Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ISAAC MOSCU EYAL, Enciclopedia Botoşanilor

Isaac Moscu Eyal

Enciclopedia Botoşanilor

 In urmă cu şase ani, editura ,,J.I.E.”din Tel-Aviv a scos de sub tipar cartea ,,Enciclopedia Botoşanilor” semnată de Isaac Moscu Eyal. Autorul, necunoscut pentru cei mai mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri, botoşănean de origine, fost ziarist la ,,Informaţia Bucureştiului” timp de aproape 15 ani, a emigrat în Izrael prin anii ‘60, afirmându-se ca unul dintre cei mai activi scriitori de limbă română din această ţară. A scris şi publicat în presa literară din ţara de adopţie numeroase lucrări în versuri şi proză, o parte a poeziilor fiind reunite în volumul ,,Hoinarul Lumii”, apărut la Tel-Aviv în anul 2002, iar o selecţie de proză scurtă în volumul care dă titlul acestui articol.

,,Enciclopedia Botoşanilor” a fost lansată la Botoşani, în data de 8 iulie 2007, în prezenţa autorului, oficialităţilor oraşului, în frunte cu primarul municipiului, Cătălin Mugurel Flutur, preşedintelui Federaţiei Evreilor din România, Aurel Vainer, preşedintelui Comunităţii Evreilor din Botoşani, Iosif David şi a unui public avizat, autorul articolului de faţă având deosebita onoare de a-i face prezentarea.

Cartea debutează cu o inspirată introducere semnată de primarul municipiului, Cătălin Mugurel Flutur, urmată de un scurt „Cuvânt către cititori”, în care autorul, referindu-se la titlului cărţii, îşi atenţionează cititorii să nu se lase induşi în eroare de acesta, cartea nefiind ,,un ansamblu multilateral de cunoştinţe omeneşti”, asemănarea cu o enciclopedie reprezentând ,,doar încercarea autorului de a fi original prin aranjarea temelor în ordine alfabetică”. 

,,Enciclopedia Botoşanilor”, scrisă de Isaac Moscu Eyal, este o culegere de schiţe, cea mai mare parte umoristice, care se succed în funcţie de litera cu care începe titlul fiecăreia, de la A la Z. Ea are ca fundal al naraţiunilor Botoşanii perioadei interbelice şi ai primilor ani de după de cel de Al Doilea Război Mondial, eroii celor mai multe dintre ele sunt, în mod firesc, evrei, locul predilect al desfăşurării lor fiind centrul oraşului şi străzile adiacente, locuite compact de aceştia. Ea are un pronunţat caracter autobiografic, autorul fiind martor şi participant direct la întâmplările pe care le povesteşte şi, în ciuda faptului că schiţele au fost ordonate alfabetic, remarcăm şi o selectare a lor cronologică. Autorul evocă întâmplări din anii copilăriei, petrecute alături de prieteni pentru care etnia nu avea nicio importanţă, ai adolescenţei, când începe să desprindă rostul unor fapte şi atitudini care-i vizau pe evrei şi în final, ai anilor de început ai maturităţii. când trăieşte, având putinţa doar de a constata, ocupaţia sovietică şi comunizarea României.

Isaac Moscu Eyal nu face introspecţii în mediul social evreesc din Botoşanii timpului, nu-şi propune să prezinte ex extenso personaje şi întâmplări şi nici nu doreşte să dea realităţii altă înfăţişare decât cea pe care o avea. Asemeni lui Salom Alehem, el caută partea veselă a vieţii, din care desprinde secvenţe, pe care le povesteşte cu un umor de cea mai bună calitate.

Din anii copilăriei i-au rămas în memorie figurile unor personaje care-l umpleau de respect pentru dexterităţile şi vastele cunoştinţe pe care le aveau. Cel mai admirat dintre acestea era Leibu, un tînăr de vreo 18 ani, de la care a aflat pentru prima oară despre comunism şi despre Uniunea Sovietică, unde, spunea el, nu mai erau bogaţi şi săraci, totul fiind al tuturor şi unde, în fiecare zi, trecea pe la poarta fiecărei familii o căruţă cu lapte şi una cu pâine şi fiecăreia i se dădea cât dorea. Impresionat de cele auzite, el şi-a amintit de prietenii săi Dănuţ şi Iacob, gândindu-se că dacă şi la noi ar fi fost comunism, n-ar mai fi fost bătuţi de poliţistul care i-a surprins luând un pepene dintr-o căruţă. („Comunism”).

