Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O CLĂDIRE DE SECOL XIX RESTAURATĂ, „CASA VENTURA”,
ADĂPOSTEŞTE MUZEUL ETNOGRAFIC REORGANIZAT LA BOTOŞANI – ISTORIC ŞI PATRIMONIU –

Primit pentru publicare: 24 Dec. 2013
Autor: Steliana BĂLTUȚĂ, etnograf – redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 09 Mart. 2019
© Steliana Băltuță, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

---

Casa Ventura construită pe Bulevardul „Mihai Eminescu” la nr. 50 (fost 72) care a fost internat şcolar de fete, a adăpostit Filarmonica botoşăneană şi Şcoala Populară de Arte, a intrat într-un proiect de reabilitare – restaurare în anii 2011 – 2012, fiind una din clădirile de secol XIX, redată patrimoniului arhitectonic al oraşului, pentru ŞcoalaPopulară  de Arte şi Secţia de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani.

Construită din cărămidă la parter, etaj şi mansardă, clădirea are fundaţia şi beciul cu ziduri groase de 2m, din piatră şi cărămidă, compartimentat în 6 spaţii (câte 3 pe stânga şi dreapta căii de acces în beci). Într-o perioadă (presupunem prin a doua jumătate a secolului XX), beciul a fost în mare parte umplut cu pământ, fiind lung timp, doar parţial util.

Restaurarea iniţiată de Consiliul Judeţean Botoşani prin accesarea de fonduri europene în program „Regio”, şi executată de recunoscuta firmă „Victor Construct”, i-a redat casei Ventura utilitatea în totalitate: la beci, subsol, la parter, la etaj şi la mansardă. Subsolul şi parterul au spaţii pentru depozite şi săli pentru expoziţia permanentă, etnografică; etajul şi mansarda au spaţiul amenajat cu încăperi folosite pentru ore şcolare de muzică, balet, pictură.

Până în acest moment, cercetările făcute în Arhivele botoşănene, au adus puţine date referitoare la istoricul clădirii şi la persoanele care au locuit aici.

O dată sigură a existenţei ei, o dau Planurile Topografice ale Urbei Botoşani, realizate la 1872 de inginerul Ştefan Emilian, aflate în arhivă, şi consultate de noi, datorită domnului profesor Ştefan Cervatiuc (care a lucrat o lungă perioadă în Arhive, cercetând şi publicând volume, având la bază şi aducând în lumină documente inedite, arhivate), dar şi prin amabilitatea colegilor domniei sale de la Arhive, care ne-au pus la dispoziţie materialele indicate.

Ştefan Emilian născut la 8 august 1819, era arhitect, inginer şi matematician, cu diplomă obţinută la Viena. În 1872 când a ridicat Planul Topografic al oraşului Botoşani, era profesor la Universitatea din Iaşi. În mapa amintită cu titlul „PLANULULU TOPOGRAFICU ALU URBEI BOTOŞANI REDICAT PRIN INGINERULUL ŞTEFAN EMILIAN – 1872” (HĂRŢI, PLANURI, SCHIŢE), apare o planşă cu desenul „Vila Ventura” în forma iniţială, cu latura dinspre răsărit, aşa cum apare şi astăzi, în forma redată după restaurare, de fapt partea principală de intrare în locuinţă.

Pe frontonul de sub balconul de pe latura de est a casei, pe 7 profile decorative, restauratorii au găsit la îndepărtarea straturilor de zugrăveli, 7 litere care alcătuiesc numele familiei cu V dublu (WENTURA).

Un alt indiciu care se află în Arhive la Botoşani este arborele genealogic al Familiei Ventura, realizat de profesorul Eugen D. Neculau („născut în Ungureni – Botoşani cu trei zile înainte ca veacul al XIX-lea să se încheie; începe în 1907 şcoala primară la Ungureni, continuă studiile primare, gimnaziale şi liceale la Dorohoi şi Pomârla, iar studenţia la Secţia Filozofie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi”).

Cercetând cu atenţie arborele genealogic al numeroasei familii Ventura cu un sumar de date, aflăm pe primul, NECULAI VENTURA – ispravnic de Bacău în 1754 – pârcălab de Galaţi, în 1761 – postelnic, în 1776 – spătar, căsătorit cu Victoria C. Gr. Soutzo cu care a avut 5 copii, unul fiind GRIGORE VENTURA (vel postelnic în 1803, decedat în 25.III. 1827, înmormântat la Popăuţi – Botoşani), căsătorit cu Maria (numele neprecizat), decedată în 8.XI.1838 (după 11 ani de la pierderea soţului), fiind înhumată în cimitirul bisericii Vovidenia (Botoşani) şi care au avut împreună 5 copii (2 fete şi 3 băieţi), unul fiind ALECU VENTURA – comis în 1832, agă-vornic în 1857, şi a îndeplinit funcţia de prefect de Botoşani sub Al. I. Cuza şi din 1866 sub Carol I. Tot din arborele genealogic al lui Eugen D. Neculau, aflăm că, la rândul său, prefectul ALECU VENTURA, a avut 4 copii (1 fată Eufroznia şi 3 băieţi IANCU, Alecu şi Gheorghe). Din cei 4 copii, fiul IANCU VENTURA a fost elev la Botoşani la pensionul Olivari în 1842 şi apoi prefect de Botoşani, în timpul lui Carol I, ales ulterior deputat în adunarea electivă.

Fratele prefectului ALECU VENTURA, pe nume CONSTANTIN (având dregătoria de agă – fără a se preciza unde), s-a căsătorit cu Soltana Rosetti Bibica, cu care a avut 3 copii (2 fete Ruxanda şi Elena, şi un băiat Grigore). Acest băiat GRIGORE VENTURA care a trăit între anii 1839 – 1909, s-a născut la Bacău sau la Galaţi, şi este recunoscut ca dramaturg, scriitor şi compozitor, profesor la Conservatorul din Bucureşti. A avut două căsătorii: prima cu Elena Catargiu, şi a doua cu Lea Vermont Grümberg – născută la Bacău sau la Moineşti, în familia profesorului evreu Grümberg, mai târziu Vermont, nume pe care-l va purta şi fratele ei, recunoscutul pictor bucureştean, Nicolae Vermont.

Din a doua căsătorie a dramaturgului GRIGORE VENTURA cu LEA VERMONT GRÜMBERG, s-au născut 2 copii (un băiat Grigore şi o fată, Mărioara). MARIA (MĂRIOARA) VENTURA, s-a născut în 1888 în BUCUREŞTI. Această informaţie sigură, o datorăm colegului nostru pasionat – muzeograf George Lucian Arhip, care a găsit, cercetând în Biblioteca Muzeului Botoşani, în colecţia de periodice, ziarul „Universul Literar” (Anul XLIV, Nr. 7 din 12 februarie 1928), pe prima pagină, unde apare în profil fotografia Mărioarei Ventura, cu specificaţia pe colţul din stânga jos, TRAGEDIANA, iar pe paginile 102 – 103 cu titlul „Sufletul românesc” – articole semnate de Camil Petrescu – „MARIA VENTURA”; George Frideş – „O TRAGEDIANĂ MODERNĂ”; Gabriel Boissy şi Antoine (Information) – „MARIA VENTURA ŞI STRĂINĂTATEA”; Ariel – „Neadevărate – cum am revăzut pe Ventura”, şi „NOTE BIOGRAFICE”.

Notele biografice ne oferă o serie de date, pe lângă anul de naştere 1888 al MARIEI (MĂRIOARA) VENTURA, şi faptul că, a urmat Liceul până la cinci clase la „Liceul Negoescu”. Apoi a plecat la Paris, la „Liceul Lamartine” înscriindu-se în acelaşi timp la Conservator. De foarte de timpuriu, la vârsta de 16 ani, a început să joace alături de Sarah Bernhardt. Fiind încă elevă la conservator, Maria Ventura pleacă într-un turneu în America alături de Sarah Bernhardt şi Eduard de Max.

Aceste date vin să infirme o serie de afirmaţii greşite ale unor persoane care au susţinut că Mărioara Ventura are legătură cu casa Ventura la care ne referim, din Botoşani. O primă negare a acestei afirmaţii, a venit prompt, din partea colegului nostru muzeograf – şef secţie istorie Gheorghe Median, şi în continuare din partea domnului profesor Ştefan Cervatiuc, foarte atent în cercetarea arhivelor, aşa cum am precizat mai sus, şi care, nici în cele 2 volume de Istorie a Teatrului Botoşănean pe care le-a scris şi tipărit, n-a consemnat despre prezenţa Mariei (Mărioarei) Ventura pe scena botoşăneană. Aşa cum se ştie deja, fiind o mare actriţă, o mare „tragediană” care a jucat o lungă perioadă pe scenele Parisului, fiind angajată la „Comedia franceză”, mai mult încă, a fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia franceză, anume Ifigenia de Racine, nu se poate ca ziarele vremii să nu fi amintit de prezenţa ei la Botoşani.

Cel puţin, cercetarea de până acum, n-a adus în lumină vreo legătură cu Botoşaniul, a actriţei.

Tot în „NOTE BIOGRAFICE” din „Universul literar” citat deja, apărut în 1928 aflăm că, atunci „când pacea s-a încheiat, când România Mare era un vis înfăptuit, Ventura cu sufletul plin de bucuria izbândei s’a reîntors din nou în Franţa, unde Comedia franceză a încătuşat-o până acum”.

După o carieră strălucitoare, Maria Ventura, cum îi spuneau francezii – Marie Ventura, îşi doarme somnul de veci în Paris, din 3 decembrie 1954 (la vârsta de 66 de ani). A fost o stea a dramaturgiei, a aparţinut numeroasei familii Ventura, a fost nepoată a pictorului Nicolae Vermont.

Poate documente care încă nu s-au găsit până acum, vor face legătura mai târziu, cu trecerea ei măcar fugară pe la Botoşani. Important este că, o nouă clădire a fost restaurată şi redată ca lăcaş de şcoală dar şi ca obiectiv arhitectonic, etnografic şi turistic de valoare.

Până în acest moment, clădirea şi datele de arhivă, ne spun cu precizie că este „Casa Ventura”, dar cercetările ulterioare vor stabili cu exactitate cine din familie a ridicat construcţia, care din membrii familiei a locuit aici, şi până în ce perioadă, când a intrat casa în posesia altor proprietari, dar poate şi alte date despre această frumoasă „VILĂ” aşa cum a numit-o inginerul Ştefan Emilian care ne-a lăsat şi desenul ei, în mapa cu Planul Topografic al Urbei Botoşani.

Chiar dacă spaţiul expoziţional de punere în valoare a civilizaţiei populare a zonei Botoşani în „Casa Ventura” este foarte mic, expoziţia conturează patrimoniul botoşănean etnografic.

Expoziţia permanentă a Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani, a fost organizată prima dată în anul 1989 şi deschisă în 7 octombrie, în casa de secol XVIII cu 2 beciuri, parter şi etaj, cea mai veche clădire de locuit din oraş, încă rămasă în picioare, ridicată de Manolachi Iorga, străbunicul istoricului Nicolae Iorga (casă cu 10 săli mari cu spaţiu generos, din care 9 săli au fost destinate expunerii). Casa cumpărată la sfârşitul secolului al XIX-lea de familia Saint – Georges care a locuit aici până în 1947, înrudită cu familia Iorga, a fost mai târziu cămin de fete, a adăpostit chiriaşi, ca apoi din 1980 să intre în restaurare pentru viitorul sediu al Muzeului Etnografic botoşănean.

Tematica la al cărui proiect am lucrat în cursul anului 1989, a fost verificată de regretata etnografă Sanda Larionescu şi aprobată la acea vreme de Ministerul Culturii, a cuprins larg civilizaţia populară a zonei Botoşani, ilustrând prin piese originale, imagini şi texte, OCUPAŢIILE PRINCIPALE (agricultura, păstoritul), SECUNDARE (vânătoarea, pescuitul, albinăritul, viticultura), MEŞTEŞUGURILE (olăritul, prelucrarea lemnului, cojocăritul, industria casnică textilă cu unelte şi ţesături de cânepă, in, bumbac, lână), INTERIORUL DE LOCUINŢĂ DE SECOL XIX, PORTUL POPULAR, OBICEIURILE POPULARE (Crăciunul, Anul Nou, Paştele).

Noutatea acelei tematici, a fost dată, pe lângă valoarea pieselor etnografice, de piesele arheologice originale din aşezări neolitice botoşănene, care au subliniat vechimea unor ocupaţii şi meşteşuguri. Cu unele schimbări şi completări peste ani, expoziţia a fiinţat în casa „Manolachi Iorga – Saint Georges”, până în luna august 2007, când clădirea a fost retrocedată urmaşilor de drept ai familiei Saint – Georges. Din acest an şi până în anul 2011, patrimoniul etnografic botoşănean a făcut obiectul multor expoziţii temporare cu tematici diferite, în diverse spaţii (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Sala de Festivităţi a Muzeului Botoşani, Sala Oglinzilor a Muzeului de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi, la Muzeul „Iulian Antonescu” Bacău în colaborare cu Secţia de Etnografie, din iniţiativa şefei Feodosia Rotaru), la Festivalul Tamisei – Londra, expoziţii cu succes la public, dacă mai adăugăm şi expoziţii organizate pe Pietonalul Unirii Botoşani, cu ouă încondeiate şi piese mici de ceramică din Colecţia „Maria şi Nicolae Zahacinschi”, completate cu partea practică de colaborări şcolare de încondeieri de ouă şi pictură de icoane şi multe alte expoziţii ilustrând sărbători de peste ani.

Începând cu anul 2010, a fost iniţiată de către Consiliul Judeţean Botoşani prin accesarea de fonduri europene în program „Regio”, restaurarea unei clădiri de secol XIX „Casa Ventura”, cu beci, parter, etaj, mansardă, fostă o lungă perioadă sediu al Filarmonicii botoşănene şi apoi al Şcolii Populare de Artă. La începerea restaurării clădirii în 2011, Filarmonica era deja stabilită într-un alt spaţiu, astfel că administraţia judeţeană a stabilit în proiect, reorganizarea expoziţiei etnografice de bază, în spaţiul de la parterul Casei „Ventura”, beciul rămânând pentru depozitare, iar mansarda şi nivelul 1 (etajul), fiind destinate în continuare Şcolii Populare de Artă.

Precizez că reuşita fiecărei expoziţii, dar în special a expoziţiei de bază, este asigurată de trei etape foarte bine definite, şi asta pentru a se şti atunci şi peste timp, care a fost contribuţia fiecărui lucrător al Muzeului, la acest demers, şi anume: PROIECTUL DE MOBILIER DE EXPUNERE, PROIECTUL TEMATIC ŞI AMENAJAREA EXPOZIŢIONALĂ.

Proiectul pentru mobilierul de expunere, pentru suportul pieselor, a fost realizat cu originalitate şi pot spune fără rezerve, unic în cadrul muzeelor etnografice din România, de către arhitectul botoşănean Mihai Mihăilescu, a cărui fiică Ioana Mihăilescu, a proiectat firma Muzeului Etnografic. Proiectul mobilierului de expunere a îmbinat 3 tipuri: panourile din împletitură fină de nuiele realizată cu artă, de meşterul Valentin Matraş de la Vorona, simezele din lemn profilat pentru expunere la perete şi podiumurile având cadrul de lemn natur placate cu plută şi cu spoturi mici de lumini, montate pe margini.

Paralel cu proiectul de mobilier, am lucrat la proiectul tematic propriu – zis al reorganizării expoziţiei etnografice fără un alt etnograf şi fără vreo idee venită din afară. Spaţiul oferit fiind extrem de mic, doar 5 săli în suprafaţă de numai 165 metri pătraţi, m-a limitat şi constrâns la realizarea unei sinteze a culturii populare botoşănene. Tot spaţiul mic primit, m-a obligat să aleg expunerea liberă pe „simeze”, panouri şi podiumuri, aşa cum am menţionat anterior, prin reuşita realizată de arhitect.

La a treia etapă a reorganizării expoziţionale, la mobilierul de expunere şi amenajare a participat colectivul Muzeului sub manageriatul prof. Lucica Pârvan şi contabil – şef Bogdana Mihaela Iurescu. De la fiecare sector, contribuţia a  fost practică şi substanţială, meritând din plin recunoaşterea pentru implicarea efectivă: Mihaela – Elena Ştefură, Daniela – Marinela Luca, Eduard Setnic, Aurel Melniciuc, Didi Puiu, Livia Pânzariu, Alexandru Nechifor, Radu Papaghiuc, Gheorghe Apopei, Elena Aniţei, Sorinel – Constantin Enache, Silvia Cardaş, Elena Văculişteanu, Ionuţ Văculişteanu dar şi colegii de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi, Mihai Chiorescu, Ovidiu – Constantin Alboiu, Constantin Culică.

