Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Ionuț Caragea și trilogia veșniciei

    Autor: Gabriela DIMITRIU
    Primit pentru publicare: 27 Mart. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Gabriela Dimitriu, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


     

    Voi încerca să prezint cititorilor trei volume parcurse în ritm devorator, scrise din ,,inimă, pentru inimi” de către poetul Ionuț Caragea: ,,Ceasornicarul fără mâini”, ,,Locuiesc în casa cu ferestre închise” și ,,Flori din părul veșniciei”. Cuvintele pot fi insuficiente pentru a descrie pașii care m-au teleportat într-o lume imaginară, odată cu fiecare poezie accesată și implementată în adâncul ființei mele. Pe poetul Ionuț Caragea l-am cunoscut pe Facebook și am rămas profund impresionată încă din clipa în care i-am citit prima poezie. De atunci, citesc tot ce ne oferă nouă cititorilor, prin bunăvoința de care dă dovadă, postându-și creațiile poetice aproape zilnic. 

    ,,Ceasornicarul fără mâini” (Ed. ASLRQ, Montreal, 2022), prin însăși titlul cărții și poezia cu aceeași denumire din cuprins, ne oferă un punct de reper cu privire la timpul care se scurge asemenea acelor unui ceasornic, doar că, de data aceasta, ceasul nostru biologic, care reprezintă însăși viața care trepidează în trupul nostru, se învârte și fără aportul mâinilor omului. Ceasornicul este numit ,,fratele inimii mele”, acel organ al corpului care ne marchează întreaga existență. Din clipa în care ne naștem și până-n secunda morții, valoarea noastră, ca ființe zămislite din dragoste sau suferință, se împletește cu spiritualitatea Cerească, asemenea unui pact la care Dumnezeu și-a dat acordul, trasându-ne un destin în călătoria noastră pe acest pământ. În momentul încetării baterii inimii ca un Tic-Tac al ceasului, Omul începe acea călătorie universală cunoscută și înțeleasă doar de Marele Creator. 

    Poetul Ionuț Caragea descoperă, prin magia versurilor lui, toate aceste mici puncte de unire și tangență cu noi înșine și trăirile noastre interioare. Eu îl simt ca pe un profund cunoscător al vieții, explicând totul în cele mai mici detalii și folosindu-se de metafore de-a dreptul extraordinare, care te îndeamnă la profunde introspecții. Desfășurarea evenimentelor începe prin cuvântul IUBIRE și căutarea sfredelitoare a sensului și formei specifice acestui nobil și suprem sentiment: „sângele meu te privește / cu ochi mari / prin rănile iubirii / neîmplinite” (Ars poetica).  

    În multe din poeziile lui, dragostea și moartea se îmbină armonios, sub tenta unei ironii fine, care se poate deduce din versurile în care moartea este salvată prin iubire: „pot primi în mine / o sută de oameni fără inimă / îi voi salva pe toți de la moarte” (Salvatorul spiralei). Lacrimile reconstruiesc cetăți ale speranței distruse și reclădesc vieți pentru un nou început. Acestea sunt utile celor care nu-și abandonează calea și țelul în fața vicisitudinilor care apar neprevăzut. Disperarea și dorul descătușat odată cu dispariția celor dragi sunt strigate în poemele ,,Reconstruiesc casa bunicilor mei”, sau ,,Strada Copilăriei”, determinând ca dincolo de cuvintele așternute cu migală și acuratețe, să se creeze o punte între trecut și prezent, care să ne ostoiască sentimentul de nostalgie față de părinți și bunici, unii dintre ei, plecați prea devreme în Lumea De Dincolo. 

    Ca un factor primordial, pentru poetul Ionuț Caragea, femeia este așezată pe o treaptă superioară, pe un piedestal a cărui menire este ca Ea să fie întotdeauna în centrul privirilor Lui, prin atingerile imaginare și vorbele șoptite, pline de iubire. Femeia poate fi asemănată și cu baza unei temelii din construcția casei, unde familia este considerată centrul iubirii, ca făcând parte, în toate etapele vieții, din Universul imaginar străbătut de către poet: „femeia de lângă mine / o femeie credincioasă și talentată / care merge în fiecare duminică / să cânte la corul bisericii” (Eu, printre rânduri).  

    ,,Ceasornicarul fără mâini” începe odată cu fluidizarea și curgerea sângelui în toate capilarele, arterele și venele corpului nostru, continuând apoi cu dragostea care se revarsă pentru a putea face față lumii înconjurătoare, în care ne ducem existența efemeră: „flux și reflux / sângele devenit cântec / cântecul reîntors / în bătrâna sa inimă” (Flux și reflux).

