Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

JURNAL DE TOAMNĂ

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 12 (144), Decembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


JURNAL DE TOAMNĂ

Primit pentru publicare: 20 Dec. 2020
Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI
Publicat: 21 Dec. 2020
© Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

JURNAL DE TOAMNĂ

Această lucrare a fost premiată la Concursul National de Literatura si Jurnalism Sportiv „Un Condei numit Fair-Play”, 2020 .
Ediția din acest an,  a XXX-a, a fost organizată de Comitetul Olimpic si Sportiv Român (COSR), prin Academia Olimpică Română (AOR), cu sprijinul Ministerului Educatiei si Cercetării si al Solidaritătii Olimpice (departament din cadrul Comitetului International Olimpic).
La categoria 11-14 ani, Premiul 1 i-a fost acordat  Beatricei – Georgiana Alupoaei de la Colegiul National „Mihai Eminescu” din Botosani; profesor indrumator: Epurian Paula-Daniela. (n.r.; sursa: http://www.cosr.ro/).

***

Era o liniște cutremurătoare. Mergeam cu pași mărunți prin pădurea deasă, uneori mă opream și ascultam. Vântul dulceag de toamnă aducea un cântec mlădios cântat de o voce feminină ce m-a prins în transa lui, hipnotizându-mă parcă într-un cerc vicios, ca acele melodii ale sirenelor care îi vrăjesc pe trecătorii de pe mal.

Am încercat să urmăresc acea voce, dar mă cufundam tot mai mult în pădure și mi-era frică că nu voi găsi drumul înapoi. A trecut ceva vreme de când nu am mai călcat pe pământul unei păduri. Era miezul zilei, însă soarele era acoperit în întregime de frunzele zgribulite ale copacilor care se îndoiau lovite și îngreunate de bătaia vântului zbuciumat. Copacii păreau să aștepte momentul potrivit să mă prindă în brațele lor și să mă arunce departe de lumea mea, în acel univers întunecat. Cântul s-a transformat brusc într-un chicotit suav; parcă era o tânără ce și-a găsit liniștea în adâncul codrului, dar apoi vocea a devenit mai misterioasă și îmi vorbea în șoapte. Nu înțelegeam ce spune, dar știam că mă îndeamnă să o urmăresc în continuare.

Mă adânceam tot mai mult în pădure, dar nu mai simțeam neîncrederea că mă voi rătăci. Brusc, codrul a devenit o parte a identității mele, parcă îmi curgea prin vene și știam povestea fiecărei poteci pe care o vedeam.

Am ajuns într-un loc parcă ascuns de lume. Era destul de întunecat, dar într-un mod straniu extrem de luminos. Era ca o căsuță ascunsă într-un copac, și nu mă refer la acele căsuțe în copac pe care le construiesc copiii și în care se joacă când sunt mici, ci chiar la o casă în interiorul unui copac. Nu am mai văzut demult un astfel de arbore, dar era destul de interesantă acea structură arhitecturală a casei! Mi-am făcut curaj și m-am apropiat. Când am intrat în orizontul acelei căsuțe, brusc am fost orbită de o lumină. După ce ai văzut bezna, începe să te surprindă lumina și astfel a apărut de nicăieri o alee mică luminată de felinare. Aleea era pavată în culori palide, dar măcar nu se mai frângea nimic sub picioarele mele ca atunci când cutreieram prin pădure. Astfel, am ajuns să deschid o ușă de înalțime medie, din lemn. A scârțâit puțin când am împins-o, dar a fost aparent insesizabil.

