Primit pentru publicare de la autor, Constantin Adam, 27 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 27 martei 2014.

Lecţia de patriotism

  „Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei…
Coliba părintească, cu copaciul cel mare
  din pragul uşii, dragostea mame… fumul vetrei
  ce ne-a încălzit în leagăn… şi aerul care nicăie rea nu e mai dulce!”

                                                                                  (Al. Russo)

                   Sunt unul dintre copiii zecilor de mii de orfani ai Marelui Război pentru Întregirea Neamului din 1916-1918. Tatăl meu, combatant în al Doilea Război Mondial, în care a pierdut şi un frate, m-a crescut în respect şi consideraţie faţă de eroii neamului, faţă de cei care s-au jertfit pentru România. Duminica aprindeam lumânări la troiţa din sat, pe al cărei soclu, printre eroii înscrişi, se poate citi şi numele bunicului meu, tatăl tatei. Tata şi-a îndeplinit stagiul militar la unităţi de grăniceri din Cernăuţi şi Chişinău, păzind hotarul de la Nistru. După aproape treizeci de ani de la lăsarea la vatră şi la cinsprezece de la terminarea războiului în care a fost rănit, a fost decorat şi a căzut de două ori prizonier în luptele pentru apărarea ţinuturilor româneşti de dincolo de Prut, când se săturase de cote, pierderea prin colectivizare a pământului era iminentă, iar speranţa de a vedea toate pământurile româneşti reunite, spulberată,  a făcut o „revizie” printre actele pe care le păstra într-o cutie unde numai el avea voie să umble şi, cu lacrimi în ochi, ca şi cum ar fi înmormântat ceva scump, mi-a dăruit o hartă-ghid a oraşului Chişinău, o fotografie a Regelui Carol al II-lea pe care-l văzuse cu ocazia unei vizite făcute la unitatea lor din Chişinău cu care prilej o şi primise, şi un fragment dintr-o Proclamaţie a Partidului Naţional Ţărănesc către Ţară. Harta am avut-o mai mult timp, dar fotografia şi proclamaţia au dispărut imediat. Ce s-a întâmplat cu ele nici până azi nu am aflat. Se pare că tot el le-a distrus câteva zile mai târziu… Explicând harta pentru mine, îmi vorbea despre Catedrala „Soborului”, despre tramvaiele de pe bulevardul „Alexandru cel Bun” sau despre Monumentul lui Ştefan cel Mare. Am şi acum în faţa ochilor străzile perfect paralele între ele, formând pătrăţele ca o tablă de şah…. În serile lungi de iarnă îmi povestea întâmplări din război, îmi cânta „Treceţi batali-oane române Carpaţii” sau îmi recita poeziile lui preferate „Când a fost să moară Ştefan”, „Brâncoveanu Constantin”, ori „Straja Nistru-lui”… Încheia aceste adevărate „lecţii de patriotism” promitându-mi că vom călători cândva la Chişinău! Dacă îl întrebam: „De ce nu mergem acum?”, îmi răspundea: „E prea departe şi chiar acum nu am timp!”

La vârsta aceea nu ştiam prea multe despre adevărata istorie a Ţării. Câte ceva aflasem citind într-un manual de istorie din perioada interbelică „rătăcit” sau poate păstrat intenţionat printre alte cărţi vechi ce se găseau în casă: „Pentru o coroană de oţel” de G. Coşbuc, două ediţii „Poezii” de M. Eminescu, „Regenerarea neamului românesc” de N. Porsenna, „Istoria românilor” de N. Iorga care se oprea cu relatările la 1918 şi altele. Mama, o pasionată cititoare, îmi vorbea adesea numai la superlativ despre Eminescu, recitându-mi „Doina” şi „Scrisoarea III”, îmi vorbea despre Iuliu Maniu, despre Ion Antonescu, despre Regi şi Regine, despre Basarabia… Despre Basarabia, „grânarul Moldovei” cum ţinea să adauge, îmi vorbea şi tata, care lăcrima întotdeauna, gândindu-se la sacrificiul tatălui său, pentru care avea un adevărat cult, sau la cel al fratelui Costică, căzut în luptele pentru înfrângerea cuceritorilor ruşi la Cotul Donului, ori la anii săi de armată şi la cei de război… Totul îmi era povestit atât de firesc, încât la acei ani, niciodată nu mă gândeam că acele oraşe, acele locuri, acea bucată din Moldova, n-ar fi fost în Ţară…

La serbarea de „Ziua Unirii”, care pe la începutul deceniului şapte al secolului al XX-lea, se sărbătorea numai la 24 Ianuarie, profesorul Ioan Voldman, un bun român basarabean fugit din cale tăvălugului sovietic, ne-a vorbit despre importanţa „Momentului 1859”, amintind câte ceva şi despre 1 Decembrie 1918, Unirea Ardealului cu România. Observând că nu se fac şi alte completări am întrebat:

– Dar Basarabia nu s-a unit tot atunci?