    Fiecare poezie în parte, îl reprezintă pe Ionuț Caragea din prisma sentimentelor lui, ca pe un poet de o profunzime tulburătoare care deslușește cele mai intime stări afective ale oamenilor. Puțini poeți reușesc să transpună cu atâta ușurință intensitatea trăirilor lor, fie că aceste simțăminte sunt din trecut, prezent sau viitor. Pentru un vrăjitor de cuvinte ca Ionuț Caragea, este clar că darul scrisului este un har nativ. Ursitoarele l-au hărăzit cu acest har de a-și așterne emoțiile interioare, pentru noi cititorii. Veți simți toate acestea, doar dacă îi veți citi poeziile! Un singur poem citit și, din acel moment, sunt sigură că nu veți regreta, deoarece veți ajunge să vă îmbogățiți spiritual. 

    Aforismele prezentate în acest volum sunt, de asemenea, surprinzătoare prin conținutul lor, marcând, dacă mai era nevoie, capacitatea magistrală de a surprinde, prin sfaturi înțelepte, Trecutul, Prezentul și Viitorul. Fiecare formă de comunicare privind experiențele de viață acumulate, constituie o legătură puternică între Poet și Eu-l acestuia, dar și o cotitură solidă între Ionuț Caragea și cititori. Se întrevede, din fiecare aforism expus, capacitatea extraordinară a acestui sensibil poet de a înțelege și a explica, cu ajutorul cuvântului dăruit prin puritatea subconștientului, toate metamorfozările pe care fiecare dintre noi le întâmpină, odată cu trecerea anilor. Sfaturile pe care acesta ni le oferă au ca punct de plecare relația omului cu timpul („Nici măcar în tranșeele visului nu scăpăm de gloanțele nemiloase ale timpului.”, „Timpului nu-i poți cere nimic. Dar îi poți fura câteva clipe pentru a le înveșnici.”, „Poetul jupoaie timpul de amintiri  cu bisturiul cuvântului.”), dar si cu natura („Ecoul este mai înțelept decât propriul strigăt. Împrumută și experiența naturii”, „Bucură-te de tăcerea și frumusețea florilor, dar nu ignora sfaturile vântului.”).

    Numele ,,Ionuț” este repetat, regăsindu-se atât în versurile din volumul ,,Ceasornicarul fără mâini”, cât și în cele în volumul ,,Locuiesc în casa cu ferestre închise” (Ed. Fides, 2020). Această repetiție nu face altceva decât de a crea o punte de legătură, de amiciție, între poet și cititori. Poate fi însă și dorința de a fi iubit și acceptat de cei din jur. Titlul și poezia cu acest nume (,,Locuiesc în casa cu ferestre închise”), ne trimit cu gândul la o rupere a poetului Ionuț Caragea de exterior și de semeni. Își face loc astfel, în ochii cititorului, sentimentul abandonului, al unei iubiri neîmpărtășite, terminate tragic, sub auspiciul melancoliei și al dorului nemărginit pentru persoana iubită, chiar și după despărțirea de aceasta. O casă cu ferestre închise, în care lumina soarelui nu-și poate face simțită prezența, ne teleportează spre sufletul plin de amărăciune al celui care preferă întunericul, locuind confortabil cu amintirile. Este o negare a propriilor trăiri, un mod diferit de a vedea lucrurile ca o continuare a unui sentiment sublim, prin care și-ar fi dorit împlinirea: „cresc, la fel crește și inima mea / având nevoia să iubească / spațiul infinit / îmi întind degetele / spre ceea ce seamănă cu o lumină / aici toate camerele-s sumbre / iar ființa mea se simte abandonată și rece”.
    Lumina soarelui nu conferă energia de care are nevoie orice ființă, pentru a-și putea încărca trupul obosit de căutare și a se reinventa, iar atunci, poetul apelează la Dumnezeu, încercând să-și construiască facil această tranziție. În acest volum, Ionuț Caragea cochetează cu revoluțiile interioare oferite de întunericul nopții, de propriile lui trăiri din momentele nefaste ale vieții și, într-un târziu, iese învingător cu ajutorul celui care nu l-a dezamăgit niciodată și în care are o infinită încredere, DUMNEZEU: „mort și viu în același timp / și nontimp este poetul // trăiește lucid, inconștient și visând totodată / iubește și-l cheamă pe Dumnezeu / pentru sfințirea clipei” (Trăirea veșniciei).

    „Flori din părul veșniciei” (Ed. Fides, 2021), încununează tabloul fabulos înzestrat cu aforisme, pe care autorul le aplică pentru toate domeniile…Din nou, Iubirea, Poezia, Poetul, Omul, Lacrima, Comerciantul, Luna, Norul, Hârtia, Visul, verbele: ,,A Fi” sau ,,A Nu Fi” etc., sunt reiterate în urma propriilor experiențe sau prin empatia cu experiențele și sentimentele altor semeni aflați, de multe ori, în suferință: „Oamenii sunt ostatecii îmbrăcați în uniforme ridate care privesc frumusețea prin fereastra cu gratii a rănii”. Din toate aceste aforisme citite cu atenție, avem ceva de învățat, așa cum și autorul mărturisește că a avut de învățat de pe urma inspirației care l-a determinat să scrie: „Inspirația nu dă teme pentru acasă, te învață din mers!”

    Dimitriu Gabriela, 27 martie 2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5