Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Lectură în voce electronică: Paradox

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    Paradox, 4

    Primit pentru publicare: 25 Febr. 2021
    Autor: Nicolae CORNESCIAN     
    Publicat: 25 Febr. 2021
    Adaptare parțială în voce electronică: 27 Febr. 2021
    © Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


    PARADOX

    4.

    Nu mă încumet să merg prea departe. Mai ales în această fază, încă incipientă, a ceea ce se vrea un fel de relație durabilă tocmai cu el; cu cel care mă face să mă simt întru totul deprimată în fața sentimentelor atât de confuze chiar și pentru propria persoană. Căci nu știu ce se întâmplă cu adevărat; de unde acest atașament, profund emoțional, față de cel care, treptat, mă îndepărtează de felul meu anxios, aproape fantezist, de a privi lumea. Mă face să evit acea tendință insipidă și atât de persistentă de a căuta veșnica izolare, distanțare de tot și de toate, reprimând orice temere la gândul că aș putea vătăma pe oricine, dacă aș îndrăzni mai mult. Mult mai mult. Mai ales, în aceste zile ce par a se repeta. Căci am mai trăit toate astea. Am trăit influențată de ceva ce nu pot stăpâni așa cum se cuvine. Nu pot să nu simt că voi eșua dacă nu voi răzbi să pricep pe de-a-ntregul toate aceste expectații și acțiuni punitive din partea sorții. Din partea providenței, la urma urmei. Acest aflux de apoplexii, de nestăpânit în anumite momente. Mai ales, în urma partidelor de șah, când, văzându-mă învinsă, caut să pricep dominantul ca pe o formă de reflectare mijlocită a realității, dar constat că nu pot sintetiza anumite amănunte, destul de relevante, atât de abil infiltrate de el drept în mintea mea. Bortelind parcă cele mai tainice și întunecate unghere ale ființei mele. Strecurându-se înăuntru și obligându-mă să acționez întocmai așa cum gândește și cum își dorește să gândesc și eu. Și chiar reușește. Îndeosebi acum, când, atât de frivol, din nou înaintează cu același pion, din dreptul turnului. Mă obligă să mă retrag; să mă ridic, în cele din urmă, și să azvârl cu ceașca de ceai în peretele ecru, pătând cu lichidul încă aburind escarpenii uitați lângă pat. Strigând de una singură că nu se poate, nu, nu se poate să joc chiar atât de prost. Cel puțin, nu-n aceste momente când mă decid să fiu mult mai directă cu el.

    Încercând să mă adun, îmi reiau locul pe covorul ciocolatiu și moale din dormitor. Mă întind în fața notebook-ului și cu o frenezie de nestăvilit recurg la atacuri amenințătoare de pe flancul stâng. Îi capturez en passant pionul de pe B4, eliberând astfel linia ce duce drept spre regele său. Iritantă, totuși, în această circumstanță, se dovedește a fi interacțiunea sa permanentă dintre turnurile din apărare; acea lejeritate a mobilității ce-i permite să blocheze orice atac nesperat. Acea interacțiune permanentă ce îmi induce senzația că de fiecare dată când mut ceva, el pare-se că răspunde cu mutări duble. Exact ca acum, la 3 și 17 minute, când nebunul său de pe F4 îmi amenință concomitent două piese; ambii cai pe care nu-i pot salva nicidecum. Pot doar să încerc să câștig cel mult pionul. Așa că înaintez și, fără să realizez, pornesc microfonul. Am noroc totuși că acest server, unde ne duelăm, nu permite schimbul de fluxuri audio între jucători. Și e bine așa. Mult prea bine. Căci în caz contrar, auzindu-mi respirația sacadată, s-ar deda la snoave pe seama mea. Mi-ar spune vrute și nevrute, dezrobindu-mă de orice vigoare de a protesta. E prea bine că totul se rezumă doar la niște mesaje private, scrise, în prealabil, în engleză. Ori, în cazul meu, codate tocmai în limbaj șahistic. Căci asta fac acum. Asta fac. Aștept să văd de va pricepe ce-am încifrat în ceea ce-i expediasem din tren. 

