Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

“Lasa zilei scârba ei”, de Ștefan Dimitriu, roman istoric care, potrivit acad. Florin Constantinescu, face concurență istoricilor

OPREAINPrimit pentru publicare: 25 mart.2016
Autor: Ion N. OPREA,  Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Editor: Olivian IVANICIUC, std. Litere, UIAC
Publicat: 26 mart. 2016

 

 

Ștefan Dimitriu, București

“Lasa zilei scârba ei”, de Ștefan Dimitriu, roman istoric care, potrivit acad. Florin Constantinescu,  face concurență istoricilor

“Lasă zilei scârba ei”, roman,  este volumul I din “Balada puiului de toamnă”, 451 p., volumul II, “Porumbelul vestitor” sau “De ce iubim America”, 385 p.de Ștefan Dimitriu, Editura Literatura, București, 2015, deținător al Premiului de excelență al Clubului Român de Proză al USR este o frescă a ultimei sute de ani de istorie românească.

Mi-ar plăcea să afle despre el și moldovenii mei, îmi spunea scriitorul, prezent și în volumul meu “Siminică”, Editura PIM, Iași, 2015, născut în comuna Ibănești, județul Vaslui, acum, când literatura română s-a sectorizat atât de mult, nu numai pe provincii, dar și pe alte multe bisericuțe.  Având  în vedere că romanul meu se află în curs de traducere în mai multe limbi străine, română, engleză franceză, vă propun pentru “Dincolo…Dincoace…” chiar prima sau primele pagini ale lui.

         Ca fost bârlădean spun, Colegiul Codreanu a fost aspirația mea de copil de învățători din preajma Bârladului (Ibănești), dar, din nefericire, tatăl meu fiind închis la Canal (a luptat, ca ofițer, în războiul antisovietic), a trebuit să iau drumul bejaniei, stabilindu-mă în cele din urmă la Ploiești, unde am făcut și liceul. Apoi, Filologia din București. Apoi, toată viața, Televiziune și, ”în particular”, literatură. Cu o lansare spectaculoasă, la ”Steaua fără nume” a lui Mihu Dragomir, din Luceafărul, și cu debut editorial (”Drumuri ca-n palmă”, proză scurtă) în 1971, la Editura Eminescu.

Acesta  este pe scurt  C.V.ul meu.

“Aerul miroase uneori a moarte. Nu vi se pare? Alteori, miroase a veșnicie. Exact ca acum, când mă simt parcă nemuritor. Și când cineva sau ceva din mine mă-ndeamnă să-i chem la drum lung și pe alții. Din lumea asta sau din  cealaltă lume,  unde unii s-au cam grăbit să plece. Buni sau răi, ori buni și răi, așa cum au fost și cum altfel n-ar fi putut să fie. Ca să-i pun să-mi ciugulească din palmă, ca porumbeii grăunțele, partea lor de bucurie, de tristețe, de nemurire. Ori, atunci când va fi cazul, partea lui de nemernicie.

Dar poate că, mai înainte de toate, ar trebui să vă spun cine sunt. Să vă-ntind mâna și să facem pe  loc prezentările. Ceremonois,  ca-n saloanele de odinioară, sau scurt și cuprinzător, ca-ntre începătorii mileniului trei. Venind de departe, tocmai din zorii celuilalt veac, și uitat de Dumnezeu printre cei vii, mă-ncumet să cred că aș putea face față ambelor situații. Și la câte altele, încă. Așa cum, de altfel, s-a și întâmplat în lunga mea carieră de viețuitor al acestui pământ.

Așadar, ca să n-o mai lungim cu  atâtea floricele, deși, credeți-mă, tocmai floricelele astea dau uneori sarea și piperul vieții, altfel totul ar semăna cu un process-verbal încheiat în două sau în trei exemplare, după cum cer uzanțele, de un funcționar corect și grăbit, deci, ca să n-o mai lungim – spuneam –  numele meu este Solomon Fridman, am trecut binișor de o sută de ani și sunt, înainte de toate, evreu. Unii spun că asta ar fi cea mai bună meserie din lume,dar să nu-i credeți. Eu mi-am câștigat existența ca avocat. Fiind, în cea mai mare  parte a vieții mele, locuitor al celui mai frumos oraș din lume, care se cheamă București. Confundat uneori, de ageamii sau de rău-voitori, când cu Sofia, când cu Budapesta. Dar inconfundabil, după cum veți vedea. Căci și despre el am de gând să vă povestesc.