Căsuța era stilată, dar îmbătrânită de vreme. Ferestrele parcă plângeau, iar mobila stătea  să strige un mic ajutor primei persoane pe care ar fi văzut-o. Cu toate acestea, s-a păstrat o tăcere mormântală. Am înaintat prin cămăruță, cu pași timizi, atingând pereții plini de așchii cu două degete și ștergând mobila de praf cu cealaltă mână. Nu era o încăpere în care să locuiești, era din contră un spațiu de lucru sau poate de relaxare. Nu știam al cui era acel loc sau dacă intrând acolo aveam să realizez o infracțiune; ce știu sigur e ceea ce am putut percepe. Mă simțeam binevenită, ca și cum acel loc aștepta să îmi permită accesul în inima adevărului acestei lumi. Din instict, m-am așezat la o masă din lemn de stejar, care avea sculptați în formă de stâlpi, patru copaci îmbibați de frunze plasate corespunzător, care țineau masa pe picioare. Pe aceasta am găsit o carte, de fapt, mai bine spus, un jurnal. Era un scris de mână caligrafic. Nu știam al cui putea fi. Era un jurnal cu o copertă interesantă. Dacă nu îl priveai cu atenție puteai crede că era făcut din piele, dar, de fapt, era realizat din alipirea mai multor frunze, ce și-au păstrat verdele crud de ani de zile. Când am deschis jurnalul, am fost cuprinsă de un miros de struguri copți și de frunze uscate de nuc. Nu mi-am permis să mă las furată de aceste mirosuri dulci, căci curiozitatea m-a îndemnat să încep să citesc:

,,Ce amuzant era odată! Dacă ai ști… Odată când trăiam veșnic, odată când nu mă veștejeam la adierea vântului tomnatic, odată când totul era paradis. Stăteam agățat de mama mea și priveam lumea de sus. Ce capodoperă a vieții! Mă țineam strâns de brațul mamei mele, nu fiindcă m-ar fi putut scăpa, ea niciodată nu m-a scăpat pe mine sau pe frații și pe surorile mele, ci pentru că mă simțeam un intrus printre ei. Tocmai ce mă născusem și, deși toți mă priveau admirativ, parcă nu mă simțeam în largul meu să ocup un loc atât de important în inima mamei mele, după ce frații mei au muncit atât de mult pentru asta. Știu că era greșit, dar așa eram eu, mai visător. Îmi plăcea să mă joc cu patru fete care veneau lângă trunchiul mamei mele. Ea își lăsa brațul în jos pentru a mă putea prinde și eu în jocul lor și era mereu distractiv.

Cele patru fete erau prietene foarte bune, chiar de nedespărțit. În fiecare zi, veneau lângă mine și se jucau. Pe atunci cred că aveau vreo patru sau cinci ani și nu știau nici de ură, nici de supărare și nici de răzbunare. Aveau un suflet liniștit, dar o minte ageră și o energie neobișnuită. Uneori veneau și se jucau de-a v-ați ascunselea prin pădure și, deși promiteau că nu vor trișa, fiecare dintre ele venea la mine, rugându-mă să le indic direcția în care au fugit să se ascundă prietenele lor. Încă îmi amintesc privirea aceea rugătoare, când le străluceau ochii și își arcuiau buzele într-un mod care îți stârnea mila. Uneori le ajutam, alteori le spuneam că nu am fost atent la acest aspect, dar de cele mai multe ori, încercam să le pun mintea la contribuție printr-o ghicitoare. La început se împleticeau nu doar prin pădure, dar și printre cuvinte. Cu timpul, pot să mă mândresc că au devenit niște experte. Ghicitorile le auzisem de la frații mei, dar cu fiecare an deveneam un as în crearea jocurilor de cuvinte și toți rămâneau înmărmuriți la ele.”

Un aer cald a inundat încăperea, încălzindu-mă ca într-o îmbrățișare de copil. Puteam parcă simți două mâini mici care mă țineau strâns de talie, de frică că aș putea să părăsesc acel loc.

„Numele celor patru fete erau Perla, Vera, Tessa și Iora. Fiecare dintre ele avea o personalitatea diferită, dar se înțelegeau de minune. Erau o echipă desăvârșită, iar împreună erau imposibil de doborât. Aveau o energie aparte. Caracteristicile au început să și le definească și să pot să le observ și eu, o dată ce au început să crească. Pe când aveau paisprezece ani, am reușit să îmi fac o părere despre fiecare. Deși erau diferite, toate erau speciale, dar am simțit mereu o latură ascunsă a fiecăreia. Singura pe care am văzut-o mereu loială și ea însăși a fost Tessa. Cu ea mă înțelegeam cel mai bine. De mică se agăța de brațul mamei mele și stătea cocoțată acolo pe după gâtul ei, toată ziua și nu se plictisea. Era o fire visătoare, ca mine, dar avea o sensibilitate ca ticăitul unei bombe. Fiecare secundă care trecea părea a fi mereu ultima pentru ea. Modul în care Tessa simțea fiecare cuvânt sau faptă era de nedescris și de neimaginat. Cred că a fost singura care chiar a luptat pentru relația lor de prietenie și care a încercat să determine dezvoltarea ei.

