Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

IUBIREA DE MOŞIE…în cartea recent apărută „Să ne iubim pământul strămoșesc”, antologie, coordonator Ion N. Oprea

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 21 Mart. 2018
Publicat: 22 Mart. 2018

Ing. Martha Eșanu

 

 

 

 

IUBIREA DE MOŞIE…

în cartea recent apărută „Să ne iubim pământul strămoșesc”, antologie, coordonator Ion N. Oprea

                         Motto:
„Locul nostru pe hartă aici rămâne”
prof. univ. dr. Adrian Cioroianu

La întrebarea De ce iubim pământul strămoşesc?, carte recent apărută la Editura PIM, Iași, 2018, 445 p., încerc să răspund prin cuvintele Poetului nepereche al neamului, înserate în cuprinsul Scrisorii a III-a: Pentru că iubirea de moşie e un zid, ce nu   s-a înspăimântat niciodată de faima cotropitorilor, indiferent cine erau şi de unde veneau.
Iubirea de moşie presupune, iubirea de pământ, de limbă,de neam şi de istorie.
“Un popor care îşi cunoaşte istoria este un popor mai liber, mai demn. Atunci când nu îţi cunoşti istoria, rişti să o repeţi mai ales când forţe oculte doresc să îţi şteargă identitatea” este convingerea realizatorilor unui film documentar pe care l-am vizionat de curând şi care se intitulează “Când Pământul vorbeşte”, un film ce reconstituie istoria reală, necosmetizată a românilor.
Documentarul este un prim demers cinematografic de reconstituire a întregii istorii a poporului român, pe baze ştiinţifice, pornind de la cele mai vechi dovezi materiale asupra existenței unei culturi, a unei civilizații în această zonă geografică, până în ziua de azi. Întregul proiect se bazează pe o documentare extrem de laborioasă și precisă, pe cercetări arheologice și dovezi istorice concludente.
“Realizatorii au plecat de la premisa că un trecut învăluit în ceață, lipsit de limpezime, încărcat de povești, basme și idei fanteziste, nu poate genera un prezent solid, și cu atât mai puțin un viitor sustenabil”, releva, în deschiderea prezentării de la Iaşi, scriitorul şi regizorul Viorel Costea menţionând că “acest film nu s-a născut din vreun spirit naționalist, ci dintr-o acută necesitate de cunoaştere a trecutului istoric impusă de reducerea, până la dispariție în multe cazuri, a orelor de istorie în școli, cu precădere a istoriei naționale şi apariția, în ultima perioadă, a unor curente extrem de vizibile în spațiul public și virtual, care susțin teorii deformate și exagerate despre existenţa şi rolul dacilor și al Daciei în preistoria europeană și globală;etc.

Plecând de la întrebări precum: „Cât de mult sau de puţin ştim despre noi? Despre cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? documentarul propune un exerciţiu de reconstituire a istoriei noastre ca români, europeni şi fiinţe umane vii bazat pe dovezi ştiinţifice redutabile.
În decursul filmului, colaboratorii proiectului au avut o serie de intervenţii concludente privitoare la tematica abordată.
Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca subliniază că documentarul acesta are la bază istoria, iar “istoria se ocupă de viaţă şi cel mai controversat, mai fascinant lucru este viaţa!”
În viziunea prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, managerul Muzeului Naţional Brukental din Sibiu, proiectul de realizare a filmului s-a bazat pe o muncă de documentare şi cercetare profesionistă, intensă şi profundă desfăşurată pe parcursul ultimii jumătăţi de secol, a unor artefacte arheologice, culturale şi istorice relevante, plecând de la puncte de vedere şi de referinţă diverse”. În continuare, prof. Luca arată că este pasionat şi obsedat de zona geografică a Clisurii Dunării, “acel peisaj sălbatic unde au evoluat cele mai pure şi curate comunităţi ale mezoliticului şi neoliticului din Europa”.
Alţi colaboratori au scos în evidenţă importanţa descoperirii “tăbliţelor de la Tărtăria” ce deţin un record mondial fiind “primele dovezi de scriere din istoria omenirii”. Totodată se discută rolul civilizaţiei dunărene ce s-a dezvoltat pe meleagurile actuale ale României.