Vă spuneam, însă, că sunt înainte de toate evreu și, după aceea, avocat. Și nu exagerez decât într-o foarte mica măsură. Iar dacă asta e bine sau e rău, nici n-aș putea să vă zic. Asta e! Așa mă percep cei din jur. Toți. De cum îmi zăresc fața, de cum îmi aud vocea, de cum îmi cunosc numele. Așa mă cunosc și mă pun în raft chiar și cei de-un sânge cu mine și care se căznesc de-o viață să mă aducă pe calea cea bună. Sau măcar în fiecare sâmbătă, la Templu. Și care nu reușesc decât să mă înduioșeze cu insistențele lor. Să nu credeți însă că sunt un trădător de neam, un gunoi, o cârpă, un renegat. Nimic din toate acestea. Dar să vă spun un secret: Dumnezeu vine nu numai la sinagogă sau la biserică sau la moschee sau la  oricare temple închinat Lui, ci și  la tine acasă, dacă știi cum să-l, chemi! Și-apoi, eu m-am simțit dintotdeauna un om al Pământului. Căci pentru mine Dumnezeu este unul singur, chiar dacă unii îl numesc Iahve, alții Buddha, alții Alah. Așa cum și eu, chiar dacă mi-aș fi schimbat de-o mie de ori numele în Sava sau Lupu sau Arghir, tot aceeași  ființă slăbuță și pistruiată, dar cu sufletul pufos și gălbui, ca un pui de găină abia ieșit din găoace, aș fi rămas.

“Iar o poveste a jidovului rătăcitor!” veți spune. Aș putea răspunde: nici pomeneală! Sau, pur și simplu:  ce altceva este Viața, decât o sumă  de povești? Dar unele întâmplări ale vieții mele ar părea de neînțeles, fără cunoașterea acestui mic amănunt. Întâmplări  de pe urma cărora, veți vedea, nu m-am ales niciodată cu ceva definitiv și irevocabil. Cu  excepția prostiei, bineînțeles, Care, și-n cazul nostru, vine ca să-ntărească regula.

Și-apoi, vorbindu-vă atâta despre mine, cred că este o chestiune de bun simț să nu vă ascund nimic. Nici măcar faptul că m-am apucat să scriu această carte, pentru că ea nu există nicăieri, așa cum o vreau eu. Căutând-o  de mai bine de-o jumătate de veac, am reușit  să îndes în mine câțiva metri cubi de bibliotecă. Și cum idea lucra ascuns, ca firul de apă prin măruntaiele muntelui, m-am trezit că ea țâșnește dintr-o data  la suprafață, ca un torent pe care nu-l mai poți stăvili. “Ce-ar fi – mi-am spus –  să scriu eu cartea asta? Eu – leneșul, păcătosul și mâncăul, aventurierul, lăudărosul și profitorul, fustangiul, flecarul și păgubosul; dar, până la urmă, alesul de soartă! Eu, ultimul om de la care ai fi putut să aștepți o astfel de ispravă! Cum  m-aș simți, oare?” Și uite că răspunsul vine în chipul cel mai neașteptat: exact așa cum mă simt acum! Cu ecranul alb al laptopului în față, cu mintea înfierbântată ca filamentul unei lămpi de treizeci de mii de wați și cu buricele degetelor gata să sară ca dracii pe tasatură. Stăpân  absolut pe sufletele și pe viețile tuturor celor care-au fost, care sunt și care vor fi! Al tuturor văzutelor și nevăzutelor! Stăpân pe Planetă, pe Galaxie, pe Univers! Începe să mi se facă și frică. Dumneavoastră, nu?!?

Dar dacă, la anii mei, Dumnezeu mi-a lăsat încă destulă putere și îndeajuns de multă minte, pentru ca o asemenea aventură să mi se mai pară posibilă, să-ncercăm s-o ducem împreună până la capăt. În ce mă privește, nicio grijă! Dumneavoastră să fiți sănătoși… Poate că, la urmă,vom fi cu toții mai înțelepți.