Domnul profesor a făcut ochii mari, glasul i-a pierit pentru câteva secunde ca şi când ar fi înghiţit în gol, după care mi-a răspuns cu voce gravă, tot printr-o întrebare:

– Tu ce crezi, dacă-i bucată din Ţara Românească?

Auditoriul a înmărmurit!… Înmărmurit am rămas şi eu, neştiind ce să spun. Parcă picase cerul pe mine. M-am făcut mic, ruşinat de faptul că am putut să întreb aşa ceva… Cum să fi uitat eu că-i bucată din Ţara Românească?!…

Cred că tot restul zilei n-am mai scos un cuvânt. Un gând însă tot mă rodea: pentru mine Moldova era Moldova, Ţara Românească era Muntenia, Ardealul era Transilvania, iar România era Ţara toată! Aşa învăţasem, aşa ştiam. Tata îmi spusese că Basarabia era „grânarul” Moldovei, deci bucată din Moldova şi nu din Ţara Românească… Oare de ce? Să nu fi ştiut tata?! Mă îndoiesc. M-am hotărât s-o întreb pe mama.

– Mamă, unde este Basarabia?

– Aici, lângă noi, peste Prut!

– Cum, peste graniţă? Doar la Prut este graniţa, nu?

Mama a respirat adânc…

– Da…-apoi a clătinat din cap şi a continuat cu durere în glas- Basarabia este ocupată de Uniunea Sovietică!

– Ocupată!? Cum ocupată? „U.R.S.S. –bastionul păcii e!”- am mai continuat eu cu sloganul pe care-l învăţasem la şcoală.

– …subjugată! –a accentuat ea, aşa cum ai învăţat că făceau demult turcii. Dar de ce întrebi?

– Întrebându-l pe domnul Voldman, mi-a spus că e bucată din Ţara Românească, iar eu ştiam de la voi că e bucată din Moldova, nu?

Pentru moment, mama a tăcut, realizând gravitatea faptei mele. Câteva secunde am observat că are un anumit comportament, o spaimă afişată, neştiind ce să facă, ce să spună…

– L-ai întrebat pe domnul despre Basarabia? Cu ce ocazie?

Am simţit în glasul mamei frică şi nelinişte. I-am povestit totul.

– Să ştii că domnul profesor are dreptate. Basarabia este parte din Moldova lui Ştefan cel Mare, care face parte din pământul Ţării noastre, al României, ca şi Muntenia, ca şi Ardealul. În felul acesta a spus el „Ţara Românească”… Dar doamna Chiriac, doamna ta învăţătoare, ţi-a vorbit vreopdată despre Basarabia?

– Nu!

-Vezi! – şi mama şi-a lăsat mâna pe creştetul meu, mângâindu-mă cu dragoste, apoi a continuat rugător, privindu-mă  fix în ochi: Despre Basarabia nu e voie să vorbeşti! Dacă ţii la mama, să nu mai vorbeşti niciodată deapre Basarabia decât cu mine sau cu tata, cu nimeni altcineva! Pentru întrebarea ta ai putea fi pedepsit, aşa cum e nenea Mocanu… (Consăteanul nostru era mereu ridicat şi reţinut, bănuit fiind că în tinereţe simpatizase cu legionarii.) Era pentru prima dată când auzeam că erau lucruri despre care nu ai voie să vorbeşti!…

O perioada n-am mai vorbit despre Basarabia, apoi foarte rar. Tata uneori îmi povestea despre Chişinău sau Cernăuţi, dar niciodată nu mai pomenea de vizita pe care mi-o promisese. Simţeam că se fereşte de mine… Misterul mă învăluia, neîncrederea mă chinuia…Informaţiile pe care le primeam despre Basarabia, despre partide politice sau despre Regi, nu mă mai satisfăceau. Voiam mereu altceva. Interesul creştea, dar nici unul dintre cei pe care-i consultam nu-mi spuneau mare lucru, ba unii chiar ocoleau răspunsul. Bănuiam că mi se ascunde adevărul, dar de ce, nu înţelegeam! Trebuia prin urmare să-l aflu singur din cărţi. Dar cum? Cărţile ce se editau atunci nu aminteau nimic despre subiectele care mă pasionau… Tot ce „văzusem scris” era în cărţile de demult… Visul era aproape imposibil de realizat… şi totuşi voiam să-l ştiu… Îmi înăbuşeam dorinţa, lăsând-o să mocnească, până voi găsi combustia necesară…

