•  IOAN  VASIU: – Domnule General  Lazăr Cârjan, recent am intrat în posesia volumului  intitulat ”Mihai Eminescu, student la Viena și Berlin”, care poartă semnătura dumneavoastră. Vă rog să spuneți câteva cuvinte despre această carte apărută în condiții grafice deosebite.
• LAZĂR CÂRJAN: – Această carte, de fapt o încercare de scenariu documentar-artistic, a apărut din inițiativa domnului Dumitru Pohuș, producător de filme din București, originar din Bihor. La începutul anului trecut, domnia sa a venit la Oradea și mi-a cerut să scriu o docudramă cu titlul ”Mihai Eminescu, student la Viena și Berlin”. Aflase că organizasem două expoziții de carte, de și despre Mihai Eminescu, la Muzeul Memorial ”Iosif Vulcan” din Oradea, la care au participat și doi eminescologi din capitală. Am fost foarte surprins. Faptul că am o colecție Eminescu nu presupune că pot să abordez o astfel de lucrare, dar în cele din urmă m-a convins. Se pare că cineva garantase pentru mine, deși specializarea mea este în  criminalistică, nu în filologie. 
•      M-am apucat de lucru, dar a ieșit mai mult decât era necesar pentru un film documentar, și atunci d-l Pohuș mi-a spus să scriu cât cred de cuviință și să întocmesc astfel o carte. Spre sfârșitul anului domnia sa  m-a rugat să finalizez cartea, pentru că a fost invitat de d-na europarlamentar Maria Grapini la Bruxelles pentru a-l omagia pe Poet în Parlamentul European cu filmul ”Eminescu și Cernăuții” pe care il realizase în 2023 și cu ceea ce intenționa să continue, despre studiile Poetului la Viena și Berlin. Am reușit să tipăresc cartea în mare viteză  la Editura Aureo din Oradea, în 117 exemplare (multiplul cu trei al vârstei Poetului), nepuse în vânzare, și astfel am făcut parte din delegația condusă de  d-l Dumitru Pohuș,  să o prezint în Parlamentul European, pe 15 ianuarie 2025. La reușita cărții, care s-a dorit pentru bibliofili și prietenii mei, au contribuit doi pictori de mare talent din București, d-na Ecaterina Mihai și d-l Mihai Cătruna, care realizează revista ”Eminesciana”, pe care i-am cunoscut numai on-line. Cel puțin deocamdată, pentru că intenționăm să scoatem o ediție revăzută, înnobilată cu alte creații ale celor doi artiști plastici.
•   I.V.: – De când sunteți împătimit de inegalabilul Eminescu ?
• L.C. : – Vă mărturisesc că am multe întâmplări legate de numele Poetului Nepereche. Prima datează din anul 1961, când eram elev la Școala generală nr.1 din Lupeni, una dintre cele mai mari școli de profil din țară, la vremea aceea, ca număr de elevi. Nu știu cine m-a recomandat d-nei profesoară de franceză de la Școala generală nr.2, să interpretez rolul Demiurgului din sceneta pe care o pregătea după poemul ”Luceafărul”. Nu eram nici pe departe impunător pentru un astfel de rol, dar cu barbă, perucă și o mantie strălucitoare am reușit s-o impresionez pe îndrăgita  d-nă Elena Zaharia care, după două-trei săptămâni m-a rugat să învăț și rolul Prezentatorului, pentru a-l putea înlocui pe colegul meu Nemeș Eduard, la nevoie. N-a fost cazul, dar am învățat cele 98 de strofe ale poemului și, de atunci, l-am rememorat în fiecare an, recitându-l doar pentru plăcerea mea. Am fost impresionat în mod deosebit de zborul Luceafărului spre Creator :
• ”Porni Luceafărul. Creșteau
• În cer a lui aripe, 
• Și căi de mii de ani treceau
• În tot atâtea clipe (…)”
•      N-am înțeles subtilitățile sofisticate ale poemului, care îi uimesc și astăzi pe oamenii de știință, dar a fost punctul meu de pornire pentru ceea ce va însemna ”Aventura Eminescu”.  În primii ani de liceu, la limba română am beneficiat de o profesoară de excepție, domnișoara Emilia Purdea, despre care se spunea cu admirație că se hrănește cu … literatură. La îndemnul dânsei, din puținii bani de buzunar pe care îi primeam de la mama, cumpăram periodic revista ”Limba Română”. Într-unul din numere am găsit un articol care m-a cucerit : ”Versul unsprezece din ”Nu voi mormânt bogat”, semnat de Ion Crețu. Nu știam nimic despre autor, dar a declanșat pasiunea mea pentru studiul aprofundat al lui Eminescu, iar în anul 1968 am procurat și cartea biografică pe care acesta a închinat-o Poetului.
