Lilia Calancea, o moldoveancă, cu cartea „Sunt oare un călău?”
câștigătoarea Premiului Național de proză a Ziarului de Iași și a  Premiului  liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la FILIT 2023

•         Născută,13 septembrie 1977,  și crescută natural și profesional la Strășeni, în Basarabia, cu studii acasă, a absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici” din Chișinău, 1997, Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității Libere Internaționale din Republica Moldova, 2002, a urmat și promovat un master la Institutul European de Înalte studii Internaționale din NISA, Franța în 2003, alt master în traduceri la Institutul Superior pentru traducători și interpreți din Bruxelles din Belgia, unde își are reședința din 2005, este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, urmare a scrisului și a distincțiilor care le-a primit
•            Are publicate mai multe cărți. Romanele Pontos, 2014, și Sub Constelația Lvre, Arc 2017, volumul de proză scurtă, Schițe și povești. Bocete de nuntă, Arc, 2019,care a fost nominalizat în 2019 pentru premiile literare ale Uniunii Scriitorilor din Moldova la categoria Proză scurtă. În 2023, cum am spus,Lilia Calancea a fost câștigătoarea  Premiului Național  de Proză a Ziarului de Iași, precum și a Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la FILIT,  2023, când a vizitat și ROMÂNIA. Romanul „Sunt oare un călău?” , ediția 2023,  editat la Polirom a mai fost  nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, și Premiile Sofia Nădejde, 2022.
•              Acum lucrează la ce în proiect se numește   Alionușka.
•              Iată un fragment al autoarei de popularizare, de descriere a cărții „Sunt oare un călău?”: „ Moartea părinților trezește în Margarita Kostenko, eroina romanului, amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. In casa părintească ea  regăsește, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată,  ea simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoțional și-și pune problema: cum mai poate să respecte a cincea porunca biblică? De ce au păstrat părinții fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatal?  Justificările fostului călau de la Treblinka, consemnate în jurnal, și confesiunile soției din paginile aceluiași jurnal, scrise după moartea soțului, compun o imagine amestecată a Holocaustului, cu personaje în aceeași măsură dezumanizate și pline de compasiune, cu povești de dragoste neverosimile și victime pentru care supraviețuirea devine un blestem și pentru cititor naște întrebări firești, de genul  ca urmaș de sânge Sunt oare un călău?
•           Și autoarea, prin Margarita,  explică cititorului din ce simte după fotografua protejată, referitor la cea de-a cincia poruncă a bibliei: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție!
•           Ce înseamnă a cinsti pe părinți?:
•   1.A-i iubi, adică  a le dori și face tot binele cu putință. Iubirea față  de părinți este și o poruncă a firii, de aceea o și găsim la toate popoarele, dar și la toate viețuitoarele oricât de sălbatice ar fi  ele.

2. A asculta de ei. „Copii ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate (Efes.6,1).Fiule păzește porunca tatălui tău și nu lepăda îndemnul maicii tale„(Pilde.6, 20).
3. A nu-i supăra cu ceva și a ne purta față de ei și cu ei, numai de bine, „Cel ce va grăi de rău pe tatăl tău sau pe mama sa să fie  dat morții, că a grăit de rău pe tatăl și pe mama sa și sângele său este sângele său”.(Lev. 20,9)
4. A- i ajuta la nevoie, mângâindu-I în necazuri și înseninându-le bătrânețele. „Fiule, sprijinește  pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui”. (Int.Sir. 3,12). Pildă în privința aceasta este însuși Mântuitorul Hristos, când răsticnit pe  Cruce a încredințat pe Sfânta  Sa Mamă ucenicului său prea iubit, Ioan,ca să aibă grijă de Ea (Ioan.19,26,27).
5. A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viață, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voința cea din urmă și  păstrându-le  frumoase amintiri.

• După astfel de deslușiri,  cititorii și profesioniștii devin mari deslegători de cuvinte:
•    …„Am fost cu taică-tău la Treblinka, în 1986. (La  Treblinka , în Polonia, situat la 100 km. nord-est de Warșovia, Capitala țării, aproximativ  700.000 de evrei și alte victime ale Holocaustului,  printre care și 2000 de romi au fost uciși aici în timpul celui de al Doilea Război Mondial, între iulie 1942 și octombrie 1943) Pe locul lagărului n-am găsit decât o poiană acoperită cu flori. Pe cenușa de la Treblinka creșteau lanuri de lupin. În cele mai neașteptate culori. Paradisul terestru. A plâns în hohote în fața lor. Câtă dreptate a avut Moroz! Toate infernurile se prefac cu timpul în paradis.