Să-ncep cu cele dintâi amintiri? Teamă mi-i că v-aș plictisi. Ce-aș mai putea să adaug, după ce atâtea minți strălucite, pline de-un har divin, au făcut-o? Îngăduinți-mi, doar, să vă spun că m-am născut în apropiere  de albia unui râu blestemat, care tăia altădată prin mijloc o frumoasă provincie românească, și care desparte astăzi două țări. Fapt destul de banal prin  aceste colțuri de lume, bântuite, cum auzi mereu, de viscolele istoriei, ce se nasc în pustiurile înghețate și veșnice ale Siberiei și se validează apoi, cu șampanie și caviar, la Curțile cele mari ale Apusului. Dar să ne ținem, deocamdată, deasupra politicii. Adică deasupra murdăriei absolute și  irepresibile. Vom avea destul timp și pentru asta. Pentru  că este ireversibilă.

Râul celei dintâi amintiri  se cheamă Prut, cuvânt straniu și poticnit, ca un strănut de iapă-n călduri, iar locul nașterii mele (Huși), monosilabic și el, pare mai  degrabă o interjecție bună pentru zburătăcitul  orătăniilor din ogradă. Deși se zice c-ar proven  de la  niște urmași în credință ai lui Jan Huss. Nu căutați aceste nume, aceste repere topografice în atlasele dumneavoastră frumos colorate!  Le veți găsi, însă,  cu siguranță, în hărțile de teren ale unor mereu posibile trupe de ocupație. Din Est sau din Vest. Asta  nici nu contează. Important e să fim sănătoși, ca să ne ducem povestea până la capăt.

Iar povestea asta începe, oricât aș vrea eu să mă învârt  în jurul cozii, în târgușorul  acela prăfuit dar plin de rumoare, așezat ca-ntr-un fund de ceaun între dealuri   înalte, acoperite cu vii, și străbătut  de la un capăt la celălalt, pe ulița lui principală – Ulița Mare – de două șiraguri, parcă interminabile, de prăvălii jidovești. Casele erau mici și gheboase, înghesuite unele-n altele, perete-n perete (atavism urbanistic? reminiscență a deșertului primordial? front comun de apărare în caz de necaz?), dar cu geamuri mari către stradă și cu mărfuri multe, de toată mâna, în rafturile ticsite cu tot ce ți-ar fi putut trece prin minte. Ușa  din fund a prăvăliei, ușa din spatele tejghelei, ducea de obicei în locuința negustorului – uneori, o singură cameră -, unde se-nghesuiau toți ai lui, nevastă, copii, bătrâni, într-o devălmășie de nedescris. Noaptea,  când se trăgeau obloanele (la început, din scândură, apoi din tablă ondulată), puteai să juri că te afli în fața unui zid rece de cetate. Fără să bănuiești, poate, ce viață colcăie dincolo de aceste aparențe înșelătoare, tulburate doar, din când în când, de câte un incendiu pustiitor, care lăsa în urmă un munte de scrum și o dâră dulceagă și rău prevestitoare de carne arsă.

Dar de ce m-am oprit eu acum la toate astea? Deși,  martori îmi sunteți cu toții, eram hotărât să trec peste ele. Cu atât mai mult, cu cât copilăria nu-ți poate aduce, din ascunsele ei cotloane, decât un zâmbet amar. Să fie altcineva, mai presus de mine, dincolo de voința-mi proprie, care-mi impune și-aici, în cea mai intimă  și-n cea mai inutilă rătăcire a mea, drumul pe care trebuie să-l urmez? Dacă-i așa, poate că lucrul cel mai bun ar fi să-mi văd, ca și până acum, de-ale mele și să-i las pe alții să se înșele cu iluzia că pot stăpâni, măcar în cuvinte, lumea asta năucă și forfotitoare. Dar  n-ar fi ăsta semnul sigur al lașității mele incurabile?

Fugi de greu, Solomoane!  Nici n-ai început bine povestea, că-ți și tremură nădragii!  Hai, nu-ți mai găsi atâtea scuze, ca să dai înapoi! În tine e o poveste care trebuie spusă până la capăt. Nimeni n-o poate face în locul tău. Curaj, fricosule! Nu te lăsa, leneșule! Mai multă înțelepciune, nebunule!