Tot de la Leibu, care în schimbul unei taxe de un leu, pe care asemeni celorlalţi tovarăşi de joacă o plătea fără niciun comentariu, era dispus să explice toate tainele universului, a înţeles geneza diverselor fenomene ale naturii, precum ninsoarea sau ploaia, despre care a reţinut că se produc astfel: „Dumnezeu se ceartă cu soţia. Cearta creşte, creşte, până când încep să-şi arunce, unul altuia, perne în cap. Pernele se rup, puful din ele coboară spre pământ. Aceasta este zăpada.

Am învăţat şi cum se naşte ploaia. Dar nu-i frumos să povesteşti că Dumnezeu îşi face nevoile peste noi…” („Fenomen”).

Nici anii de şcoală n-au fost uitaţi, dintre întâmplările care i-au rămas în memorie, oprindu-se asupra lecţiei de geografie aplicată, pe care le-a predat-o doamna Pamfil, învăţătoarea de la şcoala „Marchian”. Aceasta a organizat o excursie cu elevii în livada sa cu nuci, fiecare participant fiind dotat cu o prăjină cu care pomii au fost bătuţi. La sfârşit, când nucile au fost adunate şi puse coşuri pentru a fi duse la piaţă , doamna a trecut în carnetul de note al fiecăruia câte un opt, doar Ionel Apostolescu, „care s-a căţărat în vârful copacului, să dea jos câteva nuci pe care prăjina nu
le-a convins să se dea jos singure”, primind nota zece.(„Excursie”).

Multe dintre întâmplările relatate în carte, au ca protagonişti personaje care, prin atitudinea şi faptele lor, se bucurau de o anumită „celebritate” în rândul evreilor botoşăneni şi nu numai. Hună aparul, Juju băcanul, Iuchel negustorul de păsări, Bercu, cel care închiria cu două zeci şi cinci de lei pe zi cazanele în care gospodinele făceau povidlă, doctorul Braverman, sunt doar câţiva dintre aceştia. Li se adaugă geamgiul Iacob, care luând-o în căsătorie pe fiica unui evreu înstărit, Rebeca, despre care se putea spune că „nu era dintre cele mai urâte fete din oraş”s-a transformat în birjar, socrul dotându-l cu o trăsură elegantă, un caftan din pluş albastru, cu cingătoare din piele cu decoraţii şi chipiu asemeni unui ofiţer. Sfidând concurenţa, căreia i-a luat clientela, Iacob şi-a atras nu numai adversitatea birjarilor, ci şi a comunităţii evreieşti, deoarece, trecând peste preceptele religioase, transporta clienţii şi în ziua de sabat. La reproşurile aduse de reprezentanţii comunităţii privind nerespectarea zilei de sâmbătă, când, conform cărţilor sfinte, nu ai voie să călătoreşti, Iacob i-a rugat să-i răspundă dacă un călător, aflat pe mare, trebuie să se dea jos de pe vapor sâmbăta şi să aştepte în apă, ziua de duminică, pentru a-şi continua călătoria. Cum aceştia nu au putut să-i dea un răspuns precis, Iacob le-a spus că şi el se află în aceeaşi situaţie şi pentru a-i convinge, a scos de sub tapiţeria caprei pe care şedea, o sticlă cu apă, îndemnându-i ironic: „Controlaţi-o! Nu-i rachiu. Apă…”(„Birjar”).