    Îl întreb dacă a rezolvat rebusul. Dacă a reușit. Dar constat că el nu-mi răspunde. Ori, mai precis, captivat de partida aflată în desfășurare, mă ignoră și nu încetează să-mi atace în mod repetitiv dama pe care o port prin toate câmpurile, rămase libere. Ascunzând-o în spatele turnului, folosindu-mă de notația algebrică adecvată, însemnez respectiva mutare în unul din caietele lui de atunci. Revin asupra partidei și în spațiul destinat mesajelor, contrastând cu tema întunecată a paginii de internet, într-un târziu îi descopăr destăinuirea: ”Acolo nu e nimic”. ”E ceva”, îi răspund. ”Ceva important”, adaug când îl văd capturându-mi calul de pe C3; insistând cu atacuri și chiar profitând de faptul că încep să mă destind. Întrucât simt o enormă ușurare, aflând că nu izbutește să dezlege combinația încifrată în mesajul trimis anterior. Mă simt liberă ori, cel puțin, izbăvită de povara de a-i explica eroarea comisă. Această izbucnire de moment, această veleitate incontrolabilă de a grăbi mersul obișnuit al lucrurilor; notând ambele adrese, încifrându-le și expediindu-le fără a mă explica ce semnifică de fapt cele două locații.  

    Mai ales, prima. Acel loc unde merg zi de zi. Chiar și-n zilele consacrate lecturii. Caut zeci de tratate din estetică, etică și din alte specialități adiacente profesiei mele. Vreau să aflu ceva relevant, aproape șocant. Ceva demn de-a stârni interesul sporit în mintea cursanților mei, provocându-i astfel să se aventureze, chiar și fără afluxul sugestiilor mele, în viitoarea lor cercetare. Deschizându-le alte drumuri și, desigur, îndrumându-i înspre o destinație mult mai clară și sigură decât punctul în care am ajuns eu. Acest timp ce stagnează, repetă același prezent, fără a-mi oferi tot ce vreau uneori. Îmi doresc deși știu că deja e târziu. Poate e prea târziu. Întrucât nu acum, poate nu, nu acum se mai poate spera în ceva imposibil. Cum ar fi, spre exemplu, viața noastră de-atunci. Acea casă. A noastră. Destinația încifrată în a doua adresă. Expediată în grabă. Ca și cum, pentru el, ar avea vreun sens. Trimisă cu un scop evident: vreau să știe ce știu; vreau să afle chiar totul și să simtă ce simt. Mai ales în aceste momente, când îi amintesc acele cuvinte ce mă fac să-mi pun zeci de întrebări. Care mai de care mai năstrușnice, chinuitoare și fără răspuns. Fără nici un răspuns hotărât la acea interogare atât de bizară: ”Cine sunt?”. Îi scriu iar. Mai precis, consemnez în mesaje tocmai vorbele sale. Îl provoc și adaug: ” ”Ca să știi cine sunt, privește dincolo de acest joc. Oprește-te pentru o clipă și ai să pricepi că până la un punct anume, un timp destul de lung, gândim aproape la fel.”

    Și ca să-i demonstrez că ceea ce scriu se reflectă și-n realitatea noastră imediată, mă concentrez asupra jocului aflat în desfășurare. Ajung într-o poziție destul de complicată, din care, oricât de mult nu m-aș strădui, nu întrevăd nici o ieșire. Crochiul actual, profilat pe monitor, brusc, îmi apare cunoscut întru totul. Am mai văzut această repartiție a figurilor rămase. Am găsit în unul din caiete de atunci. În acest blocnotes pe care acum îl țin în mână și care, cât de straniu nu ar suna, pare că emană un plăcut parfum cu iz de mosc. Acest balsam ce devine tot mai clar cu fiece pagină întoarsă în grabă, până nu dau de partida notată pe 19 februarie 1921. Aceeași poziționare a pieselor. Identică cu cea de acum, desfășurată online. Ultima sa mutare. O identific în grabă și știu, știu cum trebuie să continui. Așa cum am jucat și atunci. La fel joacă și el. Pur și simplu, repetă aceleași mutări, notate pe foi gălbejite din fața mea. Reproduce totul întocmai, fără nici o abatere de la această notare descriptivă pe care o văd numai eu. Urmăresc cu atenție fiecare-i mișcare până nu realizez că uimirea mea rezultă doar din nepricepere. Din această neputință de a înțelege că, de fapt, el nu imită nimic, ci, pur și simplu, fiecare pas îl face într-un mod optim. Căci doar așa se poate juca acum când mai am doar opt mutări până la remiză. Primul meu egal cu el, care pentru mine e echivalentul victoriei. Rezultat de care, desigur, el nu se va avânta să amintească niciodată. Cum n-o făcea nici atunci. Când îl șicanam, deplângând în cel mai ilar mod posibil singurătatea regilor noștri, uitați pe câmpul pustiu de luptă. Când, orice aș fi făcut, niciodată nu mă feream că l-aș fi putut jigni, căci îl cunoșteam mult prea bine. La fel ca și în acest prezent, când totul, tot ce ține de felul său de a fi, rămâne deopotrivă. Când aștept eroarea sa capitală. Aceeași cu cea din caiet. Presat de timp, face schimb de ture. Ca și atunci, comute aceeași greșeală. Tocmai la acest pas la care deja se poate observa cât se poate de clar unitarul incontestabil. Însă nu cedează. La fel ca în fața mesei din scuar, când, precum un patent, degetele mâinii mele stângi îi încolăceau încheietura mâinii drepte. Când ignora orice fandoseală venită din partea mea, orice sâcâire, concentrat fiind doar pe o posibilă trecere în avantaj; dând dovadă de acea vervă de nestăvilit ce mă făcea să cred că, în realitate, el nu se lupta cu mine, ci, mai degrabă, doar cu sine însuși. 

    ”Știu”, îmi scrie în cele din urmă. ”Gândim la fel și asta mă face să văd în tine un adversar ideal”, se explică oarecum stângaci, obligându-mă să-l corectez ca pe vreun student din primele rânduri. Să aleg o formulă mult mai potrivită pentru ceea ce încep să simt tot mai intens; ceva de genul ”partener ideal”. Aruncându-mă într-un fel de visare aproape juvenilă, până când ultimele-i cuvinte din această noapte mă fac să resimt deîndată un nod aspru în gât. ”Regina pe care mi-ai dat-o în gară mi-a amintit ceva”, scrie și se deconectează, lăsându-mă perplexă. Incapabilă de a mă desprinde de ecranul gri-întunecat. Prinsă într-un fel de paralizie. Încremenind și luptând cu cele mai bizare idei care-mi năpădesc mintea în aceste momente. Opunându-mă în fața celui care nu mai există în nici o dimensiune accesibilă în prezent. Mă lasă singură și mă face să mă întreb dacă nu cumva, tot ce simt în această dimineață, toată această frământare chinuitoare, dacă nu e cumva doar o intuiție cât se poate de clară a faptului că totul se desfășoară doar în mintea mea. Că nimic, mai nimic din ceea ce încep să iluzionez nu va fi posibil în nici o realitate. Cel puțin, nu-n veracitatea noastră comună, care, de altfel, există doar pentru mine. La fel ca și toate amintirile mele cu el, care, măcar ele, știu că nu sunt doar niște fabulații înșelătoare de vreme ce pot fi confirmate de o sumedenie de obiecte, păstrate în casa noastră de atunci. Rămase acolo încă și azi. Dăinuind mai mult decât existențele noastre; decât anii de-atunci și anii de-acum. Decât moartea. Printr-o simplă prezență și apartenență de netăgăduit, păstrând vie, totuși, tainica noastră legătură. Tocmai acest ceva inexplicabil, greu de admis de orice minte sănătoasă. Imposibil de adeverit ori demonstrat din perspectiva logicii existențiale. Ceva în care el, mai ales el cu toată-i viziunea de șahist de top, sunt convinsă că nu se va încrede niciodată. Nici măcar nu mă va asculta până la capăt dacă, într-o zi oarecare, mă voi decide totuși să aduc în discuție respectivul aspect. Pozele, însă, mă întreb ce impact ar putea avea pozele lui de atunci. Pozele noastre din acele orașe ce acum pare-se că nici nu mai există. Mă întreb și aproape că știu că va atribui toată această comicărie pe seama presupuselor mele încercări de a inventa respectivul adevăr. Va spune că sunt doar niște trucaje ieftine, menținându-și astfel poziția sa de neclintit în fața ipoteticelor mele uneltiri de a inventa întreaga acea existență. Ori cel puțin, o perioadă oarecare, atât de ușor de scornit prin intermediul mijloacelor tehnice din prezent.

    Nu va-ncerca, admit, nici măcar nu va-ncerca să-nțeleagă ceva din acest adevăr ce devine tot mai vădit. Cu fiece nouă conectare de-a sa. Mai mereu când îl văd pe al treilea peron. Așteptând trenul de noapte. Manifestând o nepăsare și o răceală cât se poate de clară față de prezența mea. Ignorându-mă, ca și cum nici n-aș exista în acele câteva minute, cât durează așteptarea, în acea semiobscuritate chinuitoare. În prezența sa. Atât de aproape, încât uneori chiar am impresia că-i aud respirația. Percep un iz plăcut, identic celui păstrat încă și azi în casa din pădure. E mirosul părului său, mirosul pielii, ce nu diferă cu nimic de cel al moscului secretat în hățișurile tainice, prin care rătăceam altădată. Un iz ispititor, ce-l inspir și închid ochii. Doar ca să-l simt alături. Doar ca să-l simt în mine. Noapte de noapte. Mereu la aceeași oră. Mereu diferit de fiecare dată când îmi doresc ca această senzație stranie să dureze cât mai mult cu putință. 

    (va urma)



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5