Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
IULIAN MOREANU: ”Cert e că deocamdată observăm o prăbuşire dramatică a presei scrise”
- IOAN VASIU: – Când şi unde aţi debutat, ca jurnalist ? Dar ca scriitor ?
IULIAN MOREANU: – Deşi membru al UZPR, nu am desfăşurat o activitate în domeniu (cu toate că jurnalismul a fost unul din visurile mele din tinereţe – dar pe vremea aceea era greu să pătrunzi în această lume: exista o singură facultate de profil la „Ştefan Gheorghiu” şi de regulă trebuia să vii din „câmpul muncii”, erau criterii de selecţie, cu „dosare”… în fine). Totuşi, elev fiind, mi-a apărut în ziarul judeţean o notiţă despre o expoziţie de caricatură organizată la Clubul din localitate; bine, eu trimisesem vreo trei pagini, dar au apărut câteva rânduri strict informative la rubrica „Ne scriu corespondenţii locali” (ceea ce nu eram, evident). Iar după ’90 am scris câteva articole pentru un ziar local. - Pe tărâm literar (mă feresc să spun „ca scriitor” când e vorba de „începuturi”) am debutat cu proza „Focul”, în numărul 31 (1.005) din 1 august 1981 al revistei „Luceafărul” (ce revistă!), – „girat” fiind de Nicolae Velea (am povestit într-un roman cum l-am întâlnit) care se pare nu doar că m-a apreciat în mod deosebit, ci şi îndrăgit, şi spun asta pentru că am simţit mâna sa ocrotitoare şi bucuria şi încrederea cu care mă prezenta unor scriitori (Vasile Zamfir, Dan Laurenţiu, Mihai Ungheanu, Cornel Nistorescu ş.a.). M-a mai publicat, apoi, la propunerea sa am primit premiul revistei pentru proză (debut) pe anul 1982, împreună cu Rodian Drăgoi, Adrian Dinu Rachieru şi Carmen Francesca Banciu (am fost o „serie” bună, după cum se vede). Un premiu care era un fel de „certificat de intrare” în breasla scriitoricească, cred că al doilea ca importanţă după premiul Uniunii Scriitorilor.
- I.V.: – Unde aţi activat în decursul anilor ?
- I.M.: – Am fost toată viaţa profesor de ştiinţe sociale la unul din cele două licee din oraşul natal, în urma unei repartiţii guvernamentale. Eu am urmat secţia de sociologie a Facultăţii de filosofie din cadrul Universităţii bucureştene, dar, cum în anul absolvirii secţia s-a desfiinţat (am înţeles, cu ordin direct de la „Cabinetul 2” – pentru că sociologii prea deveniseră „critici” şi şi-o luaseră în cap, în urma cercetărilor de teren şi nu numai, îndrăznind să pună degetul pe rană şi să arate ce mecanisme sociale începuseră să se gripeze, ce nu mergea bine etc.) toţi absolvenţii secţiei (după o aşteptare cam lungă în timpul căreia nimeni nu ştia ce se întâmplase şi de ce) au/ am fost repartizaţi în învăţământ.
- I.V.: – De la care jurnalişti importanţi aţi reuşit să ”furaţi” unele din tainele profesiei de jurnalist ?
- I.M.: – Cu toate că nu am lucrat ca ziarist (am avut doar legitimaţie), din timpul liceului am fost un devorator de presă scrisă, citind nu doar ziarele destinate tineretului ci şi pe cele „mari”, precum şi reviste literare („România literară” şi „Luceafărul”, în primul rând, dar şi „Contemporanul” şi ce alte publicaţii literare mai „prindeam” şi când „prindeam”: „Tomis”, „Tribuna”, „Ramuri” etc.), apoi presa studenţească. Nu am „furat” deci nimic din tainele acestei profesii, din motivele amintite, dar am ajuns chiar să urmăresc articolele semnate de anumiţi ziarişti pe care nu i-aş aminti. Însă nu se poate nega nici o secundă aportul „Vieţii studenţeşti” şi al „Scînteii tineretului” la formarea şi promovarea unor profesionişti de primă mână. Când se vorbeşte, de pildă, de „şcoala Cristoiu”, părerea mea este că se vorbeşte pe bune, în foarte mare cunoştinţă de cauză. Că s-or găsi unii care să cârâie şi să vorbească pe lângă subiect, neţinând cont de condiţii, epocă ori confundând persoane cu opera etc., asta e altă chestiune. E treaba lor, e dreptul lor la opinie, câştigat, culmea de alţii!, sute, mii de oameni ce vor rămâne în veci necunoscuţi. Cine poate nega (să dau doar un exemplu) valoarea revistei „Flacăra”, prin condeiele care au slujit-o şi marea implicare în rezolvarea multor probleme sociale şi nu numai?
