Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

“Istoria vieții mele” de Teodor Vârnav, recent reeditată la Polirom

OPREAINPrimit pentru publicare: 30 sept.2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt.)
Publicat: 30 sept.2015

“Istoria vieții mele” de Teodor Vârnav,  recent reeditată la Polirom

Cronică  semnată de Ion N. Oprea, Iaşi, colobaorator al publicaţiei noastre de peste 5 ani.

          “Istoria vieții mele” de Teodor Vârnav, prefață de Artur Gorovei, postfață de Laurențiu Faifer, Biblioteca „Memoria”, recent reeditată la Polirom, cronică în „Suplimentul de cultură” nr. 495, septembrie-octombrie 2015, Săptămânal realizat de Editura Polirom și „Ziarul de Iași”, semnată de Doris Mironescu la pagina CARTE, sub titlul: „O viață românească de la 1800”.

Este vorba despre o  plăcută lectură, a unei cărți care nu mai apăruse din interbelic – două ediții la Chișinău în 1944 și 2007 – o descoperire a lui Artur Gorovei, publicată mai întâi în revistă din 1893 și în volum din 1908, interesantă pentru literați și istorici, pentru toți cei care caută știri din secolul al XIX, spune cronicarul,  diferit  de ce a scris  Ion N. Oprea, anterior.

Iată prezentarea semnată de colaboratorul nostru, publicată  în volumul “Scurte medalioane, Semnal Istorico-literar”, cu o postfață de Constantin Clisu, 566 p., Editura Pim, Iași, 2010, cu titlul „Doi Vasluieni, scrieri de la 1840”, p. 416-426:

VÂRNAV  TEODOR, născut la 1 ianuarie 1801 la Floreşti – din ţinutul Tutovei nu a  Tecuciului, cum s-a grăbit să afirme Ioan Holban în «Literatura română subiectivă de la origini până la 1900 », (Editura TipoMoldova Iaşi, 2007, p.196), şi a murit la 1860.

Stănuţa Creţu în „Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900”, Editura Academiei RSR, 1979, p.907-908 şi Ion Baban, în „Dicţionar literar”, (Editura PIM Iaşi, 2008, p.431) îl notează ca memorialist, identificându-ni-l: mama Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul  jitnicerului Sandu Vârnav.

A învăţat carte în limba română cu preotul satului Floreşti, apoi cu dascălul Iftimie în satul Hreaţca. Pentru că familia scăpătase, Vârnav a fost crescut de rudele mamei la Lămoteşti şi apoi la Bucureşti de către un negustor bogat Costache Lada, care l-a dat în grija unui dascăl grec. După moartea lui Lada, tânărul fără căpătâi intră slujbaş la un negustor de pe Lipscani şi mai târziu pleacă în ţinutul Hotinului. Capătă o slujbă de funcţionar la judecătoria din Hotin. După trei ani demisionează. Îşi cumpără moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi şi se stabileşte la Pociumbeni, unde s-a ocupat cu agricultura până la sfârşitul vieţii.

Teodor Vârnav a scris pe la 1845 o autobiografie rămasă în manuscris, intitulată „Istoria vieţii mele” şi un volum de satire şi poezii lirice, de asemenea, în manuscris care s-a pierdut. Descoperit de Alecsandru Rod-Di-Deal din Fălticeni, ginerele lui Artur Gorovei, manuscrisul „Istoria vieţii mele” este publicat de Gorovei în 1893, iar în volum în 1908. Lucrarea prezintă interes prin datele autobiografice, iar ca material documentar schiţează mediul social al vremii – cu micii boieri din Moldova şi Basarabia, viaţa negustorilor bucureşteni, lumea sfârşitului perioadei feudalismului la români, când se mai arunca cu punga de bani chiar de însuşi autorul „Istoriei”, ispitit şi de lumea femeilor….

Realizată într-o limbă uşor arhaică, fără pretenţii literare, lucrarea este caracterizată de specialişti ca  distingându-se „printr-o sfătoşenie… moldovenească.”

Plecând de la „Istoria vieţii mele” apărută în volum în 1908, Şerban Cioculescu realizează în 1975 „Viaţa şi opera lui Theodor Vârnav”, Bucureşti, Editura Academiei – un discurs rostit la 3 februarie în şedinţa solemnă a Academiei.