Perla era o fire gingașă și grațioasă, nu vorbea mult, era cu nasul pe sus (se considera cea mai frumoasă, nu mă miră comportamentul ei), dar era luptătoare și sigură pe sine. Vera era mereu veselă și optimistă. Totuși era delăsătoare și, din acest motiv, nu te puteai bizui pe ea. Cât despre Iora, nu am o viziune clară. Nu a fost printre preferatele mele. A fost mereu rece și nu ne-am înțeles niciodată bine. Avea un aer mistic și o gândire reflexivă, dar nu mi s-a părut niciodată de încredere. De fapt, am crezut-o deschisă când era mică, dar atunci, cu siguranță, nu avea habar despre minciună și despre falsitate. Cu toate acestea, ea mereu a fost devotată și de fiecare dată când greșea, se întorcea să își ceară scuze și rămânea pentru totdeauna alături de celelalte fete. E o persoană schimbătoare. Nu știi niciodata la ce se gândește, dar am observat că e mereu plină de remușcări și de recunoștințe. ”

Fereastra deschisă din spatele meu s-a trântit brusc și un șuvoi de cuvinte a alunecat peste masă, în urechile mele. Dezamăgirea din vocea fetei m-a întristat și mi-am dat seama de iubirea pe care o poartă pentru amicele sale, o prietenie între suflete care nu se confundă și care păstrează încrederea primită, uitând de sacrificiul oferit pentru ea. M-am simțit vinovată când i-am auzit glasul înecat de lacrimi.

„O dată ce au început să crească, au renunțat să se mai joace acele jocuri ale copilăriei și astfel nu am mai avut satisfacția de a le privi cum se aleargă una pe alta sau cum construiesc castele din frunze sau din pene căzute de la păsări. Fiecare a început sa își descopere pasiunile și veneau împreună la baza copacului. Tessa iubea să picteze, folosea niste culori specifice, dar de nuanțe diferite. Cel mai mult, iubea să folosească roșul, galbenul, portocaliul și maroul și într-adevăr realiza niște capodopere artistice. Cât despre celelalte, ori dansau, ori cântau, ori aveau grijă de vietățile pădurii. Se simțeau bine împreună și se ajutau mereu. Cu timpul, au început să se așeze pe pământul rece și să vorbească despre viață și despre ideile lor. Aveau de gând să construiască o echipă, doar ele patru și să ajute lumea să evolueze, să facă viața specială. Tessa a venit cu ideea. Încă îmi amintesc cuvintele ei:

– Ați observat, dragi prieteni, ce se intampla în lumea din afara pădurii? Ați remarcat câtă falsitate și câtă dogoare a minciunii macină sufletele oamenilor? Ieri când mergeam pe stradă, am găsit plângând în hohote o femeie ce își ținea pruncul la piept. Săraca femeie a fost hărțuită și furată, iar acum umblă ca bezmetica pe străzi, căutând să își reînceapă viața. Am încercat să o ajut, i-am oferit hrană și adăpost, dar de ce să vindecăm rănile oamenilor când putem să le prevenim. De ce să lăsăm lumea să sufere? Nu vedeți cum fericirea se preschimbă într-un fluture, e la fel de schimbătoare ca metamorfoza lui și la fel de trecătoare ca zborul lui?. Fuge și nu se întoarce când este scăpat din mâinile deținătorului și îngroapă oamenii într-o suferință deplină. Haideți să schimbăm această lume, să îi dăm un gram de libertate și de profunzime sentimentului uman, să ne întoarcem la frumusețea primordială! Ce comune au devenit acum insultele și judecățile. Judecăm fiecare lucru pe care îl facem, pe care îl trăim până când și trandafirul dragostei se ofilește. Nu îi dai apă, iar pământul nu e fertil. Plângi singur după un trecut ireparabil pe care tu însuți l-ai secătuit doar prin faptul că nu ai luptat. Perla, tu poți să aduci frumusețe lumii, adu-o la viață prin farmecul tău. Intră în casele oamenilor și refă legătura dintre ei. Nu îi lăsa să se piardă în adâncul neștirii și luminează-le calea spre răsărit! Vera, tu adu căldură între persoane! Încălzește-l pe omul străzii și înfierbântează inimile oamenilor spre un alt destin. Iora, tu să aduci stabilitate și dreptate. Nu lăsa oamenii să se înece cu propria lor otravă sau să se ascundă cu vicleșuguri de ,,prietenii” lor. Cât despre mine, eu voi aduce înțelegere și iubire, speranță și compătimire, muncă și fericire. Împreună ne vom uni puterile, iar toate aceste planuri nu vor suferi nicio alterare.

Celelalte fete au dat aprobator din cap și era vădit pe chipurile lor că erau de acord cu ideea amicei lor, dar cine s-ar fi așteptat ca cele trei să aibă și ele câteva planuri în cap, care să strice armonia grupului, deci a întregii lumi?”

Un vânt rece m-a cuprins pe neașteptate și un oftat greoi a țintuit răcoarea în încăpere. O frunză s-a strecurat înăuntru și s-a așezat ca o pradă pe jurnal. Am înlăturat-o cu grijă și am reînceput lectura…

„Astfel, cu această idee evoluționistă, totul s-a schimbat. Lumea a început să devină un loc pașnic, în care iubeai să trăiești, un paradis al tuturor posibilităților. Nicio umbră a deznădejdii nu acoperea pământul, ci era înlăturată prin puterea formată de cele patru fete. Dar pe cât de repede, iubirea s-a împrăștiat pe pământ, atât de repede a devenit o patimă între cele patru tovarășe. Ruptura în prietenie e ca ruptura în dragoste. Poți să încerci să o coși la loc, dar materialul se desprinde atunci când e tras cu mai multă forță, iar ața este lăsată la vedere. În acest mod, ea devine o otravă pentru ambele parți indiferent cât de pure au fost odată sentimentele.

Să spunem doar că cele trei fete s-au gândit să conducă lumea de unele singure, să fie unicele stăpânitoare ale bucuriei și ale suferinței, ale mândriei și ale prejudecăților. Și-au corelat puterile cu legile naturii, care până atunci își făceau loc pe pământ la ruga oamenilor și așa a început transfigurarea unui nou început, unul care nu a avut un impact la fel de puternic ca prima revoluționare a omenirii. Cel de-al doilea, a pus și sare pe rană, dar a și vindecat-o pentru că fiecare ploaie aducea cu ea durerea, fiecare răsărit de soare transmitea speranță. Sentimentele oamenilor au început să alterneze, iar vicleșugarii și-au reînceput încet-încet îndeletnicirea de la capăt, având ca model chiar pe ,,protectoarele și întemeietoarele noii societăți lumești”.

Un timp, înainte ca Tessa să descopere trădarea amicelor sale, a continuat să vină la copac pentru a pregati ideile următoarelor proiecte. Uneori se mai alătura și Vera, alteori Perla, dar de cele mai multe ori, Iora. Întâlnirile lor deveneau din ce în ce mai reci, iar fiecare ceartă pe care o purtau, crea o dezbinare a grupului din ce în ce mai puternică. Timpul a început și el să își lase amprenta, trecând fără a se restabili conexiunea dintre ele. Doar Tessa venea zilnic la arbore și îl privea cu ochii plini de lacrimi. Privea la legătura lor, la singura șansă de regăsire, cea care a pus bazele construirii celor mai frumose etape. Tessa a început să vorbească mai mult cu mine din acea zi. O ascultam cum își depăna sentimentele profunde și rămâneam marcat de intensitatea cuvintelor ei. Mi-aș fi dorit să o pot ajuta mai mult! O dată ce nu ai trecut printr-o astfel de suferință, nu poți să înțelegi intensitatea unei despărțiri. Îmi spunea:

– Știi cum e să aștepți în fiecare zi în același loc străvechi după un component al trecutului, care nu își va mai găsi locul în prezent? Vin în fiecare zi aici, deși știu că venirea mea va fi întâmpinată doar de însăși dezamăgirea. Aștept mereu pentru acea ora din zi în care una dintre amicele mele decide să mai viziteze acest loc și stau și le privesc, iar inima îmi sare într-un ritm abomidabil. Aștept pentru acele minute care uneori nici măcar nu își permit trecerea spre real și rămân doar în conștiința mea. Aștept imposibilul, asta fac.