- I.V.: – Amintiţi, vă rog, câteva titluri ale cărţilor tipărite de dumneavoastră de-a lungul anilor.
- I.M.: – În volum am debutat târziu, după o tentativă eşuată la o ediţie a concursului de manuscrise al Editurii Eminescu (prin 1983-1984). Sunt absolut sigur că a fost un eşec „meritat”. Trecând peste titlu (nu tezist, dar uşor teribilist: „… Să simt noroiul în cizme”), dar şi peste subiect (Nicolae Velea m-a şi întrebat: „Cine crezi că o să-ţi publice un roman despre un elev interogat de securişti?… Ar fi mai bine să te fereşti de lucruri de-astea”), cartea nu cred că era scrisă la un nivel deasupra prozei deja publicate prin reviste şi sunt convins că avea multe stângăcii şi scăpări stilistice. Spun asta deşi de atunci nu am mai răsfoit manuscrisul.
- Revenind, am debutat în volum în 2007, cu o culegere de proze publicate anterior, dar şi inedite, iar acest lucru s-a petrecut în urma unei întâmplări care m-a uimit peste măsură. Mai exact, într-o anume împrejurare, cineva, pe care nu-l bănuiam nici pe departe de mare cititor (poate greşeam) a zis că ne prezintă noul său roman (al doilea, parcă). A căzut cerul pe mine! Păi, de unde până unde? Şi eu? Cu premiul „Luceafărul”, cu proze publicate când nu puteai ajunge în reviste cu una, cu două (şi mai era vorba şi de „Luceafărul” – cu toată stima pentru celelalte reviste din provincie) şi cu orice însăilare grăbită, şi din provincie fiind, necunoscut de nimeni şi nerecomandat de cineva… Adică, m-am întrebat, ce făcusem cu încrederea investită în mine? Sigur, avusesem nişte accidente biografice, apoi după moartea lui Nicolae Velea (în acea noapte geroasă de final de ianuarie 1987) parcă nu mă mai simţeam bine, iar după ’90 climatul literar mă dezamăgise şi descurajase complet (am mai publicat doar o proză, în „Literatorul” condus de Fănuş Neagu); nu insist, pentru că cine a trăit în epocă ştie despre ce e vorba. Bun, şi aşa am scos „Ruleta mincinoasă”, volum pe coperta căruia patronul editurii a „pus” o ruletă de cazinou, deşi în proza respectivă ce dădea numele cărţii este vorba chiar de o ruletă obişnuită care la măsurări repetate arăta lungimi diferite (fiind, deci, „mincinoasă”).
- Ca s-o scurtez, după ce m-am mutat la Câmpina, unde am găsit un climat literar favorabil şi primind şi o rubrică în „Revista Nouă” (lunară, pe atunci), am început să mă „dezlănţui” – iar cărţile care probabil până atunci stătuseră ascunse prin cine ştie ce cotlon dinăuntrul meu au ţâşnit cu o forţă de nebănuit. Le-am lăsat să se scrie cu o exigenţă crescândă pe măsură ce se năştea una nouă. Până acum am scos 14 cărţi, două romane (unul în două volume, „Năvala norilor” şi un al doilea, „EXIT”, cu cele mai multe cronici, inclusiv de la critici cu care nu m-am văzut niciodată) şi 11 de proză scurtă, dintre care una, „Iarna perfectă” a primit Premiul „Florica Cristoforeanu”– la cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, organizat de Editura RAFET şi Asociaţia Culturală „Renaşterea Râmniceană”, 2015, iar cea intitulată „Am venit să mor lângă tine” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2018) a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala SUD-EST.