•           Lagărul de la Treblinka a fost unul dintre sediile infernului unde viața a continuat și după, ștergând nepăsătoare ororile. Unde au crescut flori, copaci și oameni care au trăit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Wachmann Kostenko, tatăl Margaritei, pe atunci doar un tânăr de douăzeci de ani, e unul dintre gardienii desemnați să participe activ la exterminarea evreilor condusă de naziști. Fragilitatea vârstei îmbinată cu o conștientizare matură a datoriei nedrepte de a ucide l-au făcut pe Kostenko să evite să folosească arma, să închidă ochii ori de câte ori a fost nevoit să acționeze. Deși ursuz, violent și răspunzător pentru buna funcționare a mașinăriei criminale, superiorul Moroz îl va trimite pe acesta să supravegheze din turn. Kostenko va închide din nou ochii și va simula poziția de gardă. Dar turnul nu e de fildeș, nu îi garantează un loc privilegiat. E cerul unui Dumnezeu care privește ororile crescând pe șantier. De acolo, de sus, nicio moarte nu trece neobservată. Kostenko e, așadar, cel care trage cu ochiul la mersul evreilor spre „Drumul Paradisului”, cel care vede cum groaza schimonosește fețele inocenților condamnați sau seninătatea și mulțumirea celor care încă speră o viață mai bună. Dacă Dumnezeu vede suferința evreilor și nu se manifestă, atunci cu ce-i mai bun ca Hitler? E un antisemit și el. Vor mai crede oare evreii în Dumnezeu, după tot ce li se întâmplă?
•            Lilia Calancea abordează problema antisemitismului, reconstruind un iad ascuns de lume în mijlocul unei păduri, scriind cu acuratețe despre statutul de „sub-oameni” al evreilor din perioada războiului. Se râdea mult în fața morții. A altora, desigur. Cruzimea călăilor atinge limite inimaginabile când fiecare zi în care se moare devine o zi obișnuită. Omul e un număr, o evidență, valoarea sa fiind cuantificată în numărul de vagoane care ajung la Treblinka, în gropile care devin mai mici când trupurile nu mai încap în ele. Valoarea omului este înlocuită cu valoarea lucrurilor pe care le posedă pentru că naziștii luau totul și ofereau viilor obiectele morților, lăsându-le să răspândească în lume o tragedie umană și istorică. În acest univers excepțiile nu există. O nemțoaică ajunsă din greșeală în trenurile care transportau evrei este ucisă împreună cu propriul copil. A ști sau a vedea prea multe devine echivalentul morții. Treblinka era un iad ascuns de lume, iar prețul morții nesemnificativ.
•                 Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozăviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință.
•              Lilia Calancea a scris,  un roman despre familie și despre abandon, despre iubire și ură, despre constrângeri și vinovății, despre traume. Margarita însăși se consideră un călău pentru că sângele tatălui îi curge prin vene. E un sentiment cu care se confruntă toți cei care moștenesc povara trecutului – familial sau al unei întregi națiuni, un sentiment copleșitor, căci te leagă de ceva ce nu ai trăit și te obligă să faci ceva pentru a răscumpăra ceea ce s-a întâmplat. O carte care spune o poveste, dar e mai mult de atât, scria la 8 octombrie 2023 Denisa Grădinaru într-o recenzie a sa.
•               Și tot în sceeași perioadă, 1 octombrie,Maria Ioana Oglinzanu ca și Anastasta Condrea își amimteau  și relatează: Am fost cu taică-tău la Treblinka, în 1986. Pe locul lagărului n-am găsit decât o poiană acoperită cu flori. Pe cenușa de la Treblinka creșteau lanuri de lupin. În cele mai neașteptate culori. Paradisul terestru. A plâns în hohote în fața lor. Câtă dreptate a avut Moroz! Toate infernurile se prefac cu timpul în paradis. Mai exista viață după Treblinka? Pentru oamenii din lagăr, deopotrivă gardieni și evrei, viața a devenit cu adevărat un iad, un supliciu din care nu au putut evada nici măcar atunci când totul a luat sfârșit. Kostenko nu a reușit niciodată să se elibereze de ororile văzute și trăite în lagăr, nu a putut să fugă de nopțile de beție și de mirosul de sânge și de cenușă ce o întreagă viață i s-au simțit pe piele.
•              În acest roman, călăul a devenit la rândul său victimă, asemenea prizonierilor. Poate că moartea mușcă mai des din trupul celui care ucide.
•              Toate infernurile se prefac cu timpul în paradis.
•                Despre carte și personajele eii, despre documentarea autoarei am scris și eu la 8 martie 2022, publicat în aceeași zi în revista Luceafărul-Botoșani, probă că la construcția ei este  multă, multă  realitate.:
•             Cartea mea, 168 de pagini, 2022,  e o palmă. Palma aceea de care avem  cu toții nevoie, după un secol de  mahmureală.
•              Cum a decurs documentarea o spune autoarea celei cu investigarea ca să știm și noi cititorii. I-au stat la îndemână  cărți  despre Treblinka în limba franceză, engleză, rusă, mai puțin în limba română, că nu prea există, cărți mai ales despre călăi, naziști,  ucraineni, jurnale, interviuri, amintiri, filme documentare, tot ce s-a putut găsi prin biblioteci, anticariate și în centrul de documentare de la Universitate Libre din Bruxelles. O lună a durat documentarea numai în Grecia. Obsesia mea pentru subiect m-a dus până în Polonia, am fost pe locul unde a funcționat lagărul în cele 13 luni, pe locul barăcii  comandantului azi crește zmeură. Pe locul unde am socotit eu că trebuia să fie unul din cele șapte turnuri de veghe crește un pom cu mere, din care am luat și eu două.
