Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino s-a născut la 3 octombrie 1898, la Roman și a murit la 27 martie 1953, la Neuilly-sur-Seine (Franța), unde a și fost înmormântată. Descendentă a unei vechi familii aristocratice, Zizi era fiica generalului român Constantin Lambrino și a Euphrosinei Alcaz. Educată la un pension din Franța, era o tânără cultivată care a studiat muzică și literatură. La 31 august 1918, s-a căsătorit morganatic, la Odessa, cu Principele Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea), căsătoria fiind declarată neconstituțională și ilegală de Înalta Curte de Casație și Justiție a României și anulată de Tribunalul Ilfov la 8 ianuarie 1919. Relația lor a continuat, concretizându-se printr-un fiu nelegitim, Mircea Grigore Carol Lambrino (născut la 8 ianuarie 1920, la București, decedat la 27 ianuarie 2006, la Londra și înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cozia, județul Vâlcea), nerecunoscut de Casa Regală a României. La presiunile autorităților, în anul 1921, Zizi s-a stabilit, împreună cu copilul, într-o vilă cumpărată pentru ea la Cannes (Franța), fiind creditată de Familia Regală română cu o rentă anuală de 110.000 de franci. În anul 1926, a revenit în țară împreună cu băiatul. După abdicarea Regelui Carol al II-lea, ea l-a acționat în justiție, în anul 1940, dar fără succes. Odată cu instaurarea regimului comunist, renta a fost sistată și situația ei materială s-a înrăutățit, Zizi murind în sărăcie, cu o săptămână înainte de decesul lui Carol al II-lea.

Vasile Popa s-a născut în satul Butucăria, comuna Zăpodeni, plasa Peneș Curcanul, județul Vaslui, unde a trăit toată viața și a murit, fiind înmormântat în cimitirul local. Conacul din sat al familiei lui Zizi Lambrino a fost martor al celebrei aventuri romantice dintre ea și Principele Carol, interlocutorul meu rememorând amintirile legate de această faimoasă poveste de iubire într-un interviu realizat la 6 iunie 2011, la domiciliul său din sat.

• – Cum vă numiți?
• – Popa Vasile.
• – Ce știți despre conacul familiei Lambrino?
• – Fiind copilandru de vreo 10 ani, am prins-o pe Zizi Lambrino, care venea, la zile mari, la o mătușă a ei, pe care o chema Eugenia Alcaz. Umbla mereu prin grădina aceea plină de flori, împrejmuită cu garduri din nuiele împletite și pari mai groși ca piciorul, de ținea ani de zile. Avea o livadă de cinci hectare, care se întindea până la deal, iar conacul era o clădire frumoasă, de poezie, cu vreo trei slugi. Pe atunci, Zizi avea legături cu Prințul Carol și se întâlneau aici. Într-o noapte, eram cu tata și ne duceam cu căruța la bâlci, de Sântămăria Mare, cu o vacă de vânzare. Când am ajuns pe la mijlocul drumului, era miezul nopții și, deodată, a apărut un om din întuneric. A dat „Bună seara!” și ne-a întrebat care-i drumul care merge la conac; tata i-a spus: „Ține drumul bătătorit; mai sunt și alte drumuri, da’ nu-s bătute ca ăsta.” El atâta vorbă a zis și a luat-o la deal, înapoia noastră. După ce a plecat, tata a pus piedica la căruță și ne-a spus: „Măi băieți, voi știți cine-i omul ăsta? E prințul Carol, că am făcut războiul cu dânsul și-l cunosc precis!” Cucoana avea vreo trei oameni din sat care lucrau la conac, între care unul era Costache Holban, de-un leat cu tata. A doua zi, s-a dus la el și l-a întrebat: „Măi contingente, ia spune-mi: la Chioaia [Eugenia Alcaz], a venit vreun stăpân?” „A venit.” „Și știi cine era, măi Costache?” „Știu, Prințul Carol; a stat închis până pe la [ora] 4,00, apoi i-am cătat o căruță cu doi cai și l-am dus la gară.”
• – Ce căuta pe aici?
• – Păi, la câtva timp a făcut un copil cu Zizi – pe Mircea Carol. Parcă-l văd, se plimba cu o șaretă toată ziua; venea și se juca cu noi, avea și un măgar pe care-l tot hârâia pe ulițe. După o vreme, a dispărut și n-am mai știut nimic de el.
• – Ce s-a întâmplat după aceea?
• – Când a venit armata sovietică, rușii au devastat tot ce era acolo, de o frumusețe rară, și au luat tot ce s-a putut lua. Pe urmă, au venit comuniștii și românii au stricat geamuri, uși, garduri, tot, iar conacul arăta aproape ca acum. Ce a mai rămas din el a intrat, apoi, în stăpânirea primăriei.
• – Oamenii își mai amintesc de Zizi și de povestea ei?
• – Cei puțini, care mai sunt de vârsta mea, mai povestesc, din când în când, despre aventurile ei, care, la vremea aceea, au întors toată țara pe dos.

Florin Bălănescu