Ei bine, în spatele unei uși strâmte din dosul unei tejghele de pe Ulița Mare din Huși, într-o încăpere din acelea în care imensele și unsuroasele pilote umplute cu puf de gâscă se impregnau, zi de zi, cu mirosul înecăcios al gazului ars în lămpi, ca și cu mirosul usturoiului, nelipsit din meniul zilnic al locatarilor, acolo, fără prea mare  zarvă și fără prea mari emoții, văzuse lumina zilei rotofeiul  meu tată. Destinat  unei pașnice cariere de negustor  de mărunțișuri, ca și bunicii, ca și părinții și ca și frații săi mai mari, care s-au risipit apoi în lumea largă, el încurcase însă destul de devreme socotelele familiei. La trei ani, învățase să citească singur ziarul, și părintele său făcuse din asta un punct de atracție pentru clienți, reușind astfel să le sporească în mod considerabil numărul. Când însă, la zece ani, copilul Iosua începu să recite, pe dinafară, capitole întregi din  Talmud, din Tora și din Zohar și să le vorbească,pe limba lor,  nu numai românilor și ovreilor, dar și nemților, polonezilor, armenilor, rușilor și țiganilor pripășiți prin partea locului, părinții l-au dus mai întâi la doctoral Vainer, iar apoi, urmând sfatul extramedical al acestuia, au cerut ajutorul comunității și l-au trimis pe la școlile cele mari din Lipska și din Berlin. Doctor în filosofie și  medicină la numai douăzeci și doi de ani, tata se întorcea, ca mamoș, tot acolo, în  Huși, pe malul Prutului, ca să fie aproape de-ai săi. Preluând  însă doar în parte tradiția lor de-nmulțire în progresie geometrică. Așa  că, aflăndu-și  el în Rahila – o fetișcană cu inima mare, cu carte puțină, cu pântecul plin și cu o poveste de viață incredibilă-  perechea ideală reuși în scurtă vreme să mai aducă pe lume încă  trei suflete. Mai  exact spus, trei băieți: Hari, Leon și Isac. Cel mai mare – frate doar după mamă cu ceilalți – n-a aflat decât foarte târziu acest amănunt.   Fiind la fel de iubit ca și ceilalți trei de singurul tată pe care l-a recunoscut, l-a respectat și l-a iubit, la rându-i, el este, cu voia dumneavoastră, aici de față, cu ochii în  ecranul monitorului și cu degetele zburând peste clapele tasaturii. Și vă roagă respectuos ca, de acum înainte, să-i spuneți Guță, așa cum i-au spus toți, de când se știe: și-acasă, și-n școli, și la facultate, și-n baroul din București, și-n blocul de pe strada Vasile Lascar, unde locuiește de peste șaptezeci de ani, și-n toate locurile prin care l-au purtat întâmplările vieții sale și unde-a fost nevoit să zăbovească mai mult de zece minute. Încercând, nu întotdeauna cu succes, să rezolve câte-o problemă, mai mare sau mai mică, de existență. Sau fiind pus în situații dintre cele mai îngrozitoare, după cum veți vedea. Dar amintindu-și mereu cum sunau în gura scumpului său prieten Petrache cuvintele Evanghelistului: “Lasă zilei scârba ei!” Și ajungând mai de fiecare dată la cuvintele filosofului: “Venim singuri pe lume, plecăm singuri din ea; restul nu e decât exercițiu de viață!” Da, da! Chiar și ăsta pe care-l facem acum este unul din ele. Pe cale să împlinească un destin. Din perspectiva aceasta, fără a-mi pierde capul prin păcatul trufiei, dar și fără să uit vreo clipă că laptopul se află sub ascultarea mea, aș putea spune că la toate  mesele mari la care am stat –nu puține, o să vedeți – ca și-n toate cercurile de Infern pe care le-am străbătut, eu am fost totdeauna personajul principal. Mai nostim e că eu știam asta încă de pe-atunci. Din păcate, cei care –ar fi trebuit, în sfârșit, s-o afle nu mai sunt în viață. Eu însă îmi voi deschide la fel de larg inima și voi fi la fel de riguros cu amănuntele, ca și cum ei ar mai fi încă printre noi și-ar  putea să depună oricând mărturie alături de mine sau împotriva mea.

