Georgeta Caziuc s-a născut la 8 aprilie 1940, la Fălticeni. A absolvit Liceul Ștefan cel Mare din Târgu Neamț, după care a lucrat 38 de ani pe postul de contabil, până în anul 1996, când s-a pensionat. Despre destinul mutilat de comunism al părinților ei, care au avut un conac și o moșie în satul Hreațca din comuna Vulturești, județul Suceava, mi-a vorbit, printre puseuri de plâns, într-un interviu realizat la 5 octombrie 2013, la domiciliul său din Suceava.

– Doamnă Georgeta Caziuc, când a fost construit conacul în care ați copilărit și de către cine?
– Conacul a fost făcut înainte de 1900 de Ștefan Albu, prefect al județului Baia.

– Cum se numea tatăl dumneavoastră?
– Emilian Pentiuc, care a cumpărat moșia de la Albu, după ce a lucrat ani întregi în America. S-a căsătorit cu Valeria Lucaniuc, mama mea, și au intrat în casa lor ca niște străini în sat.

– În ce a constat familia lui?
– Am mai avut un frate, născut prematur, și după aceea am apărut eu; mama a avut copii abia la 18 ani de la căsătorie, după ce a făcut un tratament îndelungat la Cernăuți.

– Ea cine era?
– Era fiică de țărani gospodari, care au avut cinci copii.

– Asta n-a contat în fața tatei…
– Nu, că era frumoasă, dar un copil când s-a măritat.

– Câtă moșie au avut?
– Erau 68 de hectare – un lot întreg de pământ arabil, zece hectare de fâneață, o grădină cu livadă de trei hectare și jumătate lângă casă și un iaz.

– Ce cultivau?
– De toate; la marginea satului, înainte de a trece podul spre iaz, erau roșii, gogoșari, vinete, cartofi și alte legume pentru folosul casei, iar, mai departe, grâu, porumb, orz, ovăz…

– Au crescut și animale?
– Foarte multe; vaci, porci, oi, aveau și niște cai frumoși, care-i erau tare dragi tatei.

– Cu ce se deplasau?
– Cu trăsura, cu căruța și, în timpul iernii, cu sania; au avut și mașină de treierat, și tractor, dar nu și automobil.

– Ce fel de om era tata în relațiile cu sătenii?
– A fost un om bun; cine era drept și corect și muncea cum trebuie era cel mai bun prieten al lui. Dovada că părinții mei au fost prețuiți de oamenii satului e că, după ce ne-au ridicat din casă, ei ne-au ajutat foarte mult. O bătrână de la marginea satului venea lunar, cu desagi în spate, și ne aducea alimente la Târgu Neamț, unde părinții aveau domiciliu obligatoriu. N-a existat să apeleze cineva la ei și să fie refuzat; au ajutat cât au putut oamenii din sat cu tot ce le cereau. Au girat pentru credite în bănci, ajungând aproape să le fie ipotecată moșia, până au înțeles oamenii că altcineva mai bun ca ei n-ar fi putut veni în sat. Mama era considerată un fel de doftoroaie a satului, pentru că la ea găseau întotdeauna și medicamente, și o vorbă bună. Erau credincioși ortodocși practicanți și prieteni cu preotul. Când ne-am întors din evacuare și a fost foametea aia pe la Dorohoi, a venit după ajutoare o femeie cu doi băieți ai ei și cu un altul din vecini, iar tata i-a spus să rămână la noi dacă nu au unde să se ducă; au rămas toți, iar unul dintre fii ne-a ajutat atunci când am fost scoși din casă. Tot atunci, când ne-am întors, am găsit în antretul cel mare caii, legați de gratiile de la geamuri.