Acum, la o sută de ani de Românie întreagă, cuvintele istoricului Adrian Cioroianu: „Locul nostru pe hartă aici rămâne”, rostite spre finalul filmului, constituie o extrem de încurajatoare concluzie a documentarului „Când Pământul vorbeşte”. La fel ca şi edificatoarele cuvinte înscrise de realizatori la sfârşitul peliculei: ”Istoria nu este o invenţie, istoria nu este o ipoteză, istoria nu este o poveste. Istoria este un adevăr construit de cei ce-au fost, trăit de noi…pentru cei care vor fi”.
Antologia aceasta, a XV-a din seria antologiilor publicate sub egida Cenaclului literar la distanţă, a fost intitulată sugestiv „Să ne iubim pământul strămoşesc”.
Scriitorul şi publicistul Ion N. Oprea, patriarhul, iniţiatorul şi conducătorul cenaclului, a reuşit şi de data aceasta să “mobilizeze” o serie întreagă de “condeie” şi “conştiinţe” în jurul ideii de iubire de glie, care străbate, ca un fir roşu conducător, întreaga existenţă a poporului român.
Fiecare din semnatarii filelor antologiei argumentează, prin prismă personală, iubirea de glia strămoşească dar cu toţii într-un glas subliniază rolul istoriei şi al eroilor ei în consolidarea acestui înălţător sentiment care, de-a lungul secolelor, a înflăcărat suflete şi minţi întru înfiriparea patriotismului naţional.
Ilustrând această idee, paginile postfeţei doresc să vă prezinte succint unele dintre gândurile autorilor antologiei „Să ne iubim pământul strămoşesc”

Academicianul Ioan Aurel Pop în articolul “Fascinaţia Marii Uniri din 1918 arată “România nu s-a format la 1918-1920–cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios–ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine. (…) România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920. (…) Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România–cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit–ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului). De la 137.000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. (…) Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Românii–în marea lor majoritate–au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. (…) Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România..

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.
Trebuie de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi / sau interese”.

Economistul Ioan Grămadă a dorit ca prin intermediul unor cugetări, maxime şi reflecţii aparţinând unor mari patrioţi, cărturari, istorici şi distinse personalităţi, să dedice pledoaria sa celui mai de seamă eveniment din acest an, Centenarul Marii Uniri de la 1918. În acest context, a răspuns, cu propriile sale argumente şi opinii, la întrebarea: De ce iubesc glia strămoşească?
„Prin aceste afirmaţii” ne mărturiseşte autorul „am ţinut să evidenţiez faptul că generaţia actuală cât şi cele de după anii 50 nu cunosc adevărul istoric al rolului jucat de monarhie, guverne sau partide politice care s–au succedat la putere de–a lungul timpului. Consider oportun ca prin clarificările posibile a se efectua de către istoricii noştri, să fie adusă în lumină şi una dintre controversatele dispute legate de una dintre cele mai îndrăzneţe reforme ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, secularizarea averilor mănăstireşti. În acest sens există păreri mai ales în rândul unor feţe bisericeşti, că această măsură a dus la ştirbirea autonomiei, au subminat rolul bisericii în viaţa comunităţii, că a ruinat şi sărăcit potenţialul de atunci al bisericilor şi mănăstirilor. Legat de aceste păreri, cred că se ignoră faptul că în acele vremuri domeniile mănăstirilor erau administrate de călugării greci, care mai întâi se îngrijeau să–şi agonisească pentru ei şi ţara lor o mare parte din averea obţinută de pe aceste moşii şi în mai mică măsură să vegheze la buna gospodărire şi înfrumuseţare a acestor lăcaşuri sfinte, din care unele erau închinate locurilor sfinte de la Ierusalim sau sfântului Munte Athos din Grecia, spre care plecau şi multe alte bogăţii.

  De altfel aceste măsuri au dus la înfăptuirea celei mai mari reforme prin care fiecare ţăran a primit o bucată de pământ, în mare parte eliberându-se din robie, de pe pământurile boiereşti şi mănăstireşti. Ţăranii au făcut întotdeauna dovada iubirii faţă de glia strămoşească, au făcut parte din marea oaste a domnitorilor şi pentru eroismul lor Ştefan cel Mare şi Sfânt le dăruia câte o moşie, făcându–i răzeşi.