Doctor mamoș într-un orășel de podgoreni și de negustori, rotofeiul meu tată, deși întors printre ai săi, nu s-a mai închis în spatele obloanelor de tablă ondulată și nici nu și-a mai perpetuat  viața în tradiționalele și deloc aspectoasele lor pilote. Instalat, ca și doctorul Vainer și ca toți ceilalți cunoscuți intelectuali ai locului – profesori, magistrați, ofițeri – într-o căsuță cu ziduri de cărămidă, cu  ferestre largi, luminoase, cu marchiză și cu lei la scară, cu mobilă-stil și, mai ales, cu o grădină pe măsură, el n-a renunțat însă la căpățâna zilnică de usturoi, teoretizând chiar, într-o vreme în care tuberculoza făcea ravagii, harul profilactic al acestuia în lupta pe viață  și pe moarte cu neîmblânzitul bacil Koch. Așa că mama Rahila, care nu a ieșit niciodată din vorba lui, ne-a umplut întotdeauna ghiozdanele cu sandviciuri groase, în care stratul de unt galben ca șofranul sau de untură de gâscă îndopată cu boabe de porumb se amesteca, în proporții aproape egale, cu mujdeiul bine pisat. Asta ne-a ferit, ce-i drept, de teribila boală…”

Las în seama lectorului alte frumoase și interesante descrieri, și precum făcusem cu ani în urmă într-o carte a mea,  “Prietenie’, urmată de o alta, “Cartea Prietenie, lansare și după…”,  ambele Editura Pim, Iași, 2012,321p. și 215p., dedicate vieții evreilor, ca să desăvârșesc informațiile despre ei, cu ceea ce scrie Ștefan Dimitriu, p.108, tot în “Lasă zilei scârba ei”, utile cititorilor nu numai de la Huși.

“…Hai s-o luăm cu-nceputul! Deși, de câte ori mă gândec la izvoarele ființei mele, mă apucă amețeala. Imaginați-vă numai ce ochi trebuie să fi făcut eu, pe la șaisprezece ani, când am aflat că Gheorghe, flăcău dintr-un sat de lângă Huși, cu ițari și opinci, și cu fața arsă mereu de soare, care ne-aducea, de la un timp, lapte proaspăt, brânză, ouă și câte altele, era fratele meu! Mă făcusem pesemne destul de mare pentru a înțelege povestea pe care mama Rahila se hotărâse, în sfârșit, să mi-o spună.

Primul Război Mondial bătea de vreo doi ani și la ușa noastră, iar Gheorghe fusese încălțat militar și trimis la granița de Vest a României, unde se concentraseră trupele austro-ungare, aliate cu cele nemțești. Poate că și acest simplu fapt, dacă un asemenea fapt ar putea fi socotit vreodată atât de simplu, provocase  mărturisirile mamei. Cu toate că întâmplările crude ale vieții o despărțiseră de fiul ei cel mai mare, sângele apă nu se făcuse, și el pulsa atunci, gata să fie vărsat până la ultimul strop, undeva departe, unde oamenii stăteau gata să-și sară-n beregată și să se ucidă ca fiarele. Nu pentru că voiau ei, ci pentru că așa hotărâseră alții, în numele lor.

Frații ceilalți erau la școală și mama profitase de absența lor, pentru a-mi da seamă despre cele mai negre zile din Viața ei, când fusese pusă în fața unei alegeri capitale, care avea să marcheze pentru totdeauna destinul. Și nu numai pe-al ei.

Veacul al douăzecilea începuse prost pentru ovreii din România. Dar care alt veac, de la Facerea Lumii încoace, nu începuse rău pentru copiii lui Israel din toată lumea? Și care alt veac nu continuase la fel? Cu șicane mai mari sau mai mici, după cum  băteau vânturile istoriei, ori cu descărcări cumplite de ură, încheiate adeseori prin masacre în masă.