Arătând că manuscrisul publicat de Arthur Gorovei în „Gazeta săteanului” în 1893 a beneficiat „în intervalul de 51 de ani de patru ediţii, Şerban Cioculescu susţine că Theodor Vârnav ar fi avut moşie şi în judeţul Bălţi, „la aproape 3867 de hectare”,  dar socotea că în calitate de memorialist şi poet, „avea mai largă decât moşia, vorba aceea, inima mare cât o ţară… cât ţările româneşti la un loc ( vezi „Vaslui – Capitala Ţării de Jos în presa vremii – 1875-2005” de Ion N. Oprea, TipoMoldova, Iaşi, 2005, p.445-446 şi tot de acelaşi autor „Vaslui – Tradiţionalism – oameni şi întâmplări”, Editura PIM, Iaşi, 2010, p.208-209).

„Theodor Vârnav şi Tecuciul” îşi intitula şi G. Ursu un medalion închinat celui care la Floreşti – Tutova „a învăţat slovele moldoveneşti de la preotul satului, anume Constantin, „carele câteodată, pe lângă trasul de urechi, ne hrănea cu colaci de la biserică, scria Vârnav („Tecuciul literar”, Bârlad, 1943), iar biograful lămureşte şi mai deplin lucrurile: „Preotul-învăţător îi sfătuia pe copii să nu mănânce din perii şi merii din ograda bisericii, sub cuvânt că ar fi spurcate roadele, având rădăcinile crescute din untura morţilor. Dar biserica fiind acoperită cu stuh şi-n câteva locuri spartă, băieţii intrau în biserică şi mâncau toţi colacii. Scoteau stuhul din acoperământ, mâncau mierea de albine sau hălăduiau prin  livezile satului, bogate în poame.”

Având în vedere darul înnăscut de povestitor şi marea lui părere de rău, mărturisită în autobiografie, că a avut „norocirea a putea fi luminat cu învăţătură, rămânând până la această vârstă în întunericul  cunoştinţei de literatură”, putem presupune, sublinia G. Ursu „că literatura noastră a pierdut în Theodor Vârnav un mare scriitor” şi concluziona: „În orice caz, plină de culoare şi pitoresc, Istoria vieţii, se citeşte azi cu plăcere. Tecuciul îl înscrie cu mândrie – de ce nu şi Bârladul şi Vasluiul? n.n.-pe Theodor Vârnav printre scriitorii care îi aparţin.”

Însuşindu-şi-l , dar cinstindu-l, Vasile Ghica, în Dicţionarul său „Nasc şi la Tecuci oameni”, Editura PIM, Iaşi, 2008, îl notează ca născut la Floreşti, în ţinutul Tecuciului (!),  înfiat de sulgerul  Fotachi Ciurea, unchi al său, stabilit la Iaşi în apropiere de  Stângăşeşti, unde-şi avea moşioara şi a scris aici savuroasa istorie a vieţii sale.

Deosebit de manuscrisul cărţii tipărite de Arthur Gorovei este menţionată şi   informaţia că ginerele său, Alecsandru Rod – de – Deal ştia despre un volum de poezii ale acestuia „care conţinea multe satire la adresa unor persoane mai simandicoase ale societăţii moldoveneşti de la acea vreme, dar care manuscris s-a pierdut.”

„Istoria vieţii mele” este prima carte de amintiri din literatura noastră, scrie Stănuţa Creţu, „unul din puţinele documente care luminează întunericul vieţii noastre de la începutul veacului trecut” – citează Ioan Holban spusele autorului ei, menită „să umple un gol în literatura noastră.”

Cu nimic mai prejos sub raport literar scrierilor în proză ale autorilor consacraţi în epocă, Ioan Holban vede „Istoria vieţii mele” ca „un text care păstrează toate caracteristicile prozei noastre de început”, cartea respectivă socotind-o drept „un cap de serie” în literatura română.

„Autobiografia” publicată – spune  Stănuţa Creţu în „Dicţionarul Literaturii Române”, interesează mai întâi sub raport documentar, ea schiţând imaginea diferitelor medii sociale ale timpului: micii boieri din Moldova şi Basarabia, negustori bucureşteni, dascăli greci, ţigani de pe moşiile boiereşti, o lume  aflată încă în feudalism.”