- I.V.: – Ştiu că sunteţi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. De ce aţi ales să aderaţi la această Uniune ? Din ce alte Uniuni mai faceţi parte ?
- I.M.: – Pe lângă Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, după cum se subînţelege din cele spuse mai devreme, mai fac parte din anul 2017 din Uniunea Scriitorilor din România, Filiala SUD-EST, iar din 2008 sunt membru al grupării literare „Societatea Scriitorilor Târgovişteni” (care are o revistă de calitate – „LITERE” -, ce apare sub egida USR).
- I.V.: – În ultimii ani au apărut tot mai multe publicaţii online. Credeţi că ar putea duce acest lucru la dispariţia presei tipărite ?
- I.M.: – Mai întâi aş face două distincţii. Prima ar fi între variantele online a unor defuncte publicaţii pe hârtie şi unele nou apărute (tot online, desigur). A doua se referă la publicaţiile literare şi cele generaliste. Nu agreez nici o categorie din cele patru. Şi de altfel online-ul în ansamblul său, ca să zic aşa, în afara situaţiilor în care trebuie să mă informez cu lucruri pe care nu le pot găsi decât aici. Toate sunt în ultimă instanţă doar site-uri în care abundă de-a dreptul exasperant greşelile de scriere şi (eufemistic vorbind) inexactităţile. „Ziarele” online le mai frecventez pentru că nu am încotro, trebuie să mă informez. De publicaţii literare noi (nu variantele online ale revistelor ce apar şi pe hârtie) nu am mare cunoştinţă, dar am dat (ăsta e cuvântul, pentru că nu le-am căutat) peste câteva, din care „am ieşit” foarte repede. Lipsa de talent, de vocaţie, de înzestrare (ziceţi-le cum vreţi) ale autorilor sunt atât de vizibile şi nu ar suporta o privire critică minim autorizată; probabil că respectivii se citesc şi se laudă între ei. Dacă aş zice că presa de la noi e pe cale de dispariţie, aş comite un truism. Cauzele sunt mai multe, iar într-o ordine aleatorie, principalele ar fi: gradul de cultură tot mai scăzut al populaţiei şi îndeosebi al tinerei generaţii care dă statistic şi demografic vorbind cea mai mare parte a analfabeţilor funcţionali; lehamitea unei importante părţi a concetăţenilor noştri faţă de tot ce înseamnă informaţie şi cunoaştere; preţurile prohibitive ale publicaţiilor tipărite (chiar şi atâtea câte au mai rămas) etc.
- Când se vorbeşte despre dispariţia sau menţinerea presei tipărite, optimiştii tot aduc în atenţie situaţia petrecută de-a lungul timpului cu alte forme ale mediei. De pildă, dacă teama că apariţia radioului ar duce la dispariţia ziarelor s-a dovedit falsă, după cum şi că televizorul ar însemna dispariţia radioului, tot la fel de improbabil ar fi şi că apariţia internetului (cu toată suita de „forme de online”: cărţi online, ziare online, filme online, tratate online, şcoală online, teatru online ş.a.m.d.) ar duce la dispariţia a tot ce a fost până-n el (presă şi carte îndeosebi).
- Deci, greu de răspuns la o asemenea problemă/întrebare. Cert e că deocamdată observăm o prăbuşire dramatică a presei scrise.
- Curios totuşi cum de prin alte părţi vedem că ziarele şi revistele apar în majoritatea lor (vorbesc desigur de cele mai importante, de tradiţie) în ritm constant, cu zeci, sute de pagini zilnic. E o situaţie pe care o dezbatere cu participarea unor specialişti din mai multe domenii ar putea-o cu siguranţă descifra cu mai multă competenţă. Mă îndoiesc însă că ar putea oferi şi soluţii viabile.