Dar vorbeam despre România începutului de veac douăzeci,  unde evreii erau din nou chemați să plătească  oalele sparte poate și de ei, dar mai ales de alții. Povestea e lungă și v-ar trebui  zile-ntregi s-o ascultați pe toată. Eu v-o spun așa cum o știu de la mama mea, cum mama o știa de la mama ei și așa mai departe.

Năvălirile barbarilor, ciuma, holera și lăcomia boierilor pământeni lăsaseră pustii multe din ținuturile Moldovei. De cealaltă parte, sotniile negre din Răsărit aduceau tot mai des sânge și moarte în pașnica și înfloritoarea  Galiție, cea de-a doua patrie a copiilor lui Israel. Așa se-ntâlnise nevoia de împopulare a Moldovei cu nevoia galițienilor de a-și găsi un nou loc sub soare.  Dar ei n-au năvălit ca o hoardă, de asta puteți fi siguri. Au venit rând pe rând, aduși pentru a  umple nu numai golul de oameni, dar și lipsa unor meșteșuguri de care era nevoie. Cei chemați peste Nistru și Prut de voievozii și de stăpânii pământurilor părăsite de bejeni erau, de fapt, oameni de toate limbile, de toate legile, de toate credințele. Numai buni de muncă să fi fost. Mulți ovrei galițieni au răspuns acestor chemări, iar apoi s-au tras după ei unul pe altul, cam în felul în care o fac astăzi românașii noștri din Spania sau de aiurea.

Galițienii nu erau agricultori, dar erau gospodari chivernisiți, învățați cu greul, dornici să-și refacă gospodăriile abandonate, și luară în arendă moșiile boierilor, îngrijindu-se să-i aducă la muncă, de pe unde puteau, pe cei care se pricepeau s-o facă.  Alții își deschiseră cârciumi. Alții luară în concesiune morile, vadurile, podurile, cazanele de rachiu, iazurile cu pește, pădurile. Alții veniră cu  meșteșugurile lor: zidari, croitori, cizmari, bărbieri, bijutieri, ceasornicari, ceaprazari, brutari. Alții luară în mâinile lor negoțul, mai întâi pe cel mic, mai apoi pe cel mare. Alții se făcură doctori, profesori, avocați. Unii din ei ajunseră, cu timpul, industriași sau bancheri. Din  Moldova, se răspândiră în toată România. Nu numai numeroasele târguri întemeiate de ei, dar și multe din orașele mari începură să aibă o populație majoritară evreiască. Printre ele, vă vine să credeți sau nu, Bacăul, care, în 1881, când se năștea Bacovia, era locuit în cea mai mare parte de jidovi. Țara înflorea prin hărnicia și stăruința lor, și ei, odată cu țara. Care, când se privi dintr-o dată  în oglindă și văzu ce frumoasă și ce bogată era, începu să strige prin glasul otrăviților și otrăvitorilor ei: “Afară cu jidanii din Țară!” Sau și mai rău: „Moarte jidanilor!” Ceea ce acestor oameni li se-ntâmplaseră de-atâtea ori în istorie,  de la un capăt la altul al lumii. De ce-or fi crezut ei că de data asta va fi altfel? Nu-nvățaseră că, pentru explozie, nu era nevoie decât de-o scânteie?

Și scânteia aceea a venit. Inevitabil. Iscată, ca de obicei, de-o lungă criză economică. Cum s-ar spune, de burtă. Care devine, în anumite momente, principalul organ al omului.

Cum, nu cunoașteți disputa? Păi, ca să n-o lungim, tot de numele unor evrei – ca tot ce-i mai bun ori ca tot ce-i mai rău în lumea asta – e legată și ea. Și uite-așa, se spune că,  întâlnindu-se nu știu unde, în rai sau în iad, între  Moise și trei dintre descendenții târzii ai  Regelui Solomon s-ar fi iscat o controversă. Astfel,  Moise ar fi susținut că principalul organ al omului este creierul. Isus Hristos – inima. Marx –burta. Freud – părțile mai de jos, de rușine. Și nu se știe cum s-ar fi terminat sfada asta, dacă nu ar fi apărut dintr-o data și cel de-al cincilea înțelept, Einstein, care i-a împăcat, spunându-le: “Totul e relativ!”

