Limba română, parte a familiei limbilor romanice, reprezintă o sinteză culturală și lingvistică unică în Europa de Est. Ea se distinge prin originea sa latină, dar și prin interferențe multiple, rezultat al conviețuirii și contactelor istorice cu popoare migratoare și vecine. Studiul istoriei limbii române este nu doar o cercetare lingvistică, ci și o explorare a identității culturale și istorice a poporului român.

• Procesul de formare a limbii române începe cu romanizarea Daciei după războaiele daco-romane (101–102, 105–106), sub împăratul Traian. Latina vulgară adusă de coloniști și soldați a constituit baza viitoarei limbi române. Acest proces a fost unul complex, implicând: colonizarea masivă cu populații din întregul Imperiu Roman, asimilarea lingvistică a dacilor, introducerea unor instituții și structuri sociale romane.
  Româna păstrează aproximativ 60-70% din lexicul de bază de origine latină: părți ale corpului (mână, ochi, inimă), fenomene naturale (soare, apă, vânt), termeni de familie (mamă, tată, frate), viața cotidiană (casă, masă, pâine). Structura gramaticală este de asemenea de esență latină: declinarea substantivelor, conjugarea verbelor, formarea pluralului. Totuși, româna a dezvoltat trăsături distincte, precum articolul hotărât enclitic (omul, cartea).
  Deși latina a fost dominantă, unele cuvinte dacice s-au păstrat, mai ales în domeniul naturii (brad, balaur, vatră, baci). Lingviști precum I. Iordan și Alexandru Rosetti au evidențiat importanța acestor elemente pentru specificul românesc.
  Începând cu secolele VII–IX, slava a exercitat o influență puternică, odată cu migrațiile slave și integrarea acestora în spațiul carpato-danubian.
  Aproximativ 20% din vocabular este de origine slavă (prieten, dragoste, a iubi, nevoie, bogat). Slavona bisericească a fost limba de cult și de cancelarie până în secolul al XVII-lea, consolidând rolul acestei influențe:
• – Germane și maghiare (în Transilvania): șurub, oraș, hotar, vatră.
• – Grecești (prin Bizanț și fanarioți): pahar, icoană, călugăr.
• – Turcești (epoca otomană): cafea, ciorbă, bacșiș, papuc.
• – Franceze și italiene (secolul XIX): birou, gară, școală, literatură.
• Aceste împrumuturi au contribuit la modernizarea limbii și la adaptarea ei la noile realități socio-culturale.
  Româna nu este o limbă uniformă, ci se împarte în patru dialecte romanice orientale:

1. Dacoromâna (România și Republica Moldova),
2. Aromâna (Balcani),
3. Meglenoromâna,
4. Istroromâna.

• Acestea reflectă răspândirea românilor după retragerea aureliană (271 d.Hr.) și continuitatea latinității orientale.
  Cel mai vechi text păstrat este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), redactată cu alfabet chirilic, în care lexicul slav coexistă cu cel romanic. Ulterior, secolul al XVI-lea aduce traduceri religioase (Biblia de la București, 1688) ce fixează normele limbii literare.
  Procesul de revenire la alfabetul latin, susținut de Școala Ardeleană în secolul XVIII și impus în secolul XIX, a reprezentat o reafirmare a latinității românești. Această schimbare a avut o dimensiune culturală și politică, consolidând identitatea națională.
  Secolul XIX marchează epoca marilor reforme lingvistice. Intelectuali precum Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu și Mihail Kogălniceanu au promovat modernizarea limbii, introducând numeroase neologisme din franceză și italiană. Această etapă a asigurat vocabularul necesar dezvoltării științei, filozofiei și literaturii.
  Astăzi, româna este limbă oficială în România și Republica Moldova și una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene (din 2007). Ea se caracterizează prin:
• -unitate structurală,
• -tendință de simplificare morfologică,
• -împrumuturi recente din engleză (computer, internet, marketing).
• Româna continuă să fie un organism viu, supus transformărilor, dar păstrându-și nucleul latin.
  Istoria limbii române demonstrează o continuitate remarcabilă a latinității în Europa de Est, dar și o capacitate extraordinară de adaptare și sinteză culturală. Această limbă nu este doar un mijloc de comunicare, ci și un simbol al identității naționale și al unității românilor din întreaga lume.
  Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

1. Iordan, Iorgu. Introducere în studiul limbii române. București: Editura Științifică, 1973.
2. Rosetti, Alexandru. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea. București: Editura Academiei, 1986.
3. Coteanu, Ion. Structura morfologică a limbii române. București: Editura Academiei, 1969.
4. Sala, Marius (coord.). Enciclopedia limbilor romanice. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
5. Pușcariu, Sextil. Limba română. București: Minerva, 1976.
6. Graur, Alexandru. Etymologicon. Mic dicționar etimologic al limbii române. București: Editura Științifică, 1979.