Primit pentru publicar: 04 mart.2015
Autor: Gruia COJOCARU
Publicat: 04 mart.2015

Lacrimă închisă în mărțișorul bucovinean

În geopolitica europeană a prezentului, când frontierele din estul continentului au devenit fluide, redesenarea politicii externe a statului român ar trebui să dobândească noi contururi. Cu acest gând am părăsit orașul Cernăuți, inima patriei fagilor bucovineni, unde, la 1 Martie 2015, am participat la a XX-a ediție a Festivalului ,,Mărțișor”.

Deși e de salutat efortul liderilor Societății pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” Cernăuți, organizatorii evenimentului – mai ales în contextul în care, în întreaga Ucraină, curg ordinile de mobilizare pentru conflictul din estul țării – cred că se impune ieșirea din arhitectura festivalului și focalizarea pe modul de ființare a minorității românești din statul vecin.

Fără a fi nostalgici, dar scrutând obiectiv realitatea prezentului, problema minorității românești din Ucraina este legată de modul în care se raportează la conflictul cu separatiștii proruși din Donbas. Așadar, susțin statul ucrainean, acceptând posibilitatea jertfei supreme pentru a-i asigura integritatea teritorială, sau au privirea ațintită spre alte orizonturi?…

Teoretic, în cazul unei agresiuni străine, la solicitarea comisariatelor în drept, cetățenii apți din punct de vedere militar iau parte fără rezerve la apărarea patriei. În cazul românilor din nordul Bucovinei și din ținutul Herța situația e atipică, dacă ne gândim că respectivele provincii au fost smulse de sovietici din trupul României în urmă cu aproape 75 de ani, iar apoi, după prăbușirea gigantului roșu, aceleași regiuni au fost înglobate în statul ucrainean. Într-un atare context este ori nu este și războiul lor ceea ce se petrece în regiunile Donețk și Lugansk?! Istorici români de marcă, familiarizați cu biblioteca, ignorând interacțiunea cu trăitorii din nordul Țării de Sus a Moldovei, susțin că minoritatea românească trebuie să respecte legile statului în care ființează și, în consecință, să răspundă afirmativ mobilizării parțiale sau generale emise prin decret prezidențial. Și-au dorit bunicii și părinții acestor români să fie despărțiți de patria mamă?! I-a întrebat cineva, după destrămarea Uniunii Sovietice, în ce țară vor să trăiască? Firește că nu! Noul stat ucrainean nu avea timp de astfel de sensibilități, însă statul român avea o datorie sacră pentru românii herțeni și nord-bucovineni, însă i-a abandonat prin tratatul din vara anului 1997. Iar acum, același stat, care la sfârșit de secol XX și-a părăsit semenii într-un registru (ușor!) mai diplomat decât cel ivit în vremea ultimatumului sovietic din vara lui 1940, privește cu indiferență cum tinerii români mor pentru patria ucraineană.

Evident că, prin aceste rânduri, nu-i îndemn pe românii din regiunile menționate la nesupunere civică, ci vreau doar să dezvălui că, mai ales în aceste vremuri, susținerea statului român trebuie să depășească pragul unui mărțișor oferit spectatorilor cu generozitate de către Consulul României la Cernăuți la un festival de profil. Sunt tot mai multe voci printre românii de dincolo care, de pildă, salută poziția guvernului ungar față de minoritatea maghiară din Transcarpatia (regiune ucraineană din dreapta Tisei), în sensul susținerii cererilor de autonomie ale acestora; ca urmare, minoritarii unguri nu au fost mobilizați în conflictul cu separatiștii proruși.

Nu vreau să dezvolt ultima coordonată, mai ales că, la Budapesta, se vorbește răspicat și de o altă autonomie, cea a Ținutului Secuiesc, pe care niciun român nu o poate accepta, însă, dacă am asculta vocea urmașilor dacilor din nordul Bucovinei, am pricepe că, la nivelul politicii externe, e momentul să renunțăm la diplomația găunoasă a fricii și să intrăm în logica afirmării unor drepturi istorice legitime.

… Firul mărțișorului bucovinean și-a rostit calm lacrima într-un sat din regiunea Cernăuțiului: ,,rușii din Federație îi vor pe rușii lor din Ucraina, ungurii cer regiunile lor din Transcarpatia, dar voi, românii, voi nu ne vreți pe noi, românii din nordul Bucovinei?!…”