Adâncind susţinerile de mai sus, Ioan Holban vede în cartea citată o totalitate a „anecdoturilor romaniceşti” pe care le-a citit, probabil,  Vârnav în cei patruzeci de ani ai săi, făcând, totuşi, ca lucrarea să fie mai mult decât o „dare de seamă” asupra vieţii sale. Susţinerile îi sunt ajutate de însăşi structura cărţii realizate, cu „capitole numerotate” şi cu „rezumate” după modelul romanului picaresc –  de stilul oarecum „căutat,” de prezenţa „amintirilor – ecran”, de „darul de a povesti” şi chiar de „abilitatea de a construi”, specifică epocii.

Că zice mai departe Ioan Holban despre cartea cu „anecdoturile romaniceşti”: ele trebuie să fie însăşi „povestirile romantice” şi romanele picareşti cu al căror erou seamănă bine (cine?) personajul – narator, adică povestitorul. Istoria vieţii mele, se subînţelege, este „descrierea unor diverse medii sociale, a moravurilor, amănuntelor pitoreşti, de pe o întinsă arie geografică” care are în ea nu doar satul Floreşti, locul său de naştere şi de prime învăţături, ci şi  Lămăşenii Sucevei – unde şi-a continuat creşterea -, dar şi Iaşi, Bucureşti, Sibiu, Cernăuţi, Hotinul, sfârşind cu locul proprietăţilor sale, satul Pociumbeni – cu întreg „spectacolul” vieţii sale.

Este o carte a existenţei autorului, ne explică Ioan Holban, cu scene ”abil regizate”, după formule atunci aflate în circulaţie. Tocmai această „regie” a întâmplărilor, cu anecdoticul lor, povestite cu şarm, într-o limbă care păstrează „culoarea locală” şi care vizează alte şi alte bogate resurse artistice de exprimare, exploatate şi de contemporani, evidenţiază ceea ce  făcuseră în „fiziologia” lor şi alţi autori în epocă.

„Această autobiografie, fără pretenţii literare – spune şi Stănuţa Creţu, se distinge prin stilul simplu, nelucrat, fără modele, printr-o sfătoşenie caracteristică, moldovenească şi printr-un simţ sănătos al realităţii.”

Pe soclul unor asemenea aprecieri se ridică în comentariile lor şi Gh. Cardaş, G.Bezviconi, Laurenţiu Faifer, Şerban Cioculescu, dar şi Constantin Coroiu în „Saeculum” nr.59/60, 2009 în al său comentariu de substanţă „Literatura română subiectivă”, referitor la volumul din 2000 a lui Ioan Holban.

Este prima carte de amintiri din literatura română, repetă C. Coroiu – o dată cu Ioan Holban , criticul ferindu-se să-i zică de memorii – şi bine face, notează recenzentul, pentru că „graniţa dintre „memorii” şi „amintiri” nu numai că e de tot fluidă, de nu cumva inexistentă.” Faţă de o asemenea părere a sa, C. Coroiu  vine şi cu argumente care, într-un fel ne poziţionează înaintea epocii „fiziologilor”. El reaminteşte că înaintea acestei scrieri – gen T.Vârnav, avem „altele mai vechi şi mai importante, care se circumscriu (şi) memorialisticii, adică cele ale cronicarilor, ei înşişi „formatori de limbă literară românească şi  naratori artişti în  toată puterea cuvântului.”

Cât priveşte literatura epocii lui Vârnav, cea realizată la 1855,  este în consonanţă cu aceea a altor condeie importante ale timpului. Amintind de „fiziologi”, realizatorul studiului din cartea citată, ca şi recenzentul, poate fac trimitere la ceea ce făcuseră în epocă un Heliade Rădulescu în 1937 care tipărise la Bucureşti versiunea  românească a romanului Lui J.J. Rousseau, Julia sau noua Eloisă, „Istoria lui Alecu”, un fel de roman semnat de  Ion Ghica, o satiră a societăţii noastre din epocă, trilogia  Romana de G. Baronzi, în 1847, Zoe de C. Negruzzi în 1838, „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Aprodul Purice” ale aceluiaşi, Buchetierea de la Florenţa” a lui Vasile Alecsandri, în 1840, „Iaşii şi locuitorii săi  în 1840” , de Alecu Russo, „ Provincialii şi ieşenii”, „Amorezaţii de ambe sexe”, „O plimbare la iarmarocul din Fălticeni” de D. Ralett (1844), „Fizilogia provincialului”, de C.Negruzzi, ultima mult plusată de cercetătorii şi autorii Liviu Leonte (Costache Negruzzi, Ed. Alfa, Iaşi, 2008) şi V. Ghiacioiu (Costache Negruzzi, Păcatele tinereţilor, Editura Scrisul românesc, Craiova,1942 (vezi și Lumânărică-Sfântul Ioan de la Tutova, de Ion N. Oprea, Ed. Pim, Iași, 2009, p.411, referitor la Ghiacioiu ), lucrări premiate de Academia Română.