Ocazia s-a ivit câţiva ani mai târziu, când elev de liceu la Iaşi, am descoperit biblioteca mătuşii, „tanti Maricica”, fost cadru didactic, care mi-a povestit despre începutul exemplarei cariere de învăţătoare într-un sat din Basarabia… ”Pentru aceasta –mi-a spus ea- am avut şi unele probleme… În 1948, după Reforma Învăţământului, s-au făcu noi numiri pe post, prioritate având cei care erau membri de partid… M-am trezit peste noapte că sunt mutată într-un sat din apropierea Iaşiului… Toate încercările mele de a mă întoarce în oraş se izbeau ca de un zid impenetrabil, primind rezoluţia „Respins”, fără a mi se explica de ce, până când un inspector mai omenos mi-a spus: „Înscrieţi-vă într-un partid, ceva!”. „Dar sunt membră a Crucii roşii”. „Nu-i deajuns, o formaţiune politică!” Chiar a doua zi m-am înscris în U.F.D.R. N-a trecut nici o săptămână şi mi-am recăpătat titulatura în oraş, e drept, la o altă şcoală… Anul acela a fost un an de mari frământări politice şi sociale… La reorganizarea partidelor politice şi formarea P.M.R–ului s-au organizat  adunări de adeziune pe profesii. La cea cu cadrele didactice am participat şi eu. Trimisesem în prealabil o autobiografie scrisă. Fiecare participant era prezentat, după care i se adresau din prezidiu unele întrebări lămuritoare. Şi pentru că am fost corectă şi am scris că am funcţionat în sate de peste Prut şi că în familie am mai multe rude preoţi, o „tovarăşă” m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu şi care este părerea mea despre Basarabia? Am rămas surprinsă de aceste întrebări, dar mai ales de cea de-a doua, întrucât subiectul Basarabia devenise tabu. În cele câteva secunde acordate pentru formularea răspunsului, m-am hotărât să fiu sinceră şi să spun exact ce gândesc şi am început aşa: „În Şcoala Primară, pe peretele din faţa clasei se găsea harta României care avea înglobată între graniţele ei şi Basarabia, învăţând că ea face parte integrantă din Moldova. La Şcoala Normală am învăţat acelaşi lucru, ba, mai mult chiar, că sistemul de apărare, cetăţile sunt toate la Nistru. Aproape douăzeci de ani am predat elevilor, susţinând aceleaşi idei, accentuând că Basarabia este pământ românesc, în care s-au petrecut mari evenimente din istoria Moldovei, iar acum, de ceva timp, ni se interzice să mai amintim de acest teritoriu, fiind nevoită să mint în faţa elevilor şi să neg cele spuse în anii trecuţi. Eu am lucrat în Basarabia şi vreau să reamintesc faptul că acolo majoritatea populaţiei o formează românii ce vorbesc româneşte, ce simt româneşte şi că sunt foarte patrioţi. În concluzie, eu cred că Basarabia este pământ românesc şi că nu trebuie uitată.” Toţi au rămaşi surprinşi de vorbele mele. Am fost invitată să iau loc… La sfârşitul adunării unii m-au felicitat, alţii m-au ocolit… Interesant este că după vreo două săptămâni s-au înmânat carnete de membru P.M.R. la toţi, mai puţin mie. N-am fost foarte afectată, important este că rămăsesem titulară în continuare… Îmi făceam profesia cu conştiinciozitate, fiind apreciată de colegi şi iubită de elevi şi părinţi… N-am fost însă uitată…După câţiva ani, Ştefan (verişorul meu şi fiul ei) era student. Cel mai bun student din an şi, cu toate astea, nu primea bursă, dosarul fiindu-i respins mereu. Nu eram disperaţi, fiind amândoi profesori şi ieşeni, dar Ştefan suferea, se simţea frustrat de un drept al lui… M-am hotărât să mă interesez şi am luat-o pe firul aprobărilor: Universitate – Sfat popular Oraş – Sfat Popular Raional – Sfat Popular Regiune, fiecare îndrumându-mă spre următorul for. La Sfat Popular Regiune, o funcţionară foarte amabilă a cerut de la arhivă dosarul cu pricina şi a constatat că era barat cu o dungă galbenă pe colţul din dreapta sus. M-a întrebat dacă eu sau soţul meu am făcut parte din vreun partid politic? Am răspuns: „Nu!”. A început să cerceteze conţinutul dosarului, oprindu-se mai insistent asupra uneia din foi, pe care a scos-o, făcând unele corecturi în lista cu conţinutul de la început. A formulat un răspuns pe care l-a introdus într-un plic închis ce mi-a fost înmânat să-l duc la facultate, spunându-mi foarte revoltată: „Pentru că aţi susţinut un adevăr istoric nu se poate să fiţi stigmatizată iar băiatul să nu primească bursă! Mergeţi la facultate. A fost o greşeală!” Ce se întâmplase? Pagina scoasă din dosar era extrasul din procesul-verbal de la acea adunare de primire în P.M.R., având subliniate cu roşu cele spuse de mine… Printre funcţionarii partidului erau şi unii, puţini, e drept, cu verticalitate şi care nu acceptau nedreptăţile, riscându-şi chiar serviciul…

– Şi acum credeţi, la fel, că Basarabia e a noastră? –am întrebat-o.

– Niciodată nu m-am îndoit că n-ar fi şi eu cred că odată şi odată va fi iarăşi la sânul României, fiică a Patriei-Mamă… Să nu-ţi ucizi această speranţă!”

Îi câştigasem încrederea. Mi-a permis să citesc cărţile pe care le voiam din biblioteca dumneaei. Aici erau multe rarităţi după cum aveam să constat, autori despre care nici nu auzisem: Nichifor Crainic, Eugen Herovanu, Radu Gyr, D.D. Pătrăşcanu, Constantin Noica, Sandu Teleajen, Constantin Virgil Gheorghiu, etc, sau despre care ştiam foarte puţin: Octavian Goga, Lucian Blaga, Petre Andrei, Vasile Voiculescu, ş.a. Acum am citit „Oraşul amintirilor” de E. Herovanu, elogiu adus Iaşiului, acest minunat oraş de care m-am îndrăgostit. Mi-am propus să-l străbat şi să văd „pe viu” „Oraşul celor şapte coline” şi să-l compar cu cel descris în carte….Trecuseră treizeci de ani de la imortalizarea făcută de autor, cu toate acestea, era la fel de încântător, chiar dacă urmele războiului încă nu se şterseseră… (În zona Halei erau clădiri unde, printre ruinele căscate, creşteau copaci, făcându-mă să mă cutremur…) Oraşul era plin de case şi locuri ce aminteau de mari personalităţi, vârfuri ale geniului naţional, superbe monumente de artă şi arhitectură apărute în secole de istorie şi cultură, fermecătoare  împrejurimi, toate făcând din Iaşi o urbe unică, inconfundabilă… Aici, în anii grei ai Primului Război Mondial, când devine capitala României sfârtecate, s-a cristalizat şi s-a înfăptuit idealul unităţii naţionale – Marea Unire…

În aceste plimbări am descoperit „Anticariatul”… După două-trei achiziţii „importante”, primele cărţi interbelice ale mele –cred că prima a fost volumul „Poezii” de Panait Cerna în care era şi o poezie despre Basarabia -, mi-am făcut din vizitarea lui o obişnuinţă. La început mai rar, apoi ori de câte ori reuşeam să economisesc câţiva lei, paşii se îndreptau spre strada „Lăpuşneanu”, în apropiere de „Fundaţii”, la Anticariat. Nu puţine mi-am refuzat dintre lucrurile tentante la acea vârstă, pentru a putea să-mi cumpăr cât mai multe „noutăţi vechi”, care nu erau deloc ieftine. De aici am adunat de-a lungul anilor, mai ales după ce m-a cunoscut mai bine bătrâna „doamnă-anticar”, lucrări din domeniul istoriei sau literaturii ori autori care îmi trezeau curiozitatea. Citind pe unul, descopeream pe altul, apoi pe celălalt şi aşa mereu. În anii următori, am scotocit prin aproape toate aniticariatele din ţară, pe la „buchiniştii” de ocazie, adunând ediţii interbelice şi antebelice: Eminescu, Iorga, Pârvan, Blaga, etc. Enciclopedii, dicţionare, atlase, lucrări de istorie şi altele. În 1972, tanti Maricica, văzându-mi pasiunea, mi-a făcut cadou o hartă a României din 1922! Chiar din acel an, Harta României Adevărate, ce fusese pe nedrept prohibită, şi-a reluat rolul pentru care fusese făcută, cu toate riscurile pe care le bănuiam, pe peretele din camera mea, nu de puţine ori fiind întrebat de unii „musafiri” de ce o fac!? Ori de câte ori m-am mutat, locul ei a fost acolo, la vedere, s-o cunoască toţi. Pentru această „îndrăzneală” de a expune harta „adevărată” a Ţării am fost „atenţionat”, dar jos n-am dat-o! Pentru că adunam şi deţineam carte interbelică, am fost admonestat, însă n-am renunţat, cumpărând în continuare, cu mari sacrificii, cu şi mai mare ardoare şi pasiune. Nimic nu mă atrăgea mai mult decât cartea bună şi cărţile rare. Am învăţat şi să le recondiţionez. Mi-am făcut şi un catalog în care ţineam o evidenţă a lor, notând orice nouă achiziţie. Mi-am făcut şi o vignetă şi o listă de perspectivă. Am urmărit unele cărţi ani în şir, cu o răbdare de melc, aproape fără speranţă… şi uneori aşteptarea mea era răsplătită… Cineva se dispensa sau pur şi simplu vindea una din cărţile care mă interesau… şi atunci iar sacrificii şi renunţări pentru a o achiziţiona… Cele mai mari bucurii le-am avut atunci când am cumpărat „Istoria Literaturii Române” de G. Călinescu, ediţia din 1941, Enciclopediile „Minerva” şi „Cartea Românească”, „Divina Comedie” de Dante, ediţia din 1928, tradusă de G. Coşbuc, lucrări despre Basarabia şi Bucovina, despre istoria neamului sau despre marile personalităţi ale culturii române „interzise”… Încet-încet, numărul cărţilor creştea, ajungând la sute, apoi la mii… Am aflat astfel multe detalii despre acest mirific pământ românesc şi genialele lui personalităţi. Numai dorinţa de a vedea Chişinăul, Cernăuţiul, Basarabia rămânea un vis… Comparând declaraţiile oficialităţilor cu cele scrise în „sfintele cărţi de altădată”, am înţeles de ce nu era voie să se vorbească despre Basarabia şi Bucovina de Nord… Cum să acuzi „fratele cel mare” de rapt? Cum să se ştie de miile de familii de români basarabeni sau bucovineni deportaţi în Siberia pentru a fi deznaţionalizaţi ori chiar exterminaţi! Cum să se recunoască apartenenţa acestor teritorii şi a populaţiei lor la spaţiul şi comunitatea românească?! Idiologii uitau că „sângele apă nu se face”  şi că „minciuna are picioare scurte”… Ei ignorau faptul că „visul de aur al românilor”, visul lor dintotdeauna – Unirea tuturor între graniţele naturale „de la Nistru pân’ la Tisa”- nu poate fi neglijat… Cum poţi să-ţi uiţi fratele cu care ai trăit în aceeaşi casă şi ai supt la sânul aceleiaşi mame? Poţi fi liniştit când el este departe şi o duce greu?

După decenii de aşteptare, de speranţă disperată, a venit acel promiţător „Decembrie 1989”… Am reuşit astfel să străbat şi să percep cu propriile-mi simţuri lumea românească „de dincolo de graniţe”! M-am înclinat în faţa mormintelor lui Aron Pumnul şi Alexie Mateevici, m-am rugat în Mitropolia Bucovinei şi în cea a Basarabiei, am vizitat „Sala Unirii” – fostă „Sinodală” – din Universitatea Cernăuţi, sau Clădirea „Sfatului Ţării” din Chişinău, am admirat Monumentul lui Ştefan cel Mare… Şi într-o noapte de aprilie 1990, de pe o bancă din preajmă, înconjurat de sute de ascultători, am declamat versurile poeziilor învăţate de la tata când eram mic… ”Straja Nistrului” şi „Când a fost să moară Ştefan”… Se împlinea astfel promisiunea făcută de tatăl meu… Vedeam aceste locuri singur, el nemaifiind de mult… Dorinţa lui de a fi un bun român, cum încercase să mă crească, prinsese rădăcini… Am reuşit astfel să cunosc adevărata istorie a neamului meu şi să fac o singură politică: cea a Românismului! Aşa am ales să fiu membru constant al unui singur partid – România – patria noastră dragă, Ţara tuturor românilor.

Glorie eternă eroilor căzuţi pentru realizarea nobilului ideal de unitate şi întregire a Ţării!

Slavă luptătorilor întru întreţinerea şi păstrarea cultului eroilor!