Primit pentru publicare: 17 ian.2015.
Autor: Tudor PETCU.
Publicat: 17 ian.2015.

Libertate și adevăr

Omul luat ca atare a fost dintotdeauna o ființă menită să lupte pe câmpul cunoașterii cu marile dileme ale existenței. Întrebările pe care omul însuși a fost capabil să le formuleze până în momentul de față au stârnit o serie de controverse teoretice și intelectuale cu privire la propria sa natură. Prin urmare, nu putem spune cu exactitate ce este omul, mai ales că structura lui diferă într-un fel de la o epocă la alta, având o anumită specificitate istorică în funcție de epoca în care a trăit, dar ne putem da seama către ce tinde.

Evident, tinde către cunoaștere, abstractă și practică, aceea care îl eliberează făcându-l de fiecare dată să se întrebe cine este cu adevărat. Răspunsul nu va fi niciodată unul concret și general valabil, dar tocmai ca urmare a acestui fapt, viața ni se înfățișează în calitatea ei de formă supremă a provocării lansate de Dumnezeu în sensul în care facultatea gândirii ne este în permanență stimulată. De aici rezultă posibilitatea omului de a ieși din temporalitate, banala funcție cotidiană pentru a intra în Timp, funcția divină a Universului. Făcând opusul, omul va cădea din Timp, așa cum o dată a căzut din Spațiu, ratând astfel eternitatea.

O natură căzută, implicit moartă, îl împiedică pe om să se desăvârșească în libertate și adevăr, direcțiile de viață pe care pretinde că și le asumă, alegând de multe ori calea nimicirii și pustiirii sufletești. În acest sens, o bună parte din gânditorii protestanți, mai ales Jurgen Moltman, au arătat că omul prizonier al cunoașterii concretului, al lucrurilor pe care el le consideră parte a realității obiectuale, uitând și abandonând cunoașterea scripturistica, eșuează inclusiv în plan rațional de vreme ce Dumnezeu este rațiunea supremă a tuturor lucrurilor în sine.

A spune că libertatea și adevărul sunt posibile prin Dumnezeu pornește de la o constatare simplă și elementară a felului în care este definit omul din perspectivă etico-laica spre deosebire de perspectiva lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat în om. Cele mai multe dicționare de antropologie ne dau de înțeles că omul este un animal rațional și social, prizonier într-o temniță a limitelor de care încearcă să scape, în timp ce Hristos, în toată generozitatea Sa, ne spune să fim desăvârșiți, precum desăvârșit este și Tatăl nostru din Ceruri.

Desigur, a glosa rațional afirmația de mai sus în fața unui sceptic pretențios copleșit de așa numitul delir moral al tensiunilor metafizice, este o misiune ușor pretențioasă, deoarece pentru cel ce nu crede nici o mie de argumente nu sunt suficiente. Însă, pentru cel care trăiește teologal, nu neapărat teologic, în așteptarea revelației, libertatea și adevărul devin fundamentele existenței sale.

Să luăm în considerare un argument filosofic, de altfel unul fundamental în evoluția istoriei filosofiei, acesta din urmă aparținându-i lui Hegel, cunoscut nouă ca precursor al dialecticii speculative, îmbrățișată mai târziu de Karl Marx sau de fizicianul Max Plank. Hegel însuși ne spune că nu vom avea niciodată o cunoaștere filosofica atâta vreme cât nu înțelegem că ceea ce se mișcă se mișcă, după cum și ceea nu se mișcă de fapt se mișcă. Iată o definiție care într-un fel sfidează logica, dar care ne ajută să ne dăm seama mai bine că o cunoaștere adecvată este aceea care depășește planul înțelegerii concrete și al vizibilului, introducandu-ne în sfera paradoxului care estetizeaza realitatea. Un argument care ne evidențiază subtilitățile abstractului și Misterului care ne înconjoară Ființa. De fapt, adevărata menire a filosofiei este aceea de a ne arunca în starea de ascundere care treptat devine de neascundere, Misterul transformându-se într-un principiu călăuzitor al realității.

Libertate și adevăr: nu doar concepte sau noțiuni abstracte, ci și plămâni ai înțelepciunii sau trambuline către virtute. O bună parte din teoriile filosofice le reduc doar la o dimensiune conceptuală sau la o cunoaștere intuitiv-rationala, însă prin teologia speranței dobândim simțirea virginala care ne eliberează de tenebrele sfartecarilor intelectuale.

Cei mai mulți dintre noi tindem către libertate și adevăr, abandonând aventura spirituală în favoarea rebeliunilor fataliste, libertatea însăși îmbrăcând forma unei condamnări veșnice, în sensul sartrian al cuvântului. Devine condamnare atâta vreme cât nu are la bază un discernământ al potentei individului raportat la divinitate, aceasta din urmă dăruindu-ne nu doar propria grație sau viața veșnică, dar și harul comuniunii.

Realitatea este aceea că mintea însăși de cele mai multe ori ne minte, generând o serie de erori epistemice și limbaje întortocheate, omul devenind în acest fel propria sa victimă. Dezradacinarea etică, nebunia logicii dependenta de impamantenire, inecul în marile tulburi ale castitatii cunoașterii, acestea și multe altele sunt caracteristicile ce definesc omul aflat în căutarea sinelui pierdut. De aceea, pentru el libertatea și adevărul nu sunt de găsit în planul vieții pământene.

Dar omul care se hrănește din bucuriile spirituale, din acea Stea a Mântuirii pe care Moi se Maimonide și Karl Rosenzweig o înțeleg drept călăuză rațională în atingerea adevărului suprem, acela dobândește libertatea în interiorul libertății sale ontologice, naturale, adică Adevărul care îl eliberează.

În cele din urmă adevărul și libertatea se condiționează reciproc, una presupune existența celeilalte, fiecare din cele două stau la baza experienței personale a fiecărui individ, care pornește de la la un A al realității pentru a ajunge în atemporalitatea veșniciei. Cu alte cuvinte, în mod normal experiența personală ar trebui să conducă omul în adâncul inconștientului său spiritual, însă dacă de cele mai multe ori nu se întâmplă așa este pentru că omul refuză să fie acea copie a Inteligibilelor, a Ideilor care veghează deasupra noastră, alegând efemiritati iluzorii, nefiind în stare să își pună viața în slujba binelui și al armoniei. Prin urmare, pentru cei ce vor să descopere acea ramă infrunzita a Adevărului și Libertății, trufia încornorata nu-si mai poate găsi nicăieri ecou, înțelegând astfel că omul în dimensiunea sa carnala trebuie să devină ceea ce Max Scheler numea „matrice a corpusului spiritual”, acea cale a curgerii line către Absolut.