Lor adăugându-li-se creaţiile lui Mihail Kogălniceanu, noi făcând trimitere la creaţia sa „Tainele inimii”, publicată în foileton în „Gazeta de Moldavia”, în 1850.

Asemenea opere – microromane, fireşte, ţineau nu numai plăcerea publicului de a lectura, cum spune C. Coroiu, dar avea să însemne şi continuitate în operă.

Cum Theodor Vârnav este important mai ales pentru vasluieni, tot aşa înseamnă mult, nu numai pentru  literatura română în general, dar în special pentru Iaşi – M. Kogălniceanu, noi punându-i alături.

Dacă T. Vârnav face reuşite trimiteri  la viaţa bucureştenilor, cu unul dintre ei mâncând o bucată de pâine, pe când era în casă la omul bogat Constantin Lada sau în dugheana negustorului Constantin Nazlom, M. Kogălniceanu se ocupă de ieşeni, de plimbările de la Copou, dar şi de atmosfera şi personalitatea oraşului şi a oamenilor lui.

„În vremea aceea, se referă Vârnav la Const. Lada, era în vârstă de  peste 30 de ani, holtei, frumos la faţă, cu ochi albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi priincioasă , iubea să aibă masă curată şi 7 sau 8 feluri  de bucate, vin bun şi desert şi avea mare plăcere asupra gastronomiei. În posturi, miercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte proaspăt adus  în pivniţa lui viu din apa Dâmboviţei ce curgea prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbii greceşte şi româneşti, vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi  italieneşte. Purta straie turceşti, anteriu de  suvaea  şi de cutnie, se încingea cu  şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englezesc floare străină şi în cap adeseori purta un işlic ca fanarioţii de la  Ţarigrad, din pelicele de krâm brumării şi foarte subţiri la păr şi făcut în chipul şi în mărimea  coşurilor cu care se prinde la noi peşte caras de prin râuri.

Dimineaţa, după ce se îmbrăca, şi bea cafea nemţească sau ciocolată, se ducea în  piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea până la 12 ceasuri; atuncea venea la masă cu câte  doi sau trei prieteni, mânca bine şi se odihnea. După masă, în diseară, se suia în caleaşca cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se plimba pe Podul Mogoşoaiei (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună cu câte unul din prieteni, dar mai adeseaori cu conţulatul nemţesc. Seara juca cărţile pe la cunoscuţi dar mai de multe ori la  gheneral conţulatul rosienesc de atunci Kiricov, unde se  număra şi unul din închinătorii gherălesii lui cei tinere. Avea intrare pe la casele boierilor, însă mai multă pe la a conţulatelor europeneştilor puteri ce locuia pe acea vreme în Bucureşti. Era însemnat la ocârmuire şi la toate pricinile ce urmau între cei mai cu stare neguţători, totdeauna se orânduia mediator. Ţinea magazia la hanul lui Şerban Vodă, cu mărfuri de Austria şi Saxonia, pe care le vindea nu cu cotul, ci cu rădicata. Mai ţinea în tovărăşie cu o cumpanie otcupuri, precum ocne,vămi şi poşte, pentru care avea doi osăbiţi pricacici şi un grametic (pismovodiţel) care în acea vreme era pomenitul mai sus Ionachi…”

Dincolo, în „Tainile inimii”, la Kogălniceanu, cadrele epocii sunt asemănătoare, atmosfera generală fidel zugrăvită, mediile şi tipologiile aşişderea, cu accent pe intrigile de ordin moral.  Iaşul, Capitala Ţării la 1840, rămâne „vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg (patronul hotelului Central ), şi prin plăcintele răposatii madamii dumisale, prin ruinele lui Ipsilanti, prin minunatele păpuşe ce tot anul se vând ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţea uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldovei, are uliţi, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase şi n-are măcar un pârâu; căci cu toată bunăvoinţa ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul altfel decât o mare sau o mlaştină, una şi alta după timp sau vreme, după secetă sau umezeală. Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe sau  îi întorci dosul, este locuit între alte naţii de armeni, cai, jidani, câni, ţigani, boi, din care, după etimologia învăţatului Dionisiachi Fotino, se trag şi boierii, mai ales este locuit şi de o mână de  claponi care fac mai mult vuiet şi mai puţin lucru, decât toate celelalte bipede…”