•      La Orăștie, prin 1979 sau 1980, când am fost șeful miliției de atunci, în librăria din centrul orașului am găsit o carte liliput, în tiraj de masă, intitulată ”Luceafărul”, tipărită de profesorul universitar Ion Iliescu care, cu mulți ani în urmă, predase la Liceul ”Aurel Vlaicu” din localitate. Cu această cărticică a început, practic, ”Raftul Eminescu” din biblioteca mea, care, în timp, a devenit o colecție de aproape 1.000 de exemplare.
• În anul 1990, pe când eram șeful Inspectoratului de Poliție Bihor, l-am sprijinit pe regretatul om de cultură Constantin Mălinaș să organizeze o importantă manifestare culturală la care a fost reînființată Asociația de Bibliofilie și ExLibris din România. Am primit, ca premiu, cartea ”Mihai Eminescu, Nestemate”, tipărită de profesorul Ion Iliescu și marele artist plastic Ștefan Popa-Popas, capodoperă a bibliofiliei. Așa l-am cunoscut pe profesor, iar la stăruințele mele mi-a mai dat un exemplar numai pentru faptul că amândoi am fost legați de orașul tinereților noastre, Orăștie. Oraș care, în 1890, l-a găzduit pentru un an pe cel care și-a dat, pentru prima dată, doctoratul în  opera Nemuritorului, creatorul sintagmei ”Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești”, primul patriarh al românilor ortodocși, Miron Cristea.
•       O altă aventură s-a datorat istoricului și antropologului Barbu Ștefănescu, pe atunci director al Muzeului Țării Crișurilor, care mi-a propus să ridicăm un soclu la Centrul Cultural al României din Budapesta, pentru un bust al Poetului, turnat în bronz de  marele sculptor Ion Irimescu. Am primit cu entuziasm această inițiativă și în perioada 1993 – 1997, impreună cu prefecții din acea vreme, Vasile Blaga și Ionel Ungur, am organizat adevărate pelerinaje în capitala Ungariei, de 15 ianuarie și 15 iunie, cu două-trei autocare și mâncare din belșug gătită de soția ambasadorului Ioan Donca.
• La una dintre aceste manifestări a participat și regizorul Ion Ungureanu, fost ministru al culturii în Republica Moldova, care, în expozeul ținut în fața bustului, a povestit un fapt inedit : marele traducător basarabean Igor Crețu, în timp ce căuta echivalențe  în limba rusă ale poemului ”Luceafărul”, a observat că ceva nu este în regulă : două strofe în care Cătălin i se adresează iubitei, spre uimirea Luceafărului, își găsesc locul adecvat în ruga finală a tinerei înălțată lui. Versurile :
• ”Cu farmecul luminii reci
• Gândirile străbate-mi,
• Revarsă liniște de veci
• Pe noaptea mea de patimi.
• Și deasupra mea rămâi
• Durerea mea de-o curmă,
• Căci ești iubirea mea dentâi
• Și visul meu din urmă” 
• ar trebui să fie așezate după strofa dedicată Cătălinei :
• ” – Cobori în jos, luceafăr blând,
• Alunecând pe-o rază
• Pătrunde-n codru și în gând, 
• Norocu-mi luminează !
• Cu farmecul luminii reci
• Gândirile străbate-mi
• Revarsă liniște de veci 
• Pe noaptea mea de patimi.
• Și de asupra mea rămâi
• Durerea mea de-o curmă, 
• Căci ești iubirea mea dentâi
• Și visul meu din urmă”.
• Am discutat la telefon cu distinsul traducător despre găselnița lui și mi-a spus că e posibil ca Eminescu să fii dorit s-o pedepsească pe Veronica Micle, mutând cele două strofe, dar niciun jurnalist n-a scris despre aceasta. Din păcate, soclul bustului a fost demolat, la solicitările repetate ale autorităților ungare iar bustul a fost lipit de zidul exterior al clădirii ( am fost neinspirați ca pe spatele soclului să precizăm că a fost ridicat de Divizia 11 a Armatei și Inspectoratul de Poliție Bihor).
• Fiind mutat la București, am avut fericita ocazie să cunosc unii dintre cei mai importanți eminescologi ai momentului : Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Dimitrie Vatamaniuc, Victor Crăciun, Petru Vintilă, Ion Rotaru, Nicolae Georgescu, Constantin Barbu, dar și pe mari poeți și oameni de cultură care l-au venerat pe Eminescu : Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Radu Cârneci, Gellu Naum și mulți alții. 
• I.V.: – Unii consideră că despre Eminescu s-a  scris mult și că nu ar mai fi nimic de spus. Dumneavoastră ce părere aveți ?