– Descrieți conacul și a curtea boierească, așa cum arătau în epocă.
– Casa avea baie cu apă trasă înăuntru, motor pentru încălzirea apei și două veceuri cu canalizare. La parter, erau trei camere, dintre care două dormitoare, apoi sufrageria și o bucătărie mare, iar la etaj erau cinci încăperi – toate pline mereu cu musafiri; dacă adăugăm adăpostul pentru arme, cămara mare din pod, sala motoarelor și toate celelalte spații auxiliare, erau vreo 20 de dependințe. În curte, era o clădire cu patru odăi, acoperită cu țiglă, unde locuiau cei care ne ajutau în gospodărie. În partea de sus a curții, erau casa cu un beci mare alături și o construcție largă în care țineam trăsurile, căruțele și sania, iar în partea de jos – grajdul pentru animale, hambarul pentru cereale și un coșar mare pentru porumb; aveam și o fântână frumoasă, înconjurată de liliac alb și mov, lângă care era faimosul meu scrânciob, unde mă dădeam în neștire după ce o păcăleam pe mama adormind-o ca să pot pleca la el; la poartă, mai era o casă, pe care tata a cedat-o mai târziu pentru a fi transformată în cooperativă. De la poartă până la casă, era o alee de brazi cu tufe de liliac la poale, care mergea până în spatele conacului, iar în grădină era un chioșc foarte frumos cu un alt beci alături, până la care se urcau trei trepte, apoi urma gardul și, lângă el, numai castani. Jur-împrejur, era un gard frumos cu o poartă mare, iar partea de teren de la cooperativă în sus a fost dată oamenilor să-și ridice case. După revoluție, am fost întrebată de săteni, speriați că le vom lua casele, ce-o să facem cu ei; le-am spus că avem o singură pretenție: să aprindă o lumânare pentru sufletele părinților și pentru sănătatea noastră, iar, dacă ajungem în sat, să ne dea o cană cu apă.

– Chiar dacă vă e greu să vă amintiți, ce s-a întâmplat în noaptea în care au venit comuniștii în casa dumneavoastră?
– După alegerile din noiembrie 1946, tatălui meu i s-a înscenat un proces politic în urma căruia a fost închis în penitenciarul de la Fălticeni, care era renumit pentru duritatea lui, apoi la Aiud, Jilava și Ocnele Mari. În lipsa lui, mama a avut grijă de casă, a făcut planul de însămânțări, a dus cotele la stat și s-a ocupat de tot ce cerea o astfel de gospodărie. În noaptea de două spre trei martie 1949, pe la ora două, s-au auzit bătăi în ușă. Mama s-a speriat și a întrebat cine e; i s-a spus că i se cere de urgență un plan de însămânțări pe care trebuie să-l dea în noaptea aceea. Mama a răspuns: „Scrieți orice vi se cere, completați cum știți, pentru că eu sunt o femeie singură cu un copil și nu deschid ușa.” Ei au ripostat: „Nu ne obligați, că o spargem!” Atunci, mama a deschis, a intrat un cetățean care a completat un proces-verbal, iar ea n-a văzut că deasupra scria „gospodăria agricolă colectivă” și, crezând că e vorba de cote mai mari, a diminuat tot ce a fost inventariat atunci. La urmă, el a semnat pentru „Am primit” și i-a dat mamei să facă la fel pentru „Am predat”. Eu mă mir și astăzi cum de n-a leșinat în clipa aceea… N-au venit cu duba până acasă, pentru că știau că suntem iubiți de săteni; au lăsat-o la marginea satului și au obligat servitorii să înhame caii la sanie și să ne ducă până la dubă. Ne-au însoțit până acolo, după ce femeia care ne ajuta în casă m-a încălțat, la repezeală, cu o gheată maro și cu una neagră; ne-au urcat în dubă, iar pe mine m-au împins de am căzut pe roata de rezervă, unul dintre ei spunând: „La puiul ăsta de năpârcă, ar trebui să-i sucim gâtul.” Aveam doar nouă ani…

– Nu s-a aflat cu o zi sau două înainte?
– N-a știut nimeni nimic; mama a crezut că va fi ceva în legătură cu ajutoarele în lapte praf și untură de pește pentru orfani și invalizi de război.

– Ce ați apucat să luați?
– Aproape nimic.

– Unde ați fost duse?
– Mai întâi, la sediul Securității din Fălticeni, unde am stat patru zile și patru nopți, după care, pentru că mama era bolnavă, ne-au dus la o soră de-a ei din Mitoc [Mitocu Dragomirnei, sat din comuna cu același nume, județul Suceava]. După o săptămână, au luat-o de acolo, pentru că eram prea aproape de graniță, stabilindu-i domiciliu obligatoriu la Târgu Neamț, fără niciun ban sau sursă de existență, într-un necunoscut total, iar eu am rămas la sora ei încă trei ani, până la eliberarea tatei, când a venit la mine și am plecat cu el la mama.