Ei bine, la-nceput de veac douăzeci, ca și-n multe alte ocazii, de mai înainte sau de mai târziu, mult hulitul  Marx, cu burta lui, avu iarăși dreptate.

Atunci,ca la un semn, se descoperi dintr-o dată că toate relele din țară, și mai ales cele din lumea satelor, secătuite de proasta administrare, ca și de birurile fără de număr ale stăpânirii,  sunt aduse de ovrei. Care, dându-i de lucru, îi sug sângele bietului țăran. Ca niște lipitori ce  erau. Și care, prin cârciumile lor, îl și-ndobitocește. Băgându-i  pe gât – ce oroare și ce născocire diabolică a instigatorilor la omor! –rachiu amestecat cu acid sulfuric! Soluția? Care alta, decât alungarea lor din lumea satelor. Alternativa? Abjurarea vechii credințe. Creștinarea. Ruperea de Sion.

Fiică a unui brutar din Huși, mama se măritase, la 14 ani, după obiceiurile vremii, cu fiul unui om de încredere de pe moșia boierului dintr-un sat vecin. Dar când veni vremea convertirii, mama a refuzat cu înverșunare să facă pasul acela, și-a fugit disperată la părinți, fără să-l fi putut lua cu dânsa și pe primul ei născut…

…Când mama(…), p. 111,  cu sufletul bântuit de-atătea spaime, se prezentase în cabinetul (lui tata, mamoșul), cu un pumn de bani luați de-acasă, din satul pe care-l lăsase-n urmă ca pe-o primejdie de moarte, dar și ca pe-un leagăn acceptabil pentru pruncul ei de doi-trei ani, și când ea îi ceruse s-o scape de sarcina ce-i complica peste puterile sale Viața, tata o mângâiase pe frunte, o liniștise cu vorba pe care mama nu le mai auzise până atunci, îi ștersese apoi lacrimile chiar cu buzele lui și o trimisese acasă, la părintele ei, brutarul, unde mersese a doua zi, s-o ceară de nevastă. Cu pruncul ei din burtă cu tot. Despre care  nu știau însă decât ei. Și care s-a născut în casa lui. Ca și cum ar fi fost al său. Vi se pare scandalos de romantic? Și mie, uneori.

Trebuie să mai spun că Gheorghe a avut noroc și s-a întors viu de pe front. Rănit în atâtea rânduri, dar pe picioarele lui. L-am vizitat apoi, de mai multe ori, acolo, în satul lui, după ce făcusem și eu frontul, ca voluntar”…

 Și precum Gheorghe Chiper scrie cu venerație amintiri în „Târgul trăsniților”, Romică Pivniceru mai ales în suita sa de volume „Oameni fără importanță sau Memoriile unui necunoscut”, Constantin Manoliu în „Iubiri pasagere”, tot așa Ștefan  Dimitriu își aduce naratorul, eroul romanului său, în a relata alte și alte întâmplări din orașul copilăriei sale, Huși, p.113.

…”Dar să mă întorc o clipă la raiul copilăriei mele din  Huși, când  toată lumea părea că este a mea. Eram acasă la mama, după cum știți, mulți frați, dar niciodată nu mi se păreau de-ajuns pentru toate câte-mi plăcea să le pun la cale, rătăcindu-ne de multe ori, mai ales vara, pe dealurile din jur, acoperite cu vii și livezi, și nimerind adesea prin câte o prisacă, unde ne luau în primire  roiurile înfuriate de albine, care ne urmăreau uneori până-n pragul caselor noastre. Îi adunam în jurul meu pe toți copiii cartierului, printre care se nimeriseră să fie și cei ai profesorului Zelinski-Codreanu, cel mai mare, Corneliu, fiind chiar de-o seamă cu mine. Mai târziu, când ajunsese căpetenia studenților huligani din  Iași și apoi  Căpitanul  legionarilor din întreaga țară, mă-ntrebam ce se petrecuse în mintea acelui copil pașnic și mai degrabă neîndemânatic, pe care tocmai din această pricină îl poreclisem Mucea, încât pornise prigoana aceea dementă împotriva celor pe care îi cunoștea foarte bine, din marea noastră familie, din catierul lui și din  casele și din curțile tuturor, ale lor sau  ale lui, unde ne-adunam la povești sau la joacă, și unde construiam din te miri ce scene de teatru în toată regula, pentru repertorii mai ales eroice, cu viteji de talia unor Gruia lui Novac, ce biruiau totdeauna în luptele crâncene cu turcii sau cu tătarii…”