• L.C. :  – În ”Prologul” cărții mele am prezentat un citat din cuvântul 
• regelui britanic Charles al III-lea, în prima vizită făcută în România, la Cotroceni, după încoronare, în care a folosit  sintagma ”poetul vostru național” cu referire la Eminescu, sintagmă care nu convine unor români care se consideră elitiști și cred că Poetul Nepereche aparține trecutului, uitând că doar poporul poate să atribuie calificative despre cel care întruchipează esența spiritului  românesc. În finalul cărții mele i-am menționat pe Sfântul Ioan  Paul Cel Mare și Papa Francisc, care l-au admirat pe genialul poet. Mai mult chiar, primul a încălcat protocoalele Bisericii Catolice, recitând ”Rugăciunea” Poetului în limba română, în timpul unei slujbe tinută în Piața San Pietro din Roma, ceea ce spune mult despre universalitatea și actualitatea lui Eminescu.
•   Profesorul Ion Rotaru îmi spunea că Mihai Eminescu este ca un ciclist evadat din pluton, la mare distanță   față de urmăritorii lui în care îi menționa pe Dimitrie Cantemir (sic !), Ion Budai Deleanu (sic !), născut în apropierea Orăștiei, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu.
• Am fost intrigat, ca să folosesc un eufemism, că în timpul manifestării de la Bruxelles, unul dintre vicepreședinții români ai Parlamentului European a afirmat că Eminescu este un poet perimat. Nu sunt specialist în domeniu, dar consider că astăzi este de actualitate propunerea unor intelectuali dintre cele două războaie mondiale de a se înființa un institut dedicat studierii operei lui Eminescu. S-a realizat, cu chinuri,  Integrala Eminescu începută de Perpessicius, au fost tipărite manuscrisele lui (considerate de unii „maculatură”) care oferă posibilitatea aprofundării geniului său inegalabil, dar vor dura mulți ani de acum încolo până când vom avea o ediție critică, unanim acceptată de eminoscologi, în care să se respecte ortografia poetului. Și sunt așteptate noi evaluări ale cunoștiințelor sale științifice, care au depășit epoca în care a trăit și îi fascinează pe fizicienii de astăzi.
•   I.V.: – Știu că în tinerețe ați cochetat cu poezia. Mai scrieți poezii și acum ?
• L.C. :  – Da, e adevărat, ca orice român care se respectă, am cochetat și    eu cu poezia ; otrava ei dulce mă amăgește uneori și astăzi, dar n-am publicat decât în tinerețe, la insistențele regretaților Marin Negoiță și Valeriu Bârgău din Deva, ori ale lui Corneliu Leu, pe vremea când era director la ”Contemporanul”. Pentru mine poezia a fost un balsam, mi-a vindecat multe traume. Când lucram la Orăștie, mă vizita aproape săptămânal inspectorul șef Gheorghe Șimon, un șef deosebit care mi-a marcat cariera. Într-o zi din primăvara lui 1980, mi-a spus, redau ad litteram : ”M-am gândit să te promovez în funcția de șef al serviciului economic. Ești apreciat de Direcția Economică din București, dar ai două vicii care mă pun pe gânduri : șahul și poezia.” M-a lăsat să-mi revin din șocul pe care mi l-au produs cuvintele lui și a continuat : ”Mie îmi trebuie, în această funcție foarte importantă pentru un județ ca Hunedoara, ca cel pe care îl voi numi să aibă mintea numai la serviciu, de dimineață până dimineață, zi de zi.” Am reflectat deseori la spusele șefului și i-am aplicat ”rețeta” pentru unii colaboratori cărora le-am influențat destinulș și cred că nu l-am dezamăgit. Într-adevăr, meseria de polițist e devoratoare de timp și de suflet. L-aș cita, din memorie, și pe Cesare Pavese : ”Viața fără fum e ca friptura fără fum. Sau polițist, sau delincvent”. Înțelege fiecare ce vrea, eu am optat pentru această profesie renunțând la visurile mele adolescentine. 
•  I.V.: – Ați lucrat mulți ani ca polițist, ajungând până la gradul de general. Cum se împacă literatura cu poliția ? 
• L.C. : – Meseria de polițist nu e respectată cum trebuie în societatea noastră. Gradul de general e privit, nu de puține ori, ca o prezumție de…vinovăție. Profesioniștii au ajuns pe culmi după ce și-au perfecționat intuiția nativă cu idei din cărți și filme, polițiste sau de logică, de psihologie, ori de lingvistică, de filozofie  sau medicină legală. In momente grele, gândurile ți se limpezesc cu idei pe care le-ai acumulat uneori fără să conștientizezi. Să nu uităm că știința denumită Criminalistică, desprinsă din Medicina Legală și Ancheta penală, are conexiuni cu toate celelalte  științe, fără nicio excepție. Ar fi multe de spus dar mă opresc aici, aducând un omagiu polițiștilor onești, ”care ard pentru această meserie sacrificându-și familia și mirajul unui trai ușor”  (citat din cartea mea „Pândă neîntreruptă”). 

                                                    Interviu de Ioan  Vasiu /UZPR