Autorul evocă, cu bucuria pe care numai amintirile frumoase ţi-o pot da, lumea pitorească a Botoşanilor interbelici, animată de spectacolele pe care trupe renumite le prezentau pe scena teatrului „Eminescu”, de filmele care rulau pe ecranul cinematografului „Popovici”, de artiştii ambulanţi care-şi prezentau numerele de scamatorie sau de echilibristică pe stradă, neuitând să-l amintească de Mendel, cel care putea să travestească pe oricine în personajul dorit, sau pe clovnul pe catalige care străbătea centrul oraşului, făcând reclamă magazinului de lenjerie „Hercules”. Dintre povestirile cu acest subiect, amintim pe cea avându-l ca personaj principal pe „marele Aladino”, un aşa-zis echilibrist, care a promis amatorilor de senzaţii tari un număr de echilibristică nemaivăzut: mersul pe o sârmă subţire, întinsă între acoperişurile hotelului „Lux” şi cinematografului cu acelaşi nume. La ora fixată, o mulţime de gură-cască adunată în faţa cinematografului şi plătitoare a taxei cerute de „marele artist”, aştepta să înceapă reprezentaţia, dar acesta, invocând pericolul la care se expunea, a rugat publicul să-l dezlege de această obligaţie, care i-ar fi putut transforma pe cei cinci copii ai săi în orfani. Miloşi, botoşănenii l-au iertat, lăsându-l să plece cu banii încasaţi, iar acesta, pe peronul gării, unde aştepta trenul care să-l ducă spre o nouă destinaţie şi spre un nou spectacol, la fel de reuşit ca cel de la Botoşani, a declarat: „Faţă de generozitatea botoşănenilor, eu simt obligaţia să recomand şi altor artişti să viziteze…” („Milă”).

Perioada în care se petrec cele mai multe dintre întâmplările narate de Isaac Moscu Eyal, a fost marcată de evenimente care au afectat şi populaţia evreiască a Botoşanilor. Martor al acestora, el povesteşte două întâmplări în care a fost implicată familia sa, după aplicarea legilor de românizare, din toamna anului 1940, care, printre altele, interziceau evreilor să circule prin localităţi în grupuri mai mari de trei persoane şi să discute politică. Prima îl are ca erou principal pe vecinul lor, potcovarul Costache Covaliu, pe al cărui copil îl ajuta la lecţii, care, în semn de mulţumire se oprea în fiecare zi în faţa casei familiei Moscu, strigând: „bună ziua dom-le Moscu!”. După aplicare legilor de românizare, uitând de binele făcut, şi dornic de a fi remarcat ca bun patriot, acelaşi om, se oprea în faţa casei strigând: „ce vorbiţi acolo de Anglia, dom-le Moscu”? („Covaliu”).

Cea de a doua îi are în centrul acţiunii pe Gheorghi Ştefanov, şeful „Centrului Naţional de Românizare” şi pe comisarul Călin, care, în virtutea aceloraşi legi, somează familia Moscu să-şi părăsească locuinţa, pentru a se muta în ea comisarul. Doar întâmplarea face că în aceeaşi curte exista o locuinţă mai frumoasă, locuită tot de o familie de evrei, pe care acesta a preferat-o, a făcut ca ordinul să nu fie executat.(„Românizare”)

„Enciclopedia Botoşanilor” cuprinde şi câteva povestiri legate de intrarea armatei ruse „eliberatoare” în Botoşani şi de „ajutorul” frăţesc dat de Uniunea Sovietică, României. La data de 7 aprilie 1944, armata sovietică a intrat în Botoşani, tânărul Isaac Moscu fiind ajutat să rămână făra ceasul de la mână, Ghiţă Bucurie, cel mai cunoscut şef de restaurant din oraş, cu mai puţin vin, pivniţa fiindu-i devastată de ostaşii roşii, doamna Walter, fără soţ, arestat pe motiv că era german, iar comunitatea evreească, fără şase bărbaţi, siliţi să completeze un eşalon de prizonieri. („Eliberare”).

Despre „ajutorul” frăţesc dat de Uniunea Sovietică , autorul cărţii, tânăr ziarist, avea să se convingă personal, cu prilejul unei deplasări la Reni, pentru a consemna, la faţa locului, cum se scurg zi şi noapte „ajutoarele sovietice”spre România. Preocupat să dea reportajului un caracter cât mai convingător, el îi solicită un interviu mecanicului trenului cu ajutoare, intrat la ora cinci dimineaţa în ţară, aflând de la acesta, că în seara zilei precedente, trenul fusese încărcat la Galaţi, trecuse peste graniţă şi acum, pavoazat, se reântorcea cu „ajutoare”. Împărtăşind, ceva mai târziu impresiile cu un coleg care fusese trimis cu acelaşi scop la Ungheni, aveau să constate că ajutorul însemna doar sticla de votcă a mecanicului de locomotivă.(„Ajutor”)

Revenind la întâmplările vesele, două trebuie, amintite, fie şi numai pentru faptul că se aseamănă cu unele petrecute nu demult la Botoşani. Prima dintre ele are ca subiect disputa dintre primul primar al oraşului care a schimbat trăsura cu o limuzină şi prefectul judeţului, în privinţa importanţei pe care o aveau. Pentru a arăta că nu întâmplător este primul om al oraşului, primarul a dispus ca pe maşina sa să fie montate două tăbliţe cu inscripţia „Numărul 1”. Cum funcţia sa era mai importantă, prefectul judeţului a comandat pentru maşina sa de serviciu tăbliţe cu inscripţia „Numărul Zero” („Ierarhie”). Cu câţiva ani în urmă, o asemenea dispută, vizând de data aceasta maşina cea mai puternică şi desigur cea mai scumpă, a avut loc între primii doi oameni din administraţia judeţului, făcând, luni de zile, deliciul presei şi a botoşănenilor, desigur.

Cealaltă evocă un personaj pitoresc, o vestală a lui Bachus, pe care localnicii o numeau „Maria n-are”. Aceasta, obişnuia adesea să facă drumul de la halele de carne şi peşte până la monumentul din centrul oraşului, bând vin dintr-o sticlă, pe care, o consuma în întregime, devenind din posacă, euforică. In urma ei, un alai de copii striga continuu:”Maria n-are!”, „Maria n-are!. Până la monument, Maria părea că nu-i bagă în seamă, dar aici, nemaiputând suporta insulta, trântea sticla de caldarâm şi strigându-le. „Ba are, boilor!”, îşi ridica poalele în cap, arătându-le că are şi ce are.”(„Are”). Până în urmă cu câţiva ani, tot o Marie şi tot prin zona halelor, oferea cui se întâmpla să fie în preajmă, o imagine similară.

Aminteam asemănarea pe care umorul lui Isaac Moscu Eyal îl are cu cel al lui Salom Alehem. Conţinutul cărţii ne sugerează şi alte asemănări cu celebrul scriitor evreu, cea mai importantă fiind aceea că, asemenea lui Salom Alehem, care face din insignifianta localitate galiţiană Casrilifca locul celor mai senzaţionale întâmplări din lume, Isaac Moscu Eyal, acordă Botoşanilor prioritatea mondială cel puţin în două domenii: începuturile masajului şi fizioterapiei au fos puse la baia publică din oraş („Baie populară”) iar cruciada împotriva comunismului a fost declanşată la Botoşani de ceasornicarul David Weig, care arestat de Securitate pentru că obişnuia să spună celor ce-i treceau pragul atelierului că problema evreiască se va rezolva numai prin plecarea evreilor în Israel, după opt zile de tortură, a recunoscut că s-a întâlnit cu Ben Gurion pe un vapor din Marea Mediterană, unde „a fost instruit să organizeze răsturnarea regimului democrat-popular din România pentru a anula cuceririle oamenilor muncii”. („Contra-Revoluţie”).

Captivantă prin ineditul subiectelor, interesantă prin bogăţia informaţiilor pe care le oferă, cartea lui Isaac Moscu Eyal conturează într-o manieră originală Botoşanii unui timp nu de mult apus, putând fi considerată, alături de scrierile memorialistice ale lui Nicolae Iorga, Octav Onicescu şi Nicolae Leon, şi de albumul „Botoşanii care se duc” realizat de Marcel Olinescu şi Aurel Gheorghiu, o dovadă a dragostei pentru locurile natale, pe care, indiferent de etnia căreia îi aparţii, de statutul social pe care îl ai, sau de distanţa care te separă, le porţi toată viaţa în suflet. Regretăm că numai un număr mic de exemplare au fost puse la dispoziţia botoşănenilor, la lansarea cărţii, altele urmând, conform promisiunii autorului să fie aduse la Botoşani cu ocazia unei noi vizite.

De curând, am aflat trista veste a trecerii în nefiinţă a scriitorului Isaac Moscu Eyal, fapt ce face ca promisiunea să nu mai poată fi îndeplinită. Cu speranţa că totuşi, cărţile promise vor sosi, într-un viitor nu prea îndepărtat, ne putem bucura de faptul că, cititorii din Israel, mulţi plecaţi din Botoşani au putut, citind-o, să-şi readucă aminte de locurile de unde au plecat, al căror farmec se mai păstrează şi acum, iar galeria personalităţilor botoşănene s-a îmbogăţit cu un nou nume, despre care se va vorbi mai mult în viitor.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5