Cartea descrie viața oamenilor în Huși și împrejurări, p.115, răutățile lui  Corneliu Codreanu, persecuțiile evreilor, legionarismul, holocaustul, trenurile morții, orașul Roman, doamna Agarici de la Crucea roșie, întocmai cum este descrisă și în cartea mea de care vorbeam, „Prietenie”…

…”Și în toată zarva și nebunia aceea – spune naratorul – nu simțeam cum istoria trecea vâjâindu-ne ca un glonț pe lângă urechi, pentru că toți ne trăiam clipa, spumoasă și dulce, ca și cupele de șampanie pe care le închinam până-n zori, fără să ne imaginăm că va fi vreodată altfel” ( …) „…dar cum trecutul nu poate fi modificat decât de către istoricii mincinoși în istoriile lor mincinoase, nu ne rămâne decât să-l povestim  noi, cei care l-am trăit ca oameni de rând, așa cum a fost”, p.207.

Într-adevăr, paginile 227-249 sunt pagini de istorie densă, scrisă de Ștefan Dimitriu, care citite, nu numai acestea, justifică ceea ce scrie acad. Florin Constantiniu, coperta IV a volumului I, „ne reînvie ultimul secol de istorie românească, atât din unghiul de vedere al istoricului, cât și din unghiul de vedere al scriitorului. Pur și simplu, ne face concurență nouă, istoricilor. Și  nu numai că ne face concurență, dar ne depășește pe noi. Pentru că scriitorul ilustrează observația lui Iorga: „Din parte-mi aș fi dorit să am mai mult talent poetic, ca să fiu mai aproape de adevăr decât suntem noi, istoricii, care nu avem acest har literar”.

Cu gândul la o reeditare, cu un motto al ei, academicianul îl vedea pe acesta: „Am ieșit din temnița comunistă, pentru a intra în jugla capitalistă!”, formulă pe care o considera esența cărții.
                                                           *
„Dăruit să scrie literatură bună”, așa îl vedea profesorul Romul Muntean, care-l socotește drept autorul romanelor „cele mai profunde, mai originale și mai rezistente în timp”, ale generației sale, cu o viziune „asupra realității aproape cinematografică” – așa cum îl vedea Mircea Iorgulescu, pe Ștefan Dimitriu, absolvent al Facultății de filologie din București, născut la 31 mai 1938 în Ibănești-Vaslui, într-o familie de învățători, este unul dintre prozatorii „prin care – cum spunea Emil Paraschivoiu – literatura capătă reliefări la fel de pregnante ca viața însăși”.

Eroii cărților sale din Trapez, Tinerețea lui Bogdan Irava, Turnul Nebunilor, Lasă zilei scîrba ei – și nu numai din ele –  îmbogățesc  partimoniul literaturi, despre ele și ei referințele unor prestigiioși fiind deosebit de pozitive: Al Piru, Alex. Ștefănescu,Laurențiu Ulici,Mihai Ungheanu, Emil Vasilescu, Tania Radu,George Chirilă, Val Condurache, C. Stănescu, Augustina Păun, Dinu Flămând etc.

Ștefan Dimitriu este membru al USR din anul 1978. A debutat literat în poezie cu Cântec de toamnă în ziarul Flamura Prahovei în 1957, iar editorial cu volumul de proză scurtă Drumuri ca-n palmă, Editura Eminescu, 1971,

Prozator de marcă, autor de piese de teatru, estetică și jurnalism de televiziune, este și traducătorul marelui poet  Evgheni Evtușenko, antologia „Evgheni Etușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu – Porumbelul din Santiago și alte poeme” este socotită model al felului în care un mare poet poate fi încetățenit într-o altă limbă, în speță limba română.

                                                                                                Ion N. Oprea
                                                                                                  15 martie 2016



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5