– Cum a trăit ea acolo?
– Mama a făcut orice muncă cinstită a putut și s-a dedicat rugăciunilor și cererilor în care a scris că am fost expropriați ilegal. După șase ani de închisoare, a dat Dumnezeu și s-a întors tata, care a lucrat și la pădure, și la podul peste Ozana, și la mașini de treierat, și la școala din Humulești…

– Cât timp a supraviețuit?
– A venit la sfârșitul anului 1950 și a trăit până în 1959.

– Iar mama?
– Ea a trăit 97 de ani, până în 2003. Și-a crescut nepoții – fiica și fiul meu –, care au ajuns unde sunt astăzi datorită ei, fiindcă pentru mine cel mai important a fost să-mi mențin serviciul.

– Ștampila de fiică de boier pe care v-au aplicat-o comuniștii v-a afectat?
– Foarte mult. Odată, am fost somată în Vinerea Mare să-mi găsesc serviciu până luni, pentru că voi fi dată afară, iar, altă dată, un director m-a predat altuia ca obiect de inventar. Am fost ultima generație care a intrat la liceu fără examen de admitere, dar mie mi-au respins actele; m-am dus în audiență la inspectorul-șef, care mi-a spus că pentru cei în situația mea sunt locuri doar la crescătoria de găini de la Cărbuna [sat în comuna Vânători, județul Neamț]. Atunci, am mers cu mama la [Mihail] Sadoveanu, care era deputat în Marea Adunare Națională și se afla la casa lui de vacanță de la Vânători; i-am căzut în genunchi, implorându-l să mă ajute să fiu primită la liceu, și el mi-a spus să merg acasă, că voi primi aprobare, iar, după o vreme, așa s-a întâmplat.

– Ați revendicat proprietatea părinților?
– Da; am recuperat casa și 50 de hectare, dar n-au vrut să-mi primească la primărie și cererea pentru iaz.

– Ce a mai rămas astăzi din conac și din fosta curte boierească?
– Casa, beciul, fântâna și câțiva copaci, pentru că s-au făcut case pe porțiunea aceea de grădină. Altceva n-a mai rămas nimic; totul în jur a fost demolat. Pentru vânzarea conacului, am avut oferte mai bune, dar a venit nepotul unui paznic de pe vremea părinților mei și mama a preferat să i-l dea lui, în amintirea bunicului său. L-am vândut aproape pe nimic, pentru că se fura totul.

– Unde se află mormintele familiei?
– Tata este îngropat în cimitirul din Târgu Neamț, iar mama e înhumată la Cimitirul Pacea din Suceava; în sat, nu mai avem pe nimeni.

– Cine sunt urmașii în viață?
– Mai suntem doar eu, copiii mei și o nepoțică de patru ani.

– Ce amintire au lăsat părinții dumneavoastră în sat?
– Au fost niște oameni tare buni; fiind străini, ca să poată fi adoptați și apreciați de țărani, au botezat sau cununat o jumătate de sat, iar oamenii, la rândul lor, ne-au ajutat foarte mult. Când am depus cerere pentru retrocedarea primelor zece hectare de pământ, sătenii m-au primit cu atâta dragoste, încât am să le rămân veșnic recunoscătoare.

– Am în față o fotografie îngălbenită a familiei; a fost una fericită?
– Până într-o zi, foarte fericită, cu multă dragoste și înțelegere. Tata, fiind mai în vârstă decât mama, numai din „Vlagiu”, în loc de Valeria, n-a scos-o, iar în fața mea n-a ridicat tonul niciodată; cu toată sărăcia care a urmat, am fost un copil răsfățat.

– Dacă ați putea, ce ați schimba din trecutul familiei dumneavoastră?
– Suferința părinților, pentru că au muncit mult și au suferit enorm.

– Pentru ce?
– Pentru un destin pe care țara nu l-a meritat.

Florin Bălănescu