Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.4 (148), Aprilie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

      Izvor nesecat

Primit pentru publicare: 29 Apr. 2021
Autor: Vasile FILIP,Iași
Publicat: 30 Apr. 2021
© Vasile Filip, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Izvor nesecat

De-a lungul existenței sale – ,,Prima mențiune documentară a orașului datează din anii 1387-1392, dar el are o existență anterioară întemeierii statului feudal Moldova” – Iașul marilor iubiri, Iașul marilor zidiri s-a dovedit un izvor nesecat de valori umane în toate domeniile, materiale și spirituale, contribuind la împlinirea unei imagini viguroase a unei Românii mereu aspirantă la demnitate și creație. Despre acest izvor de apă vie s-au scris atâtea cărți, încât se poate alcătui o bibliotecă cuprinzătoare a unui destin deopotrivă dăruit cu har divin, dar și bântuit de satanice primejdii.

Pe unul din rafturile acestei uriașe biblioteci, la loc de cinste stau, bine rânduite, mai multe volume, sub un titlu generic: ,,Personalități ieșene”. Anul nașterii primului volum – 1972. Motivația demersului, care avea să capete dimensiuni nebănuite în timp, era afirmată, în plan universal, chiar de autorul ciclului, pasionatul de carte Ionel Maftei: ,,România ocupă un loc bine definit în ierarhia valorilor prin contribuția originală pe care poporul nostru a adus-o la civilizația și la cultura lumii, prin afirmarea unei personalități distincte ce s-a impus treptat  și care poartă pretutindeni numele de ,,geniu românesc”. În această viziune poate fi apreciată și relația Iași-România, concluzia oferind aceeași substanță, chiar dacă coordonatele geografice sunt altele.

Viața omului are însă miezul și dimensiunile ei. Veșnicia nu-l are în vedere decât ca pe un creator de metafore, păstrând, totuși, întru dăinuire, urmele omului, concretizate în lucrarea minții și brațelor sale. Operă botezată cu numele Patrimoniu. În acest fel stând lucrurile, Ionel Maftei a simțit nevoia unui sprijin, pentru ca lucrarea lui să nu se poticnească. Și nu a fost o simplă întâmplare că a și găsit omul potrivit pentru demersul potrivit: Ioan Timofte, fost ofițer în Armata Română, devenit rezervist, dar încă în stare să mai pună umărul la facerea unor lucruri importante.

După trecerea lui Ionel Maftei în rândul personalităților care au fost, dar au rămas vii în memorie, Ioan Timofte a dus mai departe apreciatul ciclu, ajungând, iată, la sfârșitul anului 2020, la volumul cu numărul 14, publicat la Editura PIM din Iași. Scria prof. univ. dr. Nicu Gavriluță, în deschiderea cărții: ,,Harnic, devotat și inspirat, Ioan Timofte și-a asumat ca pe o datorie de onoare imortalizarea scriptică  și punerea în valoare a personalităților ieșene pe care va trebui să se întemeieze societatea românească a viitorului (…) Cartea de față are la bază o exemplară documentare și o temeinică lucrare. Sunt două virtuți militare pe care domnul Ioan Timofte le-a pus serios la treabă”.

În Argument, Ioan Timofte se confesează, cu sinceră modestie: ,,Mărturisesc că și prin acest volum mi-am împlinit în primul rând o datorie de suflet, un vechi impuls interior de a repune în drepturi necesare adevăruri. Cinstirea înaintașilor prin aducerea la lumină  – postum- a vieții și activității acestora, pentru generațiile de azi și de mâine, reprezintă o datorie de onoare (…) Știința și cultura ieșeană au fost, sunt și vor fi recunoscute prin slujitorii săi, prin personalitățile remarcabile care s-au impus prin tot ceea ce au întreprins în slujba națiunii române”. Afirmații temeinic susținute de substanța cărții: 100 de personalități, asemenea unor lumânări care se ,,mistuie pe sine însăși, pentru a lumina calea altora”.

Cu răbdarea absolut necesară, dar și cu emoția născută din amintirile legate de unele nume cuprinse în acest volum, o iau gospodărește, începând cu lista celor 100 de personalități. Descopăr oameni pe care i-au cunoscut doar din vedere, dar știam ce făceau ei: poetul Emil Brumaru; criticul și istoricul literar Daniel Dimitriu; inginerul profesor horticultor și rugbistul Gheorghe Drobotă; criticul și istoricul literar Dan Mănucă. Întâlnesc numele unor oameni cu care am reușit, nu o singură dată, să stau de vorbă: doctorul Vladimir Bejan; agronomul oenolog Valeriu D. Cotea; anticarul Dumitru Grumăzescu; criticul și istoricul de artă Gheorghe Macarie; medicul profesor Mihai Rusu; profesorul psiholog Ioan Străchinaru. Tresar în fața numelor unor profesori universitari care s-au afirmat și în domeniul scrisului: Liviu Leonte, Leonida Maniu, Petre Mâlcomete, Maria Platon, N.A. Ursu. În sfârșit, dar nu în cele din urmă, mi se răscolesc vechi și duioase amintiri legate de bune prietenii cu: scriitorul și editorul Boris Crăciun (fost coleg la Radio Iași); pictorul și scriitorul Valerian Gheorghiu (fost coleg de grupă la facultate); pictorul și eseistul Dan Hatmanu; pictorul și scriitorul Vasile Ilucă; criticul de teatru și film, dramaturgul Ștefan Oprea (fost coleg la revista ,,Cronica”); actorul Sergiu Tudose (cunoscut încă din vremea școlii, când am împărțit căminul Liceului Național); scriitorul Ion Țăranu (cu care am făcut parte din colectivul revistei ,,Cronica”, pe când el era redactor șef); scriitorul și muzeograful Dumitru Vacariu (fost coleg de facultate).

O bucurie întristată s-a ivit în momentul în care am întâlnit numele profesoarei chimiste Maria Caproșu, pe care nu am văzut-o niciodată. Nici soțul ei, istoricul Ioan Caproșu, devenit unul din cei mai buni și, din păcate, mai regretați, prieteni ai mei, nu mi-a povestit, decât prin lacrimi oftate, prea multe. De aceea admir gestul lui Ioan Timofte de a o înfățișa într-un portret relevant și meritat.

Citind aceste nume de cinste, nu aș vrea să se înțeleagă că o fac pentru a mă da mare și rotund; ,,Uite, domnule, prin ce lume am trecut eu!” Recunosc faptul că sunt mândru să-i fi cunoscut. Iar mândria nu e un simțământ strict personal, ci un ecou al existenței lor, una care a sporit substanțial patrimoniul științei și culturii românești, în acest fel alimentând și belșugul tezaurului național, iar izvorul să rămână nesecat, hărăzit fiind dăinuirii.