţii,
    unde naştere, moarte,
    început, sfârsit, ieri, mâine si azi
    vor fi tot una.
    visul meu creşte mereu
    din sânul copilăriei
    spre portul meu pustiu,
    jucându-mă de-a răscrucea
    în mii de sensuri
    pe fragila stinghie a oaselor mele
    care mă lansează în alta existenţă.
    
    seară
     
    ziua moare în amurg,
    printre plopii cei de ceară,
    ce frumos clipele curg
    într-un colţ uitat de ţară.
     
    suflete, priveşte-afară,
    uite apele cum curg,
    o magnifica povară,
    pe-un crâmpei de demiurg.
     
    vin toamnele, parcă nu-s,
    din genune să răsară,
    păsările spre apus
    înşirate-n prag de seară.
     
    am s-aştept în primavară
    cu graţia lor divină
    îngerii în strai de seară
    în poiana din grădină.
     
    printre flori de trandafir
    lumea visurilor tremuri
    şi pe aripi de zefir
    noi ne strecurăm prin vremuri.
     
    19 octombrie 2010
    
    doină
     
    unde eşti cântec, minune,
    făce-s-ar mierla tăciune
    că ea ne-a doinit mereu
    alături de dumnezeu
    şi mierloiul bolovan
    să ne cânte an de an.
     
    în vârtejuri mari de cer
    cântă ziua până pier
    şi noaptea pitiţi prin vii,
    alături de ciocârlii,
    urzesc trilul lor divin
     din cine ştie ce chin.
     
    câte toamne au trecut,
    câtă vreme am pierdut
    culegând melancolii
    în amiezile târzii.
     
    cercurile s-au închis,
    coboară fantome-n vis
    şi cum vin  şi se îndură
    se lasă pe bătătură
    şi prin spaţii îngheţate,
    sulfetul de mi-l străbate
    şi în iarnă şi în vară
     cu durerea lor amară.
     
     timpul mi-a ucis străbunii
    în ospicii cu nebunii,
    timpul, îmbrăcat în zale ,
    cu armuri medievale
    firbe viaţa în cenuşi,
    încuiat în mii de uşi
    şi eu, biata trestioară,
    singuratic pe-afară,
    dau târcoale,-mi caut locul
    şi mi-aştept la rând norocul,
    cu vestitorii de mlaştini,
    cu miros  tare de baştini,
    printre cruci de lemn uscate,
    lângă mamă, lângă frate
    în malul mare de stei,
    pe sub florile de tei,
    toamnele să ne tomnească,
    verile să ne verească,
    iernile să ne iernească,
    primăveri să-ne-nverzească...
     
    28 octombrie 2010
    
    luna
     
    toamna asta luna s-a suit în zare
    şi stă acolo ca o ciutură, ca o căldare,
     de-o prind să verse aurul din ea,
    domnul, hain, îmi taie mâna mea .
     
    mă plimb pe iazul alb  de platină
    şi luna-n capul meu se clatină,
    eu vreau să-i caut tainic meşteşug,
     dar luna stă bătută-ntr-un belciug.
     
     
    degeaba încerc să-i fur savoarea ei,
    mă sui pe o imaginară scară
    şi mă lovesc de mii de dumnezei,
    pe când ea tristă urcă-n cer bizară…
     
    ca să te prind, of, lună de-aş putea
    te-aş face , zău, pe veci iubita mea
    şi te-aş plimba-n trăsuri de catifele,
     uitănd pe veci ibovnicele mele.
     
    femeia goală
     
    femeia goală-mi râde-n ochi,
    înveşmântata-n propria culoare,
    la umbra ei am crescut ca un trubadur
    când mâinile ei mi-au astupat faţa
    şi m-a făcut să-mi imaginez
    câtă frumuseţe-mi fulgeră inima.
    a fost un extaz de vin roşu
    când am gustat din gura-i liră,
    gazelă dulce cu forme celeste,
    pe piept cu perle stele,
    reflexe de aur,
    la umbra părului ei castaniu.
    gelos aş fi ca destinul ei
    să se preschimbe-n cenuşă.
     
    parcă o văd în candoarea nisipului
    cum doarme
    cu pupilele stinse,
    potirul obrajilor ei,
    aşa fără ochi, fără materie,
    acoperă urma sărutului
    şi urma lacrimilor
    cu nişte zori de lumină
    din ochiul meu monocord.
     
    e o minune când această fiinţă,
    îţi respiră liniştit în braţe
    în timp ce marea
    vălureşte filozofic trecerea timpului,
    anunţând spaimă si naştere
    din neţărmuritul ocheanos.
    
    aştept
     
    se piedre toamna-n neguri aurii
    scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,
    apele curg în eternitate,
    tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane
    şi doine de demult urcă la munte
    odată cu mioriticile mele gânduri.
    aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea
     şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.
    aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,
    din care să ţes poeme de vis.
    aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,
    şi umbra ta să apară din geana zorilor,
    să cobori pe scări de mătase
    lăngă căminul meu în care arde dulce focul
    când ninge fantastic, doamna mea de dor.
    aştept să te adun din amintiri
    să fac din tine o regin-a nopţii
    cu care să colind palate de mărgean,
    s-adorm pe braţul tău plin de miresme
    şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.
    aştept să te întorci în nevăzutul nopţii
     pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori
    să umbli desculţă prin sufletul meu,
    cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele...
    aştept să-ţi pun la cap pe perna moale
    piatra mea de inel cu care să te vrăjesc
    şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur
    şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit...
     
    aştept fulgii de nea ca-n poveştile lui Hofmman
    să intru-n legendă cu tine de mână,
    în nunţi de argint, cu muzici divine...
    aştept şi mă-ntreb: nu mai vine?
    
    RUGĂ
    
    cine-i demn de fericire,
    să ia plânsul frunzei verzi,
    să-l transforme în iubire,
    prin pădure, prin livezi.
    
    dintr-o lacrimă curată,
    pernă facă-si trupul meu,
    ca să doarmă-n veşnicie,
    străjuit de dumnezeu.
    
    timpul nu mai are febră,
    nu mai arde şi e rece,
    în clepsidra lui nebună,
    timpul toarce, timpul trece.
    
    ca un copilaş suav 
    te- aşezi pe umărul meu,
    şi din lacrima-ţi curată,
    îmi hrănesc propriul zeu.
    
    creşte iarba, creşte valul,
    zboară pasărea-n zenit,
    căntă timpul cu cavalul,
    oare eu, doamne, am murit?
    
    nu mai vreau să fiu
    pustiu,
    fă-mă orgă în vânt de seară
    să prind dorurile toate,
    doina aspră şi amară,
    liră, fă-mă, sau voiară,
    ca la margine de ţară
    să doinesc ca şi străbunii
    şi să stau la capul mumii
    să-mi jelesc mamă şi tată,
    c-au fost blestemaţi de soartă.
    
    tai apusu-n beregată,
    cade noaptea-n călindar,
    spală-mi ochiul de-ntuneric,
    dă-mi lumina, doamne, -n dar.
    dă-mi lumina să mă mântui,
    irişii să-i fericesc,
    c-am domnit în astă viaţă
    în palat împărătesc.
    
    nu mai pot să mor o dată,
    am murit de-atâtea ori,
    e şi moartea o răsplată
    când eşti îngropat în flori.
    
    fă-mă rece, fă-mă cal,
    ca să simt biciul durerii,
    timpul cânte din caval,
    printre stele-n buza serii.
    
    taie-n cruce cărăruia
    pe unde treceam odată,
    fă din mine chip cioplit,
    şi din ea ulcior de vatră.
    
    nu ştiu ce să fac, s-adorm,
    cu privirea către cer
    sau cu ochiul meu enorm
    o dorinţă să-ţi mai cer.
    
    am urcat atâtea scări,
    de mătase si de spini,
    prin atâtea întâmplări
    am trecut ca doi străini.
    tu acolo sus în cer,
    ai rămas rece la toate,
    eu aici, printre străini,
    între viată şi-ntre moarte.
    
    tot visez cai verzi pe cer,
    aşa ca nălucile,
    care-apar şi care pier
    colindându-mi luncile
    şi bând apa de izvor,
    dăşelaţi de-atâta dor...
    
    adu-mi raiul cu flori dalbe,
    după soare când răsare,
    adu-mi mai multă lumină
    după lună când e plină,
    şi opreşte vânturile
    gâtuieşte gândurile,
    răul ducă-l pe pustie
    pe la noi să nu mai vie.
    
    ia-mă-n curcubeul tău
    şi mai fă-mă pui de smeu
    să fiu drag cui m-a plăcut,
    fără armă, fără scut
    şi la răsărit de soare
    să-mi iasă mândra-n cărare
    şi la răsărit de lună,
    ţuc-o, doamne, pe nebună !
    că din zori pân’la chindie
    aşa dragă mi-a fost mie...
    
    doamne, nu mă adormi,
    că nănaş ţie ti-oi fi,
    şi de-o fi să fie-aşa,
    florile m-or năpădi,
    păsările m-or nunti,
    teiul se va legăna,
    floarea îşi va scutura
    peste umbruliţa mea,
    frunza-n dungă mi-o cânta:
    cetioară, dragule,
    acolo sus înspre cer
    zboară bunul norocel,
    te vor păzi mierlele,
    te vor cânta mândrele,
    te vor spăla apele,
    dragele de văduviţe
    îţi vor pune coroniţe
    şi-ti vor duce dorul tau
    tocmai sus la dumnezeu.


    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5