- I.V.: – După părerea dumneavoastră, se mai poate spune acum că presa este a patra putere în stat ?
- I.M.: – Deşi pare simplu, răspunsul la această întrebare este foarte complicat. Pentru că trebuie luate în calcul multe elemente. Cum se ştie, Montesquieu spune că într-un stat de drept are loc o distribuire a puterii în trei ramuri: legislativă, executivă şi judecătorească. Pe scurt: sunt trei puteri care „colaborează”, au autonomie, nu se amestecă una în treburile alteia, nu se „grupează” etc.; se cunosc lucrurile. Atunci, care este „domeniul” presei spre a fi „putere”? Păi, unul distinct nu ar mai fi, din moment ce puterea deja a fost „împărţită” în trei. Ca urmare, presa este mai mult un „instrument” de presiune din partea societăţii prin reprezentanţii acesteia (respectiv jurnaliştii din presa scrisă şi audio-video) asupra celorlalte trei puteri (şi a societăţii în ansamblu), în momentul constatării unor derapaje, abuzuri, încălcări de atribuţii etc. Din partea acestora sau a altor entităţi. Această presiune sau influenţă a presei depinde la rândul ei de numeroşi factori: forţa economică a organelor de presă respective, orientarea editorială a acestora, gradul de rezonare a populaţiei la dezvăluirile presei, gradul de coeziune şi „cooperare” a mai multor organe de presă, interesele (economice, politice etc.) ale patronatelor din presă, moralitatea personalului din presă ş.a.m.d. Acestea sunt în parte explicaţiile pentru care presa nu este la fel de puternică şi influentă, nu are aceeaşi autoritate în state diferite şi cu regimuri politice diferite, în epoci diferite. Realitatea arată că presa poate îndrepta lucruri, nedreptăţi, poate răsturna guverne şi chiar preşedinţi (vezi afacerea Watergate). Acum, făcând o radiografie a societăţii contemporane (româneşti şi/sau de aiurea), răspunsul la întrebare este mai uşor de dat. Sau doar pare, cum spuneam la început.
- I.V.: – Ce alte preocupări aveţi şi ce proiecte se află în prezent pe masa dumneavoastră de lucru ?
- I.M.: – Am ajuns la o vârstă la care toate lucrurile se mişcă mai încet, sunt mai aşezate. Nu mă mai grăbesc să-mi văd textele şi cărţile publicate. Întârzii mai mult asupra cuvintelor care (tot ca la tinereţe însă) trebuie să ocupe exact locul ce li se cuvinte, ce le este rezervat pentru a se însoţi în fraze şi idei care să nu-l îndepărteze pe cititor.
- De mai bine de un an tot migălesc la un roman căruia nu-i găsesc încă titlul. Mai precis, acesta este terminat, dar am ajuns la a şasea corectură a sa şi încă nu mă hotărăsc „să-i dau drumul”: tot mai găsesc ceva de modificat, completat, şters…
- De asemenea, încet, încet capătă formă şi substanţă un volum de proză scurtă alcătuit din texte apărute prin diverse reviste literare (pe hârtie!). Ar cam fi gata şi acesta.
- Dacă e sănătate, toate vor apărea la timpul lor. Aşa că, sănătate să fie!
- Interviu de Ioan Vasiu /UZPR
Articole asemănătoare
- OANA STĂNCIULESCU : ”Uneori când glumesc spun că sfârșitul vieții probabil mă va găsi cu pixul în mână”
- MENUȚ MAXIMINIAN: ”Peste tot pe unde am mers cu cărţile mele în lume, din America până în Malaezia, am vorbit şi despre jurnalismul românesc”
- Epoca trecerii de la presa tipărită la cea digitală
- Pe urmele materialelor publicate. Adevărul despre „Ziua Presei Române” – 16 aprilie 2004
- Un împătimit istoric al presei, nerecunoscut pe deplin: Ion N. Oprea
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania