Primit pentru publicare: 26 aug.2015
Autor: Gheorghe POSTELNICU
Publicat: 27 aug.2015

ISTORIA LITERATURII CONTEMPORANE

CAZUL ION GHEORGHE

Poetul Ion Gheorghe a împlinit, de curând, 80 de ani. Jubileul nu a fost consemnat de prea multe publicaţii culturale, deşi e vorba de un Bazileu al literaturii contemporane.
Subsemnatul, autor a două studii critice despre opera „ultimului poet dac”, a expediat scurte corespondenţe care evidenţiau personalitatea sa artistică la aniversare, unui număr de 20 de reviste din ţară. Vă vine să credeţi sau nu, doar trei au publicat, provocând, cum e şi firesc, întrebarea: „Care sunt motivele acestei atitudini?” Pe de altă parte, propunerea poetului Marin Ifrim, redactor-şef al revistei „Cartelul metaforelor”, din Buzău, ca 2015 să fie „Anul Ion Gheorghe”, a fost urmată numai de câteva publicaţii regionale, printre care şi „Întrezăriri”.
Omul Ion Gheorghe, cum am remarcat noi, dar şi colegi ai săi de generaţie, este morocănos, rebel, supărat pe toată lumea. Vede inamici şi timpane peste tot, însă toate se şterg, se uită, în timpul unui dialog normal. E un păcat că se consideră urmaşul poetului Muzaios, „fiul Mioarei Înţelepte din Colţii de Sus ai Buzăului”, că pretinde a scrie în protolatină (vezi „Dacia Feniks” – 1978 şi „Epopeea Tapae” – 2011), că a descoperit, prin „decriptarea” monedelor vechi şi a celebrelor statuete, obiecte plurifigurate enigmatice, o civilizaţie străveche? La îndoielile noastre, exprimate în apartamentul din „Câmpia Libertăţii” şi în curtea casei din satul Sărăţeanca, poetul a mărturisit că „Totul e poezie!” Plăteşte astăzi Ion Gheorghe, pentru că a urmat, alături de alţi 30 de tineri utemişti, cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, din Bucureşti? Cel mai adesea i se reproşează apartenenţa ideologică la marxism, dar numai cărţile de debut („Pâine şi sare” – 1957, şi „Căile pământului” – 1960) sunt proletcultiste, celelalte (30 !) ducând, pas cu pas, literatura română pe drumul modernizării expresiei şi gândirii artistice. Întrebăm şi noi: „Cum scriau în 1960 Arghezi, Jebeleanu, Beniuc, Banuş?” Să dăm uitării capodoperele „Scrisori esenţiale” (1966), „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968), „Cavalerul trac” (1969), „Mai mult ca plânsul” (1970)? De prin 1970, poetul s-a prins definitiv în propria plăcere de a inventa mituri şi simboluri şi de a le ascunde în combinaţii lexicale paradoxale, care nu au reprezentat niciodată succese financiare pentru edituri. Opera sa a evoluat prin diversificare şi îmbogăţire interioară. Temele şi motivele lirice au fost înlocuite cu dogma istorică şi cu emoţia înaltă cristalizată în propriul spirit. Poemele lungi, versurile lungi l-au situat într-un sine esenţial inflexibil şi torenţial care l-au identificat cu experimentul, dar toate astea au sporit, pentru cine l-a citit, caratele filonului său original. De ce nu se comentează protocronismul său textualist nici de protocronişti nici de textualişti? Mister…