Doresc acum să mă refer la o altă perioadă a istoriei noastre şi anume reforma înfăptuită de voievodul Mihai Viteazul, primul care a reunit sub sceptrul său Ţările Române la 1600, sub controversatul legământ al lui Mihai, în care domnitorul era învinuit că ar fi dorit a–i lega pe ţărani de pământ, făcându–i robi. În realitate acesta a observat că ţăranii îşi părăseau pământul şi se mutau de pe o moşie pe alta, le-a dat pământ prin care a ţinut ca să le întărească spiritul proprietăţii. Tot aici este momentul să subliniem faptul în majoritatea cazurilor marile mişcări sociale, revolte şi răscoale ale ţăranilor pe care le cunoaştem din istoria noastră, au avut ca obiectiv obţinerea de pământ, nu pentru a se îmbogăţi cât mai ales pentru a-şi hrăni familiile. Redau în acest sens câteva versuri din poezia ,,Noi vrem pământ” a lui George Coşbuc:
[…]
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

  Din păcate asistăm în prezent sau aflăm prin mijloace mass–media cum importante suprafeţe de pământ din trupul ţării noastre se vând străinilor, devenind o prosperă sursă de îmbogăţire a unor interlopi. Ne punem astfel întrebarea: ce fel de patrioţi şi cât drag de glie au.
  Renumitul diplomat Mihail Kogălniceanu spunea: ,,Istoria este testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor ca să le slujească de tălmăcire a vremii de faţă şi de preţuire a vremii viitoare”.
În primul rând îmi iubesc glia strămoşească, subliniază ec. Ioan Grămădă, ca pe un motiv de cinstire şi respect pentru eroii neamului nostru care au stropit cu sângele lor pământul, făcând jertfa supremă pentru a–l apăra. Îmi iubesc patria pentru că aici m–am născut, am crescut şi m–am bucurat de toate darurile lăsate de Dumnezeu.
Constituie pentru mine un motiv de aleasă mândrie faptul că bunicii mei au fost declaraţi eroi, iar bunicul de pe tată, Ion Grămadă, a fost rudă apropiată cu părinţii eroului de la Zahareşti, a cărui nume îl port eu însumi. În acelaşi timp, tatăl meu, Nicolae Grămadă, a fost declarat veteran de război. Iubesc pământul strămoşesc pentru că aici mi–am construit o casă, pe locul lăsat moştenire de la părinţii mei, mi-am întemeiat o familie, am ridicat o fântână şi am sădit pomi fructiferi. Aici mă simt fericit, mă bucur de toate anotimpurile cu frumuseţea lor şi care reprezintă simbolic nişte staţii pe parcursul vieţii mele.
Fără a fi considerat lipsit de modestie, din acelaşi respect pentru creaţiile înaintaşilor, împreună cu soţia mea Didina, am pus bazele unui muzeu etnografic, prin care am dorit să ilustrez dragostea pentru frumos, pentru lucrul trainic, făcut din pasiune, cu multă pricepere şi artă. Încercăm satisfacţia ca prin acest muzeu să contribuim la educarea patriotică, civică şi estetică, la cunoaşterea tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor înaintaşilor noştri de către tinerele generaţii. Pentru a oferi o imagine cât mai completă şi mai veridică despre viaţa şi munca ţăranului nostru cu tot ce presupunea satul tradiţional am adăugat an de an noi obiective şi secţii, privind portul popular, îndeletniciri legate de tors, răsucit, ţesut, ateliere de prelucrarea lemnului; păstoritul, lucrările agricole, apicultura şi nu în ultimul rând şcoala de altă dată prin sala de clasă dedicată învăţătoarei mele Victoria Mangiurea; paraclisul care are hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, amenajat în cinstea tatălui meu, fost dascăl şi paraclisier timp de 43 de ani la biserica Naşterea Maicii Domnului.

Toate aceste spaţii reprezintă acum un veritabil muzeu al satului de la Capu–Satului, sintagmă pe care am adăugat–o nu ca pe un leit–motiv ci ca un fapt real din istorie, căci de aici începea practic satul, denumit Capu–Satului, întrucât împreună cu alte nouă sate formau în vechime comuna Câmpulung”.
Muzeul etnografic ”Ioan şi Didina Grămadă”, muzeul satului de la Capu-Satului din Câmpulungul Bucovinei constituie o autentică dovadă de dragoste pentru pământul strămoşesc, pentru neamul românesc şi pentru istoria sa multiseculară.
„De ce îmi iubesc Patria şi Poporul?“ se întreabă scriitorul Vasile Filip şi îşi răspunde „Nu știu! Nu pot explica, deoarece această stare mental sentimentală nici nu trebuie lămurită; ea se cade a fi trăită cu toată ființa, lăuntric. În afară se poate vedea doar în privire și în zâmbetul înflorit pe obraz. Dragostea față de Țară și de Popor nu se strigă, prin sloganuri, în piețele publice. Nici măcar în Parlament nu se strigă. Pentru Țara ta și pentru Poporul tău se trăiește, se muncește, se cântă și se șoptesc versuri de Eminescu, de Coșbuc, de Blaga, de o sumedenie de poeți români, pe care, însă, din păcate, nu toți românii îi mai știu… Eu nu știu de ce îmi iubesc Țara și Neamul. Știu doar că fac parte din ființa lor. Și aș fi fericit să știu că și ele cunosc faptul că sunt fiul lor. Iar urmele trecerii mele prin viață semne ale iubirii vreau să se facă Tăcute, dar cu atât mai profunde și mai durabile“.

Vasile Filip are „patima facerii luminii prin cuvânt”, patimă oglindită prin inspiratele versuri de mai jos:
Am patima dormitului în fân
Și-a facerii luminii prin cuvânt

E vina mea că m-am născut român
Și am mândria de a ști ce sânt
Și-i voia mea ca astfel să rămân,
Atâta timp cât cerul nu s-a frânt.

Pe mine însumi vreau să fiu stăpân,
Să nu mă las încovoiat de vânt;
E vina mea că m-am născut român
Și am mândria de a ști ce sânt.

Că Dumnezeu nu m-a făcut păgân,
Cu talpa mea eu glia o frământ.
Pe cât se poate moartea o amân
Și-n limba mea mi-am așternut mormânt.

E vina mea că m-am născut român.

          Iași

Eu nu trăiesc în orașul Iași,
Orașul trăiește prin mine.
E mersul meu cu pași nevoiași,
Teiul sfânt mă cheamă spre sine.

Stau în umbra unor uriași,
Ocrotit de vaste lumine;
Eu nu trăiesc în orașul Iași,
Orașul trăiește prin mine.

Istoria ne ia de părtași,
Suntem cele șapte coline.
Ne ținem pe cai nărăvași,
O stare de taină ne ține.

Eu nu trăiesc în orașul Iași.

Profesorul Gh. Clapa ne îndeamnă să proslăvim trecutul ca să întreţinem, să hrănim rădăcina adâncă şi solidă a României, o ţară binecuvântată cu toate darurile unui pământ ales. „Surpriza plăcută a reliefului, remarcă autorul, împletită cu surpriza operei omului încântă şi desfată, solicită fără să suprasolicite“, şi continuă cu cunoscutul vers „Munţii noştri aur poartă“ iar „vatra Carpaţilor reprezintă o incintă de viaţă din vremuri imemorabile relevând lucrarea harnică şi tenace a omului creator de istorie“.

Profesorul Gh. Clapa subliniază în continuare ”Aprofundând istoria glorioasã a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strãdaniile lor în dezvoltarea creației materiale și spirituale învãțãm sã prețuim și sã iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului. Cunoașterea acestor minunate tradiții ne învațã sã prețuim libertatea, independența, suveranitatea naționalã dobândite cu atâtea jertfe, ne obligã sã militãm pentru ca poporul român, națiunea noastrã, România sã fie totdeauna o țarã liberã și independentã. Poporul român a trebuit sã ducã o luptã îndârjitã și necurmatã pentru a-și pãstra ființa, graiul și glia strãmoșeascã, pentru a-și asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a nãscut și dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice. Veacuri de-a rândul, pe plaiurile patriei noastre au trecut populații migratoare care, de regulã, erau purtãtoare ale unei civilizații mai puțin dezvoltate. Prezența acestora și rãzboaiele pustiitoare pe care le-au purtat au frânat dezvoltarea forțelor de producție, dar nu au putut schimba caracteristicile spirituale și morale ale poporului nostru, nu l-au putut abate din drumul sãu istoric, obiectiv….Istoria este un minunat și nesecat izvor de pilde cuceritoare întru dragostea și jertfa de țarã, de patrie, de popor. Grãiește minții și inimii prin argumentul faptelor care, puse apoi sub lupa științei și analizate din toate unghiurile, relevã un substanțial miez ideologic și un viguros efect moral. (…) Trecutul e rãșina miraculoasã care arde în fãclia istoriei, ca sã întreținã cãldura permanentului azi și sã lumineze calea necurmatului mâine al poporului și al patriei. Sã cântãm eroii biruințelor și al înfrângerilor noastre. Sã-i cântãm cu glasul și mai ales cu inima. Iar cântarea sã le înveșniceascã amintirea. (…) Nici unul din eroii noștri n-au pustiit pãmântul cuiva. Poporul român se numãrã printre acele popoare ale lumii care n-au asuprit pe nimeni, niciodatã. Românii n-au rãpit, niciodatã, teritorii ori bogãții care nu erau un drept al lor. Evocatoare sunt versurile lui Tudor Arghezi:

„…Bãrbat ai fost, o spune
Pãmântul tãu muncit și-n rugãciune.
Cã ți-ai purtat prin veacuri, greu, povara,
Mãrturisesc ogoarele și țara
Clãditã-n suferințã și rãbdare,
I-ai dat și sânge, și sudoare”.

     Angela Burtea îşi exprimă dragostea pentru pământul strămoşesc prin gândurile înserate în „Floare albă de cireş”: „Nicăieri nu-i ca acasă! Nici uşa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă! În România. Cum aş putea să nu iubesc acest pământ românesc?”
       Foarte interesantă „Ţara strămoşească nu se vinde” scrisă de Ionel Iacob Bencei, ca o parafrază la cunoscuta poezie „Casa părintească nu se vinde” a lui  Grigore Vieru:
Domnule Vieru, dormi în pace
Casa părintească încă e
Dar de o vreme, nu ştiu cum se face
Că se vinde ŢARA pe orice!

  „Cum să nu iubești țara în care te-ai născut?” se întreabă dr. Teona Scopos, cum să nu iubeşti locul unde dorm pentru vecie moșii și strămoșii, locul care te hrănește, care te formează ca om, unde ai colțul de pernă ce-ți ocrotește somnul, unde calci pe urmele lui Decebal, ale lui Iorga, ale lui Creangă… Păsările cerului cântă parcă pe înțelesul nostru, pădurile foșnesc în ritmul inimii noastre. Munții au în miezul lor urme de viață de mii de ani, apele duc la vale doine românești. Câmpiile, vară de vară, îmbracă ii cu altițe, Ceahlăul, în iernile albe, poartă cu mândrie cușmă semeață de dac. Țara întreagă duce în eternitate amintirea lui Ștefan, amintirea lui Mihai, amintirea Sfântului Andrei pe pământ dobrogean. Românii știu să râdă, știu să chiuie la horă, știu să plângă la dureri, știu să aprindă candele, știu să lupte atunci când vremurile cer asta. (…) Acest neam l-a zămislit pe Burebista, acest neam l-a dat lumii pe Coandă, acest neam a binecuvântat omenirea cu Ciprian Porumbescu. Acest neam a luptat la Rovine, la Podul Înalt, la Mărășești. (…) Și DUMNEZEU ne-a ajutat să dăinuim ca neam, să ne păstrăm limba și portul și obiceiurile din strămoși lăsate. Românul ROMÂN este cuminte, demn, înțelept, harnic, cu sete de carte, bun creștin și părinte bun. Să-l respectăm așa cum este. Să-și ducă traiul cu fruntea sus, alături de toate neamurile lumii, în respect pentru valorile trecutului, în înțelegere pentru tot ce se petrece azi, în credință pentru decența zilei de mâine. A fost odată ca niciodată (și mai este și astăzi…) un tărâm binecuvântat, cu munți, râuri, Dunăre, câmpii și mare, tărâm foarte drag mie, leagănul nației mele, locul unde m-am format ca om, unde m-am maturizat și am îmbătrânit, unde mi-am crescut fiica, unde mi-am înmormântat tată, bunici, unchi și mătuși, veri și prieteni …Aici îmi este casa, aici îmi câștig pâinea, aici îmi voi odihni somnul de veci. Aici am satul de care veșnic mi-e dor, aici sunt munții ce se înalță la fel de falnici în inima mea, aici sunt străzile unde îmi port pașii, cu zâmbet sau cu tristețe pe față, aici am iubit, am râs, am plâns, aici respir, aici am speranțe, aici exist cu toată ființa mea. Cum aș putea să nu iubesc acest tărâm? El face parte din mine și eu fac parte din el. Suntem un tot din care se plămădește, pas cu pas, încet, sigur și românește, ziua de mâine.

Să respectăm strămoșii, să ne cunoaștem locul,
Cu fiecare gest să fim mai buni, mereu,
Să credem în puterea din noi și-n DUMNEZEU,
Să ne mândrim cu limba, cu portul și cu jocul.

Că sunt urmași de daci, să ne-nvățăm copiii
Să-i respectăm pe Iorga, pe Cuza și Enescu,
Să știm de Avram Iancu, să știm de Eminescu
Și-n sfânt respect de țară să ne trăiască fiii.

Prof. Mihai Bejinariu subliniază: „Nu trebuie să UITĂM că venim de demult… (vezi Ion N. Oprea: „Firul Daciei Mari”, Adjud, 2017), dar nu de departe, ca alţii dintre vecini, ci chiar de aici, fapt pentru care <<pământ strămoşesc>> pentru noi, nu-i vorbă de clacă, ci vorbă de nobleţe sacră.

Din motive istorice, etnice, sociale şi educative (familie, şcoală, biserică şi armată), la noi, iubirea de pământul strămoşesc nu poate fi unanim identic pentru întreaga populaţie, mai ales după numeroasele „încercări” din ultima vreme de-a compromite acest sentiment identitar, PATRIOTISMUL TRADIŢIONAL. Germenii educaţiei naţional-patriotice se năşteau în familie, se multiplicau în şcoală, se maturizau şi consolidau prin satisfacerea serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţii apţi acestei „datorii”.

Profesorul Vasile Ghica ne avertizează că în anul Centenarului Marii Uniri există pericolul să compromitem acest sfânt eveniment prin festivism şi demagogie. „După năucitoarele rătăciri postrevoluţionare“, arată autorul, e timpul să elucidăm relaţia dintre patrie şi individ. Patriotismul nu înseamnă declaraţii sterile şi pompoase. El presupune ca fiecare individ să-şi facă munca lui la timp şi în mod responsabil, să preţuiască marile valori ale neamului şi să-şi direcţioneze viaţa în lumina experienţei acestora. Pentru că, popoarele, care nu-şi respectă trecutul, nu au niciun viitor“.

De ce iubesc pământul românesc? Este o întrebare fără de răspuns, pentru învăţătorul Stan M. Andrei. Această iubire față de patrie, ca și întreg sentimentul de iubire, este o taină. Am primit-o, o avem. Ne-a dat această sămânță cineva și am știut să o semănăm și s-o îngrijim, culegem roadele. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc, Doamne, pentru părinții și dascălii pe care mi i-ai dat. Ei m-au crescut și educat în acest mod: oricât de greu îți va fi, mergi mai departe, tot în țara ta, cu fruntea sus, pentru că nicăieri în lume nu umblă câinii cu colacii în coadă. Aici e pâinea și dulce și amară, dar destulă să trăiești ca om de țară. Iartă-i, Doamne, că nu mai sunt, măcar și pentru acest gest dumnezeiesc de a lămuri omul că trebuie să rămână pe pământul pe care a fost așezat. Nu sunt cuvinte care să înfățișeze ori să explice, sumar cel puțin, ceea ce înseamnă acest sentiment, ce zgomot face sunetul său în momentul când este bemolizat sau diezat, ce freamăt este în interiorul nostru cel nepătruns. Niciun specialist, oricât de sensibil ar fi, nu cred că a simțit toată chimia în care se săvârșește misterul acesta. De fapt, dacă ar fi explicații, n-ar mai fi mister. Deși sunt mari eforturile psihologilor în acest sens, Doamne, binecuvintează ca acest sentiment să rămână în continuare taină! Pentru catifeaua prafului în care mi-am petrecut copilăria, pentru plugușorul, apoi plugul din ajunul Anului Nou, pentru ouăle roșii de Paște, pentru Caloianul de la sfârșitul primăverii, pentru paparudele de pe ulița satului, pentru hora din parcul comunei la care m-am prins prima dată ca flăcău, pentru cântecul desfășurat pe câmpul de lângă casă și pentru multe alte tradiții, obiceiuri și întâmplări nu mă dau dus de pe acest pământ pentru nimic în lume. Pentru spiritul inovator al românului în domeniul aviației, al medicinei, al ciberneticii, al construcțiilor de orice fel și din oricare timpuri nu pot să îmi declin identitatea. Vreau să mor român! Pentru întreg patrimoniul românesc, știut sau neștiut, apreciat sau neevaluat, zidit cu sudoarea frunții și a brațelor, cu sacrificii contabilizate sau nu, pentru premiile, medaliile ori titlurile câștigate, pentru crăpăturile palmelor, mă înclin în fața poporului și dau o lacrimă pentru cinstirea acestui pământ care a crescut astfel de truditori. Pentru limba română cultivată cu râvnă, apărată cu prețul vieții uneori, slujită cu dragoste de cei împătimiți, elogiată de străinii care, prin comparație, i-au simțit dulceața, mă încăpățânez a vorbi în graiul meu precum privighetoarea în al său.