Împletind cele 3 etape la care m-am referit, prin contribuţia persoanelor implicate, expoziţia etnografică reorganizată în noul spaţiu, a fost, este şi va fi o reuşită, conturând civilizaţia populară a secolului al XIX-lea a zonei Botoşani.

 PRIMA SALĂ
Cuprinde piese având două suporturi materiale diferite, lutul şi lemnul, a căror utilitate se împleteşte în gospodăria sătească.

Sala ilustrează vechiul meşteşug al olăritului, pe podiumul central, unde la masa de lucru cu uneltele, un manechin îmbrăcat în costumul popular de muncă se află aşezat la roata de modelat. Podiumul central este completat pe 3 laturi de expunere cu panouri pe plan vertical: pe peretele de nord este faţada locuinţei, cu elemente de arhitectură (acoperiş în „solzi”, cu „pazia” traforată la streaşină, un stâlp de casă sculptat, o fereastră mică de stejar cu gratii de fier, un fragment de cerdac având „fuscei” strunjiţi, şi uşa cu „rătez”); lângă casă este aşezat teascul cu 2 şuruburi de lemn pentru struguri şi vase pentru vin (ulcior, cană şi căniţe); pe panoul de răsărit, expunerea continuă cu diverse piese de lemn şi ceramică.

În spatele meşterului olar, completând cele necesare la o casă, sunt expuse vase de lemn (măsurătoare de cereale – „dimerlie”, piuă cu bătălău pentru grâu, găleată cu măsurătoare de lapte la stână, „doniţa”, cutia cu capac lucrată la strung pentru luat caş la munca ogorului), dar şi vase de lut (lighean mare – „ravar”) pentru frământat aluatul, datat cu anul 1903 şi semnat Dp (Dimitrie Pomârleanu), forme pentru copt cozonaci, untar, oale pentru lapte, încheind cu „presa” pentru ulei şi vasul de lut cu dop filetat, pentru păstrat uleiul.

Pe peretele de vest, pe 2 poliţe fixate pe stâlpi, sunt expuse vase de lut de ceramică neagră, roşie şi decorate, smălţuite din centre ale zonei Botoşani (Lişna, Fundu – Herţii, Mihăileni, Hudeşti, Botoşani, Suliţa, Ştefăneşti, Frumuşica), lucrate de vechii meşteri (Mihai Caciuc, Smerica Gheorghe, Grigore Cramariuc, Iordache Pomârleanu, Ilie Piatcovschi, Constantin Petroschi, Mihai Corneanu) şi vase tip „Kuty” lucrate în atelierul de astăzi al familiei meşterei Sonia Iacinschi din Botoşani.

Frumuseţea sălii este dată şi de secţiunea de cuptor, pentru arderea vaselor de lut, construită prin priceperea şi talentul colegului nostru Doru Manole.

Prima sală poartă şi o simbolistică prin existenţa elementelor de spiritualitate, a alimentelor liturgice PÂINEA ŞI VINUL, dar şi a celor pentru sfântul Maslu, FĂINA ŞI ULEIUL. Expunerea este gândită să îmbine materialitatea cu spiritualitatea într-o locuinţă de meşter olar care modelează lutul, aşa cum Dumnezeu l-a modelat pe Adam din lut, suflându-i viaţă.

 Holul către SALA a 2-a
Continuă expunerea pe fundal, cu elemente de arhitectură (un fragment de acoperiş cu şindrilă cu „bot de raţă”, o machetă de locuinţă veche ridicată pe „furci” cu nuiele împletite, cu „prispe” în jurul pereţilor lipiţi cu lut şi văruiţi, acoperită cu stuf şi „călăraşi” la coama casei, şi un fragment de cerdac având decor traforat).

 SALA a 2-a
A Muzeului este rezervată industriei casnice textile, cuprinzând unelte pentru pieptănat lâna, cânepa (piepteni cu dinţi de fier, ragilă, fuşalăi), depănători („letcă”, „sucală”), un manechin îmbrăcat în costum popular cu furca în brâu, torcând caierul de lână, „răşchitorul” cu fire de bumbac. Manechinul aşezat într-o nişă a peretelui se află între două păretare de lână, cu decor geometric.

Expunerea continuă pe peretele de sud al sălii, cu ştergare ţesute şi brodate, legate în fluture pe cele două colţuri. Pe perete sunt prinse o scoarţă şi păretarul (de la Petricani – Săveni), cu decor complex (antropomorf, zoomorf, skeomorf, fitomorf, avimorf), pe scoarţă fiind reprezentat jocul cerbului la obiceiurile de iarnă (piesă clasată deja în categoria TEZAUR a Patrimoniului Cultural Naţional); pe podium se află o bancă cu spătar traforat şi o bancă tip „laiţă”, acoperite cu lăicere; pe capătul laiţei un „val” de pânză de bumbac. Pe panourile împletite cu nuiele de pe peretele vestic sunt puse în valoare o scoarţă de la Brăieşti, clasată în TEZAUR şi un păretar cu păsări (cuci afrontaţi) de la Cerchejeni, încadrate de două ştergare brodate. Pe podium sunt „stativele” cu un manechin la ţesut pânză, o vârtelniţă mică şi o ladă pentru zestre, pictată cu decor floral şi cu ferecătură. Sala încheie expunerea cu peretele de nord, pe care se află o scoarţă datată 1879 de la Vorona, cu decor avimorf şi floral, deasemenea clasată în TEZAUR, iar pe podium sunt o maşină de tors cu furcă şi fuior, piepteni pentru „băteala” covoarelor ţesute pe gherghef şi o vârtelniţă sculptată cu decor geometric de regretatul învăţător Ioan Simionescu de la Nicolae Bălcescu, ilustrând preocuparea învăţătorilor de altădată de la Şcolile Normale, pentru civilizaţia populară a satelor.

SALA a 3-a
Prezintă dintre obiceiurile calendaristice de peste an, Crăciunul, prin accesoriile Stea, Luceafăr, Glob şi prin icoana prăznicară „Fecioara cu pruncul” lângă un stâlp de catapeteasmă sculptat în „torsadă” o împletire simbolică dintre ritualul magic şi religios al satului, Naşterea Sfântă a Pruncului Iisus; Anul Nou prin uratul cu Plugul (un manechin simulând tragerea brazdei), cu Buhaiul, jocurile de capră, ţap, jocurile mascaţilor, jocurile de căiuţi (de la Tudora, Vorona, Dumeni – George Enescu, Sarafineşti – Corni, Urlaţi – Gorbăneşti, Vârfu Câmpului). La fiecare căluţ apar oglinzile rotunde şi dreptunghiulare, aşezate pe bot, în frunte, pe coroanele de motocei, pe pieptul jucătorului reflectând lumina solară. Şi în această sală, vorbim de o simbolistică a acestor jocuri care ne trimit către fertilitatea agrar – pastorală şi în perioada când aceste momente ritualice aveau loc după calendarul roman (până în anul 44 î.Hr.), în primăvară, odată cu reânvierea naturii. Reforma calendarului din anul 44 înainte de Hristos (î.Hr.), fixează Anul Nou în 1 ianuarie, aceste jocuri de fertilitate ale ogorului şi turmelor, mutându-se în plină iarnă. Sala mai prezintă ca o subliniere doar, Boboteaza prin cana de agheazmă cu „stebla” de busuioc, apoi marea sărbătoare a Învierii Domnului, Paştele (prin mielul pascal din aluat, ouăle încondeiate, la cele vechi – decor fierul plugului, grebla, florile de primăvară, crucea, calea rătăcită, dar şi unelte de lucru în cadrul industriei casnice textile) şi prin dusul coşului pentru sfinţit, la biserică.

 SALA a 4-a
Este interiorul unei locuinţe de secol XIX din zonă, cu două încăperi. Pe partea de vest a sălii, este amenajată „căsuţa” (camera de locuit), cu patul şi „culmea” cu hainele; pe panourile împletite din nuiele sunt expuse o scoarţă de lână ţesută cu pomul vieţii şi oglinda cu ştergarul brodat, datat pe un colţ cu anul 1900 şi pe celălalt cu iniţialele meşterei C.D. Pe podium în continuarea patului este lada cu zestre pictată şi ferecată, dar şi datată cu anul 1878 (aflată pe listele de clasare ale Patrimoniului Naţional).

Peretele de nord al sălii face legătura între cele „două camere” ale locuinţei şi unde sunt expuse pe podium, blidarul pentru „căsuţă” cu vase de ceramică şi obiecte de uz gospodăresc (covăţică pentru făină şi melesteu, căuş, piperniţe, sărăriţă, fund pentru mămăligă, lopăţică pentru magiun) şi blidarul din 2 corpuri cu uşi de sticlă, cu elemente de decor prin strunjire, în partea de sus, şi cu uşi sculptate cu vase cu flori în partea de jos. Între cele două blidare, central ca un punct de atenţie, este expusă o poliţă cu vase de ceramică de influenţă bizantină (numită de regretatul cercetător etnograf Barbu Slătineanu, tip „Kuty”, lucrată şi astăzi în atelierul din Botoşani, al familiei meşterei Sonia Iacinschi), sub poliţa cu ceramică un păretar în romburi şi pe podium o ladă mică pictată, pentru păstrat valurile de pânză.

Peretele de răsărit al sălii, care intră în „casa cea mare” (camera de curat), susţine icoana cu „Sfântul Nicolae” datată cu anul 1879 şi cu ştergar, o scoarţă cu hora (aflată în TEZAURUL naţional). Pe podium sunt aşezate măsuţa mică rotundă cu scaune în jur, o ladă bancă pictată şi datată în inimoare florale cu anul 1853 (care a aparţinut familiei scriitorului I. Pillat la conacul de la Miorcani). Expunerea la perete se încheie cu un valoros fragment de scoarţă de la Darabani, reprezentând un călăreţ în armură, ţesut cu fire de lână vopsite vegetal şi fire de bumbac.

 SALA a V-a
Este cea mai mare sală a expoziţiei de bază a zonei etnografice Botoşani şi care cuprinde în acelaşi timp portul de sărbătoare, dar şi un ritual al vieţii de familie, NUNTA. Costumele frumoase, unele din ele clasate în patrimoniu, sunt aşezate pe manechinele aflate într-un alai. MIRELE şi MIREASA în faţă, au aproape VORNICUL care altădată conducea întreaga nuntă, având în mână toiagul cu anul incizat pe el şi semnat „Cristea”, cu un ştergar brodat cu cocoşi, legat la toiag de mireasă şi plosca de vin pictată şi incizată, floral şi cu „Sfântul Gheorghe” omorând balaurul şi datată 1921.

Imediat lângă VORNIC sunt NAŞII cu ştergare la gât (ţesute în timp şi brodate de MIREASĂ), urmaţi în spate de SOCRII MICI (PĂRINŢII MIRESEI) şi SOCRII MARI (PĂRINŢII MIRELUI). După socri, vin două perechi de „DRUŞTE” şi VORNICEI (care poartă legate la braţ ca semn distinctiv BATISTE DE VORNICEI cu text – inscripţie – una cu „SUVENIRE DE LA DOMNI TINERI ILIE ŞI MARIA. VORNIC .C.” şi alta cu „DOMIŞOARA AGLAIA”, cu precizarea că batistele erau croite şi brodate de DRUŞTE special pentru VORNICEI (care erau chemătorii la nuntă). Alaiul din expoziţie se încheie cu LĂUTARII (COBZARUL şi FLUIERAŞUL), având la mijloc o BUNICĂ mergând în alaiul nunţii.

Pe lângă podiumul central, sala este completată în expunere cu o imagine a aşezării săteşti de la Văculeşti care plasează nunta în comunitatea rurală, o imagine a Bisericii de lemn de la Brăieşti monument de arhitectură de secol XVIII (anul 1789), o imagine cu Mire – Mireasă şi o imagine de joc sătesc „Cele trei generaţii de la Flămânzi”.

Am decis prin proiectul tematic să cuprind în sinteză, să concentrez cât mai mult şi complex cultura materială şi spirituală a comunităţii săteşti a secolului al XIX-lea şi până la prima jumătate a secolului al XX-lea a zonei Botoşani. A fost o mare responsabilitate acest demers realizat într-un spaţiu atât de mic, pus la dispoziţie în „Casa Ventura”.