Celui care se apropie, venind de la Bucureşti, în Iaşii de departe, i se arată în cea mai frumoasă poziţie; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze, încât omului îi vine să strige: „în sfârşit, iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului Moldovei sau a Cnejiei!”

Ajungând în „Şoseaua Păcurarilor” vom vedea nişte case aşa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu şindrilă putredă, „fără nici o arhitectură.” Înaintând până în „preajma temniţei statului,” vei avea revelaţia să ţi se deschidă „dinaintea ochilor” uliţa aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitală i se arată. Ai să găseşti iarăşi Iaşii ce i-ai văzut în visuri şi vei striga: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, că nu fusei înşelat.”

Romancierul nu poate să nu-şi reamintească ceea ce ştiu mulţi la anul 1849, chiar dacă din  „Din tainele inimii” nu publică decât un capitol, „Confetăria lui Felix Barla”, că dacă „ Parisul are Câmpia Elisee şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul – Tier-Garten, Madridul – El Prado şi Atocia”, atunci, negreşit, „Iaşii, ca o Capitală, trebuie şi ea să aibă un loc de plimbare pentru societatea aleasă a sa. Această plimbare este Copoul care se deosebeşte de toate plimbările din lume”. Numai că insistând asupra comparaţiilor, naratorul ajunge să  concluzioneze  că acest Copou, cu frumuseţea plimbării Copoului „este lipsită” de ea, dar tocmai asta face din Copou  o plimbare „singură şi unică în felul său”…

La „Confetăria lui Felix Barla, „piemontez”, om care are „meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi”, om care în urma ultimului incendiu care „a prefăcut în cenuşă a patra parte din Iaşi, catastrofă de care „domnul Felix a renăscut ca o adevărată pasăre Fönix, construindu-şi o „casă cu două rânduri, cu acoperământ de fier şi cu magazin cu boltă”, aici, în serile de toamnă a anului 1844, „împrejurul unei mese” se aduna cea mai eterogenă lume a Iaşilor. Nu neapărat ranguri aristocratice.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.
*
Iată-l pe unul, ca şi în cazul Vârnav, înfăţişat de Kogălniceanu în „detalii de fineţe”:  …” faţa sa, însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi veştejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi mustăţile sale, răsucite, erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de mănunchiul sabiei şi cu cealaltă din când în când purta la  gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era aruncată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epoleţi de  ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia de le câştigase mai puţin prin activitatea şi meritul său, decât prin protecţia unor doamne de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă.”

Discuţia de la masa lor? Una tăioasă, înfăţişând o stare de fapte economice şi sociale, morale nu mai puţin, pe care numai Mihail Kogălniceanu o putea denunţa:

– Adevărata civilizaţie este aceea (pe) care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. Aceasta o simţesc şi o practică chiar naţiile care se află în capul luminilor. Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărat nevoia de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în trecut propăşirea năravurilor publice, originea instituţiilor lor, leagănul libertăţii lor…

– Noi am socotit că lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe…

– Ce am isprăvit? Am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-o ţară patriarhală, ne-am făcut ţară feodală…

– Cât de departe însă am merge, câtă fericire ne-am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea bunăstării materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie…

– Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţăl , fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţa şi demoralizaţia de astăzi. Atunci vom avea adevărata politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!

O discuţie, dacă e să judecăm cinstit, adevărată şi azi la noi, în România.

Stimulată de doi oameni, amândoi vasluieni, Vârnav şi Kogălniceanu, unul din Floreşti-Tutova, altul de la Râpi, de lângă Arsura, în ţinutul Fălciului….”

P.S. Am ținut să păstrăm cronica la cartea lui Kogălniceanu, poate sugera o idee pentru Polirom să prezinte „Din tainele inimii” și ceva ieșenilor, moldovenilor…și de ce nu, lumii  literare.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5