Într-o zi a aflat de vicleșugul prietenelor sale, iar acel moment pot spune că a devenit etapa de schimbare a întregii lumi. O boare de răcoare a fost insuflată ca un val peste toată pădurea, începând să se extindă până în satul lor. Durerea resimțită de ea aproape ne-a înghețat pe mine și pe frații mei. Tessa se sprijinea amețită de mama, clipind des și respirând greu. Lacrimile ei au pornit și au întețit o furtună apocaliptică. Norii erau negri ca vălul mortuar așternut ca o grenadă peste sufletul ei. Tunetele stârneau o vâlvă prelungă, răsunând drept ecoul bătăilor precipitate ale inimii ei, iar fulgerele proveneau din flash-urile de amintiri care o strămutau.

Fiecare fată a devenit astfel stăpâna peste o regiune și peste un timp într-o anumită perioadă. Acum fiecare dintre ele fuge de fosta sa coechipieră în viață și astfel sezoanele plutesc prin aer și se schimbă. Cu toate acestea, luptând singure să stabilească echilibrul lumii, nu au reușit niciuna dintre ele să redobândească puterea de balans a perioadei în care erau unul. Vera și-a luat numele de Vara, Perla dorind să își arate impunerea în fața celorlalte s-a redenumit Primăvara, iar Iora și-a spus Iarna. Tessa a decis să se numească Toamna. Dintre toate cele patru tinere, doar Toamna s-a stabilizat în locul lor de legătură și nu l-a abandonat. Dacă Perla, Vera și Iora iubeau să preschimbe lumea după gustul lor, Tessa, deși stătea liniștită, avea un impact mai putenic asupra lumii întrucât sentimentele ei provocau un cataclism.

Se pare ca unele elemente ale trecutului nu se pot elida de pe pecetea sufletului și, deși poți încerca, uneori trecutul mort rămâne viu în amintirea persoanelor rămase să îl consolideze. Tessa nu a trecut peste, iar odată cu venirea gerului, mama nu ne mai putea ține. Era aproape de a muri când Tessa a îngrijit toți copacii pentru a își putea continua viața și așa am început eu și frații mei să cădem din arborii noștri de proveniență. Tessa a reușit să mă salveze pe mine și m-a tratat zilnic cu substanțe nutritive, iar primăvara mă atârna din nou de mama mea. Din păcate, pe ceilalți frați ai mei, Tessa nu i-a putut salva, dar mi-a rămas devotată mie.

Acum cutreieră pădurea, casa ei în lung și în lat, apărând natura și vietățile ei. De cele mai multe ori stă cocoțată pe un ram al mamei mele, rămânând la fel de visătoare și de jucăușă. Cu toate acestea, viața a schimbat-o într-adevăr mult, iar ochii ei se adâncesc într-un abis al durerii de fiecare dată când ascultă liniștea codrului. ”

Am închis jurnalul tremurând. Liniștea a fost întreruptă de ploaia lină ce dezmierda pământul în așteptarea unei mângâieri. Am ieșit din casă, iar afară am fost acompaniată de atingerea pe obraz a unei frunze. Mi-am ridicat încet capul și i-am atins nervurile, șoptindu-i ,,Mulțumesc că ai avut grijă de fosta mea prietenă!”. O tânăra stătea și mă privea în detaliu din scorțosul copac. M-a cuprins un sentiment de vinovăție, dar în loc să plec m-am așezat la baza copacului. Nici una dintre noi nu a spus nimic, dar simțeam prezența ei ca o atingere izbucnită pe pielea mea într-un foc de artificii. Ploaia s-a oprit. Soarele a început să lumineze, iar o mișcare ușoară a razelor și-a început jocul etern de-a v-ați ascunselea printre copaci.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.637 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5