•                 După faza chinuitoare a documentării din tot felul de scriitori, stilul cărții a fost care i-a ridicat alte probleme. Că știa, un călău nu prea vorbește ca o victimă, ci diferit, funcție de împrejurare, un călău preferă de obicei tăcerea, iar dacă trebuie să vorbească silit, în circumstanțe cum sunt cele din romanul meu, felul lui de a vorbi este sec, aspru, precis, mai ales că locul unde a făcut crimele nu-l poate descrie în cuvinte, pentru că acestea n-au fost încă inventate ca să exprime tot la ce ne așteptăm.
•             Iată un fragment din ce este cartea: Sunt oare un călău?
•      …„La început tata nu pricepea de ce la căderea nopţii, în spatele barăcilor pentru gardieni, se pornea, dintr‑odată, o forfotă neobişnuit de vie. Un coleg din turnurile de pază îl lumină: „E ora polonezelor, bre!“.
•                 Fetele din satele alăturate veneau să li se ofere gardienilor. Frumos chitite, cu rochii călcate, ciorapi transparenţi. Gardienii le plăteau în monede de aur, inele, brăţări, broşe. În zilele când soseau familii de evrei, aduse de prin ghetourile capitalelor europene, buzunarele lor zornăiau deosebit de seducător. Fiecare familie luase cu sine tot ce mai putea aduna după vânzarea pe un preţ de nimic a lucrurilor agonisite o viaţă. Fiecare îşi ducea viaţa într‑o legăturică. Doar atât puteau lua cu ei la drumul lung spre necunoscut, plătind în monede de aur sau verighete pentru o căldare de apă, pe la staţiile unde opreau vagoanele pline de muşte şi sânge împuţit. Se găseau şmecheri care nu le mai dădeau apă, după ce luau banii. De adus o aduceau, dar o vărsau, sub ochii lor, pe roţile încinse ale trenului. În loc de apă se alegeau cu un scuipat, urmat de înjurături şi cuvinte de batjocură: „Voi i‑aţi dat apă lui Hristos când l‑aţi mânat pe Golgota?“.
•               Fetele erau gata să presteze orice serviciu în schimbul unui inel cu diamant sau al unei brăţări de aur ce mai păstrau căldura femeilor aruncate în gropile comune, aşteptându‑şi ceasul prefacerii în cenuşă.
•           Tata ajunsese să nu mai suporte vederea corpurilor goale. Nici moarte. Nici vii. Întorcea privirea de la ele, ori de câte ori o putea face. Alcoolul nu‑l ajuta, ca pe alţii. Vomita exact cât băga în el. Rămânea treaz, cu toată sila trează în el. Văzându‑l tot mai slăbit, în ultima vreme, Moroz pricepu că replica lui aiurea cu apele subterane avusese un efect prea puternic asupra lui. Îl chemă de‑o parte:
• — Uită tot ce ţi‑am spus la beţie. Un lucru ştiu precis. Avem şi apă ce vine din Bug. Vezi robinetul cu pompă de lângă baraca mea? Să bei numai din el.
•              Nemaiştiind unde să se ascundă de putoarea de carne arsă şi maţe în descompunere, tata s‑a pomenit că‑şi petrece serile lângă robinet. Pompa necontenit apă într‑o găleată. Şi‑o turna în cap. Iar pompa. Iar în cap. Tot Bugul n‑ar fi fost în stare să‑l spele de izul dulceag al morţii, de cenuşa umană intrată în plămâni. De imaginea trenurilor intrate în gară. Dumnezeule, cât le detesta! Începând cu fluieratul de lamento al locomotivei şi terminând cu scrâşnetul frânelor. Blestematele trenuri ce nu mai încetau să aducă pe grătarele din Treblinka mii şi mii de victime din Polonia, Franţa, Olanda, Belgia, Slovacia, Bulgaria, România, Grecia.
•                Nici fetele nu‑şi încetau vizitele. Veneau seară de seară. Veneau în grupuri. În cârduri. Cu părul făcut bucle, în rochii cu tăieturi adânci şi pantofi cu toc. După mizeria de peste zi, cu păduchi, duhoare, strigăte, gemete şi blesteme, polonezele veneau ca o scăpare. Ca zânele din poveşti, proaspete şi parfumate, gata să‑i transporte pe tărâmuri feerice. Şi zbirii ucraineni plăteau generos pentru o oră de uitare de sine”…
•              De asta am zis, povestea cu desnazificarea spusă de Putin ca răspuns la întrebarea-titlul de carte, Sunt oare un călău? trebuia mai extinsă, ea având valoare doar pentru a fi vândută rusului de rând, celorlalți și nouă, ca să înțelegem repede-repede că Rusia-Putin, prin ce face azi, zi de zi, inclusiv nopțile,   vrea să refacă URSS, să conducă Ucraina și nu numai pe ea, atenție la servieta cu  butonul roșu din mâna lui Putin!

Ion N. Oprea, Iași, 4 noiembrie 2023.