Deșteptați-vă, români, de-aici și de pretutindeni! Iubiți-vă pământul pe care îl aveți moștenire de la strămoși ca să aveți ce lăsa moștenire copiilor voștri!“

Subiectul dragostei faţă de pământul strămoşesc este abordat de prof. Doina Dobreanu în interesantul interviu realizat cu două foste eleve astăzi studente în prag de absolvire a cursurilor universitare. Interviul evidenţiază prietenia, familia, biserica, şcoala ca „Daruri Dumnezeieşti“ în formarea şi educarea tinerilor în cultul dragostei şi ataşamentului faţă de limba, cultura şi istoria poporului român.

Profesorul Corneliu Văleanu consideră că este o datorie sfântă pentru orice neam de pe pământ să zidească în granit respectul pentru eternitatea celor care s-au jertfit pentru libertatea şi neatârnarea patriei străbune. Cel mai concludent exemplu în acest sens este Mausoleul de la Mărăşeşti ridicat din iniţiativa Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din România.

Jane Margareta Tudor Şerban menţionează că un semn al dragostei faţă de pământul strămoşesc este şi educarea copiilor în cultul valorilor tradiţionale, deşteptându-le conştiinţa datoriei faţă de scumpa noastră ţară, de pământul strămoşesc, de neamul românesc. Totodată autoarea evidenţiază importanţa amenajării muzeelor de arheologie, istorie, şi etnografie precum şi a celor militare, muzee ce denotă respectul şi cultul înaintaşilor“

O importantă concluzie se desprinde din lectura acestei antologii:
Cu maxim respect pentru trecut dar şi cu grijă deosebită pentru viitor trebuie să accentuăm importanţa studiului istoriei poporului român ca obiect de bază în procesul de educaţie a tinerei generaţii.
Desfăşurat pe parcursul anilor 2011-2018, Cenaclul literar la distanţă s-a bucurat de participarea a peste 200 de colaboratori, din ţară şi străinătate, cu profesii şi vârste foarte diferite dar cu pasiunea comună a cuvântului scris, vorbele lor, număr de număr trebuie citite și judecate, apreciate ca iubire de țară:Vasile Fetescu, Bejinariu Petru, Crețu Gheorghe, Pânzariu Silvestru, Șerban Iulia-Gabriela, Nenciu Camelia, Malciu Marian, Popescu Mircea,Nițu Constantin, Dănilă Ioan, Panfil C. Aurel, Niculescu Mioara, Bejenariu Luca, Gheorghiță Aurel, Oltean Marcela-Cosmina, Ivanciu-Nistiriuc Traian, Sârbu Aurora, Stoica Dorina, Tudose D. Avram, Andrioaie Ioan, Terzi Petre…
Mulţi dintre membrii Cenaclului literar la distanţă, elogiază în rândurile lor talentul şi dăruirea scriitorului Ion N. Oprea şi a colaboratorilor săi apropiaţi: profesoara Ana Dumitrescu şi scriitorul Constantin Huşanu, care au iniţiat împreună acest cenaclu şi i-au susţinut activitatea pe parcursul existenţei sale.
„INO este jurnalist prin vocaţie. El reprezintă o fericită combinaţie între discursivitatea ziaristului, acribia cercetătorului prin arhive şi fiorul sentimental, temperat de eleganţa stilistică a memorialistului. Multe din cărţile sale se bazează pe formula eseului emanând meticulozitate ştiinţifică şi clare înclinaţii spre zona de istorie şi critică literară. Cu lucrările sale INO adaugă tuşe speciale personalităţii sale de jurnalist, dând seama despre nesecate disponibilităţi de creaţie”.
                                                                                      Victor Teişanu

