Primit pentru publicare de la autor, Constantin Adam, 9 mai 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 18 mai 2014.

LA MARGINE DE ŢARĂ…

                                                                                                          “Frunză verde cimbrişor
                                                                                                             Du-te, du-te vântişor
                                                                                                            Şi treci Prutu’ und-mi-i dor…”
                                                                                                                                          (I.Popovici)

                          Mă uit la ceas. E ora 9 şi 30 de minute şi soarele încă nu-şi arată faţa! E o dimineaţă de mai, rece, noroasă şi apăsătoare, care mă duce cu gândul mai degrabă spre mijlocul toamnei decât spre vara care ar trebui să bată la uşă! Zarzări şi meri troieniţi de flori roz-albe şi creţe, se întrec în a încânta privirea şi a mă face să uit de vremea câinoasă care parcă nu mai vrea să plece, zgândărând reumatismul piciorului drept care a început să mă necăjească. Vama Stânca e altfel de cum o ştiam. Un spaţiu total schimbat, modern, european. Printre funcţionari îl zăresc pe Cristi, ruda mea îndepărtată. Îl salut discret. Suntem judeţ de graniţă, vamă la hotarul Uniunii Europene(!) cu clădiri pe măsură, impunătoare, funcţionale, avantajos plasate, creând posibilitate pasagerilor, să admire în întreaga splendoare, frumuseţea peisajului oferit de lacul de acumulare din amonte, ori de matca Prutului din aval, cu lunca şi albia canionar meşteşugită de bariera de stânci calcaroase pe care le străpunge. Oare câte popoare pot spune că au frontieră în mijlocul lor(!?) -mă întreb eu retoric.

                           Îmi îndrept cu drag privirea spre plaiul basarabean, spre fraţii de peste Prut la care gândesc cu admiraţie, cu iubire de neam, cu nostalgie după timpul irosit decenii de-a rândul de când o hotărâre impusă, potrivnică şi nedreaptă i-a rupt din curgerea normală a evoluţiei lor alături de cei de-un sânge şi de-o mamă, soarta lor derulându-se independent şi abrupt faţă de noi. Prin minte îmi trec chipuri de basarabeni pe care-i cunoscusem de-a lungul timpului, din a căror frământări sufleteşti desprinsesem un gând constant – dorul de libertate -, glasul interior care nu putuse fi înăbuşit… Dorul… cuvânt căruia în limba polonă îi corespunde cuvântul „jar”! –„foc” care ne arde şi ne întreţine iubirea de naţie, dragostea de plai, admiraţia faţă de limbă şi respectul faţă de aproape… ”Viaţa unei naţiuni şi a unui popor depăşeşte Statul – care este numai o ordine politică a societăţii -, iar destinul unui popor se implineşte numai dacă oamenii sunt conştienţi de datoria lor. Nimeni nu poate da ceva poporului, decât dacă în sufletul lui trăieşte acel popor”. (P.Andrei)

                             Controlul este sumar, formal, aş putea zice. După câteva minute, suntem pe celălalt mal al râului, în vama Costeşti, în „ţară străină”! Nimic nu deosebeşte un mal de celălalt al Prutului. Acelaşi relief, aceleaşi plante, aceiaşi oameni, aceeaşi limbă, poate uneori mai arhaică… La 60 de ani, pentru prima dată în viaţa mea, am prilejul să străbat Basarabia şi în partea ei nordică, să-mi “clătesc” ochii şi în Ţinutul Sorocii. E frig şi ploaia stă gata să cadă. Autobuzul aleargă pe drumul ce taie dealurile de-a curmezişul, străbătând sate îmbătrânite (tinerii fiind plecaţi la muncă în străinătate!), parcurgând câmpuri lucrate mai bine ca la noi (e o anume responsabilitate şi un respect faţă de pământ), trecând pe lângă clădiri părăsite (ca şi la noi), ale fostelor colhozuri …

                             Soroca este aşezată pe coasta priporoasă a unui deal ce-şi scutură poala în albia Nistrului, bătrânul „Tyras”. Nistrul nostru de altădată, stă aşa cum era pe vremuri hotar prărăstios între două lumi cu structuri deosebite, cu origini diferite…Curiozitatea, pur şi simplu, mă mână spre malurile lui pentru a-l privi de aproape, a-l studia, a-i simţi pulsul…şi, nu văd nimic distinctiv, nimic oficios, nici măcar soldatul grănicer care ar fi trebuit să păzească hotarul, adevăratul şi străvechiul hotar…De aproape, misterul Nistrului devine şi mai învăluit, curiozitatea transformându-se în teamă… Nu, nu teama că vor năvăli cei de dincolo puhoi (un bac traversează mereu fluviul), ci teama pentru fraţii basarabeni că se vor lăsa păcăliţi sufleteşte de ceea ce ascunde zarea spre răsărit…

                         Vraja bătrânului Nistru, martor al atâtor evenimente memorabile din trecutul nostru milenar, evocând cu susur de şoapte, glasuri venite de dincolo de vremi, cuprinde pe oricine se abate, să asculte pentru o clipă măreaţa spovedanie istorică, în momentele de popas, la temelia falnicei Cetăţi voievodale a Sorocii. Răsărită pe ruinele unor fortificaţii mult mai vechi, în vremea lui Stefan cel Mare şi Sfânt din lemn, iar apoi rezidită din piatră sub domnia slăvitului domn Petru Rareş, rotundă, cu cinci bastioane, Cetatea a înfruntat vitregiile veacurilor rezistând şi stând semeaţă la fruntariile Moldovei. Fior de mândrie românească îţi pătrunde sufletul, şi bucuria te cuprinde în spaţiul interior al cetăţii când cuvintele graiului străbun răsună din gura custodelui profesor Nicolae Bulat, într-o limbă română impecabilă, inserând legende şi emoţionante întâmplări de mult uitate, narând povestea seculară a venerabilei construcţii, care a sfidat cu dârzenie prădalnicii cotropitori. Ascultându-l pe domnul profesor Bulat, sufletul meu creştea de bucurie şi speranţa revenirii la vechile temeiuri, sporea. “Nasc şi la Moldova oameni…”, nu sunt numai nişte cuvinte spuse de cronicar câvdva, ci au consistenţă şi valoare, au corespondent şi astăzi… Într-un scuar din bulevardul central, ce perpetuează numele marelui voievod, un monument ridicat viteazului domn Ştefan cel Mare şi Sfânt, domină Piaţa Civică.

                         Nu departe de cetate, e Casa de Cultură, o clădire nouă, mare, plasată în mijlocul unui parc. Opere sculpturale moderne te întâmpină din loc în loc, pacă ai fi în tabăra de sculptură de la Măgura Buzăului. Ghid şi gazdă ne este poetul Petre Popa, un vrednic urmaş, susţinător şi cultivator al limbii lui Eminescu, pe care-l revendică ca mentor. O placă de marmură neagră cu chipurile muzicienilor Doina şi Ion Aldea-Teodorovici este plasată pe peretele de la intrare.

                         Director al Teatrului „Veniamin Apostol”, Petre Popa, ne plimbă prin oraş, ne duce la „Aleea Clasicilor”, ne vorbeşte despre strada „Eminescu”, cea mai plină de istorie şi importanţă cultural-artistică în viaţa urbei, despre trecutul oraşului, despre greutăţile pe care le întâmpină în lupta pentru punerea pe picioare a tinerei instituţii. Pe această stradă, la intersecţia cu Strada “Independenţei” se află şi sediul noului Teatru. Vizităm clădirea, o construcţie ternă şi searbădă în exterior, dar interesantă arhitectonic în interior, cu o impunătoare scară de onoare în holul central, hol, folosit în prezent ca sală de spectacol cu 60 de locuri! Clădirea este fosta „Casă a Invăţătorului” din Judeţul Soroca, ridicată în perioada interbelică de către membrii corpului didactic sorocean cu sprijinul guvernului României! Petre ne vorbeşte cu entuziasm şi încredere despre viitoarea clădire, ne arată schiţele de reconstrucţie, planurile de perspectivă. E un proiect măreţ, de anvergură, pentru care are deja finanţarea aprobată. Mă laud, că în perioada interbelică, una dintre personalităţile culturale şi politice de prim rang, care a activat la Soroca, a fost botoşăneanul Dimitrie Iov, născut la (Uriceni) Flămânzi, cel care edita ziarul „Basarabia de sus”, fiind prefect şi deputat sau senator din partea locuitorilor fostului judeţ. „-Ştiu!”- îmi spune. Ştie şi despre chinurile la care a fost supus de regimul ce a urmat după război, dar mai ales ştia despre poemul său „Urâtă hartă are Ţara mea”, publicat în 1940, inspirat de raptul bolşevic din acea vară, care a fost hotărâtor pentru condamnarea sa de mai târziu…

                 Spectacolele noastre cu „Ivan Turbincă”, s-au bucurat de succes la publicul sorocean. Inaintea fiecărui spectacol şi la sfârşitul celui de-al doilea s-au ţinut mici speech-uri, s-au spus cuvinte de mulţumire şi felicitare; din partea gazdei directorul Teatrului „Veniamin Apostol”, domnul Petre Popa, din partea domnului şef al Comitetul Raional de Cultură Soroca şi din partea directorilor Teatrului „Mihai Eminescu”, domnul Traian Apetrei şi domnul Volin Costin. S-au înmânat insemne culturale, materiale publicitare, albume, diplome, flori, etc. Sala a fost entuziasmată, sorocenii emoţionaţi aplaudau furtunos.

                           Cumpătarea sentimentelor şi măsura cuvintelor spuse au multă însemnătate şi înfăţişează judecata asupra unor stări de lucruri cunoscute şi trăite. Sufletul basarabenilor este pregătit pentru continuitate, pentru reluarea tradiţiei, şi pentru dezvoltarea ei. Oameni cu frica lui Dumnezeu, conştienţi că sunt continuatorii unor rînduieli seculare şi a unei istorii glorioase, ei respectă datinile şi obiceiurile, vorbesc graiul curat al strămoşilor. Intâlnirea a fost una de neuitat, una de suflet, mai ales că noi am fost singurii care am dat curs prompt invitaţiei şi solicitărilor lor; veneam din oraşul lui Eminescu, cu un spectacol inspirat din opera bunului lui prieten Ion Creangă, pus în scenă de un regizor basarabean, Ion Sapdaru, având printre interpreţi şi doi actori basarabeni, din care unul îşi începuse studiile la Soroca, Mişa Donţu. “Prietenul bun la nevoie se cunoaşte”! M-am convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că „sângele apă nu se face”, iar sorocenii sunt în permanenţă înarmaţi sufleteşte împotriva stricătorilor de neam, au un suflet al lor, un suflet de hotar, un adevărat zid de apărare, unul spiritual, ridicat şi consolidat de idealul mobilizator al conştiinţei româneşti care s-a conservat aşteptând momentul prielnic pentru a se manifesta. Rostul nostru aici, vreau să cred că, n-a fost doar o uşoară fâlfâiere de aripi, ci o adâncă răscolire a pământului înţelenit în aşteptarea plugului pregătitor al unui sol fertil.

                             Aştept cu nerăbdare prezenţa lor la Botoşani, ca răspuns la invitaţia Teatrului nostru de a participa la “Zilele Teatrului Mihai Eminescu” în toamnă.