„Antologiile lui INO, constituie un proiect interesant cu scrieri îndrăzneţe.
Cenaclul la distanţă condus cu atâta seriozitate şi devotament de INO, antologia <<Lumea se grăbeşte>>, o horă minunată pornită de domnul Oprea, în care am întâlnit oameni fermecători iar gândurile împărtăşite m-au înălţat prin simplitate şi sinceritate. Un proiect interesant pe care nu l-am întrezărit nici o clipă materializat în atâtea scrieri îndrăzneţe, cu impact emoţional greu de acceptat, dacă viitorul ni se va adeveri aşa precum au scris unii…Un proiect plin de poezie cu frumoase aduceri aminte, cu treziri la realitatea cotidiană. Mulţumiri că ne-aţi mobilizat, adunându-ne laolaltă întru cunoaştere!”
                                                                                      Angela Burtea

„Temele pe care le propune scriitorul şi publicistul Ion N. Oprea,pentru a fi tratate de membrii Cenaclului literar la distanţă, nu numai informează dar formează opinii despre diversele aspecte ale vieţii şi incită cititorul la meditaţie şi la reflecţii”.
                                                                            Înv. Roman Scumpu

           „Am citit tot ceea ce mi-ați dăruit cu generozitatea dumneavoastră din totdeauna. Vă mulțumesc din inimă pentru tot. Sunt mândră să vă cunosc și să înțeleg ce mulți oameni vă prețuiesc ca om, ca intelectual, ca bun prieten, ca artist și maestru al slovelor. M-au impresionat toate aprecierile pentru munca dumneavoastră de ani și ani, m-au emoționat profund sentimentele pentru toți ETERNII cu rădăcini sau legături, de un fel sau altul cu orașul Bârlad. Ați avut norocul să fiți înconjurat de oameni deosebit de valoroși, iubitori de glie, de limba română, de cinste și muncă. Mulți sunt în lumi poate mai bune, alții încă vă sunt alături, aici, pe pământul atât de zbuciumat și totuși atât de fascinant. Viața, dacă o înțelegi, e un dar unic, trebuie doar să nu o irosești în van. Recunosc, cu mâna pe inimă,că cel mai mult m-a impresionat FIRUL DACIEI MARI. Această carte e răspunsul la întrebarea pentru ceea ce doriți să aflați de la toți cenacliștii… de ce iubim pământul străbun…Îl iubim pentru că e lutul frământat de strămoși harnici, curajoși înțelepți, dacii ale căror gene le purtăm peste ani. Românii de ieri erau modești ,dar ințelepți și iubitori, chiar apărători de glie, cei de astăzi, cei mai mulți ignoranți. Nu le pasă de unde ne tragem cu adevărat, nu tresar de emoție când li se vorbește despre daci, Eminescu, Iorga, Enescu…Au un univers limitat la traiul meschin al fiecărei zile. Și asta nu e un fapt întâmplător, e perfidia unor așa zise puteri care nu pot umili alte nații decât prin îndobitocire. Culmea că sunt destui români care execută orbește, iar alții o fac cu bună știință, vânzându-și neamul și propriul suflet pentru averi efemere. Cei ca dumneavoastră greu răzbesc prin hățișul de minciună, birocrație, prostie, răutate …
 Vă mulțumesc mult, mult de tot pentru bucuria de a vă cunoaște, pentru onoarea de a vă ști alături, măcar în sentimentul iubirii de cinste, literatură, oameni de ispravă.
Să fiți sănătos, atât cât se poate, să vă bucurați de binecuvântarea CELUI DE SUS în tot ceea ce faceți!“
                                                                               Dr. Teona Scopos

Acum în încheierea posfeţei vreau să mulţumesc și eu – Martha Eșanu –  „trioului de conducere“ al Cenaclului literar la distanţă pentru includerea mea printre membrii cenaclului şi pentru frumoasa noastră colaborare.
       Vă urez tuturor multă sănătate şi activităţi încununate de succes şi în viitor.
                                                                     8 martie 2018

(Din postfață la carte).

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

1 comentariu la acestă însemnare

  1. prof. Vasile Găurean spune:

    Bravissimo, naţiune! Ce frumoasă-i hărnicia întru idealurile cele mai înalte!
    O magistrală lecţie de iubire de ţară!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania