Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Sunt oare un călău?” Lilia Calancea, ucraineancă-româncă, o adevărată poveste

    Autor: Ion N. OPREA
    Primit pentru publicare: 8 Mart. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ion N. Oprea, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


    Lilia Calancea, ucraineancă-româncă, cu ultima carte editată la Polirom  „Sunt oare un călău?”, răspunsul nemotivat i-l dă chiar Putin care a invadat Ucraina „pentru denazificare” – o adevărată poveste

                Lilia Calancea, născută la Străjeni, Republica Moldova, cu rădăcini și ucrainene, cum o prezintă Alina Vîlcan în Suplimentul de cultură, primul Magazin cultural din România , apărut  sâmbătă 5 martie 2022, după invazia rușilor în țara ei, realizat de Editura Polirom- unde-i apare și recenta carte cu titlul de mai sus, și Ziarul de Iași, a studiat limbi străine, relațiile internaționale și traducerea, este specializată în relații internaționale la Chișinău, , Nisa și Bruxelles. Domiciliată la Bruxelles, din 2003, este  cunoscută publicului din Republica Moldova- și nu numai –  prin articolele de blog scrise sub pseudonimul Soacra mică, cu care a obținut premiul Bloggerul anului la concursul Blogovăț 2009, dar mai cu seamă prin  cărțile „Regina nopții”(Pontos, 2014),„Sub Constelația Lyrei”(Arc, 2017), „Bocete de nuntă”-un volum de povestiri (Arc, 2019),„Destinul unui blog”, „De la soacră adunate” și recentul volum „Sunt oare un călău? ”, răspunsul  primindu- l chiar de la Putin care a invadat Ucraina, zice el, „pentru denazificare”, răspuns asupra căruia  cea cu interviul, Alina Vîlcan  trebuia să insiste, să-și clarifice cocititorii.

                      Sunt oare un călău? Este o temă de mare actualitate – Holocaustul – genocidul împotriva evreilor, țiganilor  și românilor din Ucraina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, malefic  implementat de regimul nazist dar realizat cu oameni-contra oamenilor, indiferent de etnie.

                         Pretextul de la care pornește cartea este un jurnal pe care o femeie il găsește după moartea mamei și în care recunoaște scrisul ambilor părinți (tatăl a murit și el cu puțin timp înaintea mamei), explică un cititor. Din jurnal cade și o fotografie, în care tatăl apare imortalizat în fața unei gropi comune din cel de-al doilea război mondial. Pe parcurs ni se explică că acesta fusese gardian la Treblinka (unde își cunoaște și soția), dar nu unul din rândurile trupelor SS, ci un ucrainean care fusese păcălit cumva să presteze muncă în lagăr. Romanul este bine scris, dar partea cea mai interesantă, reacția și modul în care copilul (femeia care găsește jurnalul) își gestionează reacțiile după aflarea adevărului despre părinții ei este abandonată repede (rămâne doar un pretext), în timp ce ideea de bază rămâne relatarea poveștilor teribile de la Treblinka din perspectiva unuia dintre călăi, dar care nu este un călău-călău, ci un fel de călău-victimă. In plus, mi se pare și ușor neverosimilă povestea lui Kostenko.

                      Pornind de la faptul că în cartea „Sunt oare un călău?” autoarea susține că oamenii sunt diferiți, este întrebată nici gardienii ss nu erau toți la fel? Și chestionata pledează: Ideea  perspectivei călăului s-a desprins firesc din frământările mele de mai sus. Dacă la prima vedere pare o istorie izolată, care mă privește strict pe mine, s-ar putea  ca, la o a doua privire, lucrurile să ia proporții mai mari și mai serioase. Suntem mulți care nu ne cunoaștem poveștile de familie. Fie că am învățat  o istorie contra-făcută din manuale, fie că în familie ne-au fost spuse povești dintr-o optică, cu omiteri esențiale, cu interpretări mai mult sau mai puțin voite, pentru ca noi, urmașii, să nu fim traumatizați. În multe familii s-a tăcut. S-a  ascuns. S-a uitat. Iarăși, pentru a proteja descendenții. Pe scurt,  au fost lăsate la suprafață (și cultivate)  doar Istoriile frumoase, cele cu care să ne putem mândri. Ieși în lume. Vin cu un exemplu din copilăria mea.  Pe bunica era imposibil s-o faci să vorbească. Nici despre război, nici despre foamete, nici despre deportarea evreilor (traseul  trecea pe lângă satul ei), nimic. A preferat să ia cu dânsa toate secretele de familie în mormânt. Dar nu a avut noroc cu mine. Doar obrăznicia mea a făcut-o într-o seară să deschidă gura, când într-o ceartă, i-am răspuns la replica ei cu  „vei avea și tu nepoți, vei înțelege” că nu sunt proastă să mă mărit și să mă despart de numele meu. Și aici, brusc, am făcut o pauză ca s-o întreb: „ia stai, bunico, dar care a fost numele tău de fată mare? Mi-a răspuns greu, sperând  că-l voi uita. De, eram copil cuminte, n-aveam  să aflu nici un adevăr despre mine. Basarabia e plină de copii cuminți.

              Să fi numit romanul Sunt  oare o victimă? Poate că  interesul ar fi fost și mai mare.  De ce?  Ne este mai apropiată mentalitatea de victimă. Mai ales în Basarabia. Secolul XX ne-a trecut prin pogrom, război, foamete, colectivizare, holocaust, regim totalitar, prăbușirea lui… Avem dreptul să ne victimizăm? Da! Dar până la un moment dat. Dacă cineva își închipuie că toate aceste orori s-au petrecut fără mii și mii de complici, hoți, trădători, călăi, violatori, ucigași chiar din rândurile oamenilor apropiați, familie, vecini, cumetri, verișori (cunosc o sumedenie de istorii), e încă naiv și ignorant. E dreptul său. Dar inocența are un preț. Sângele nu uită nimic. El  transmite poveștile mai departe, indiferent unde ajung să trăiască urmașii, la Bruxelles, Roma, Moscova, Toronto… Cartea mea nu e despre  personaje cu care te identifici, te victimizezi, îți plângi de milă și îți torni un pahar de  vin ca să-ți îneci amarul.

               Cartea mea, 168 de pagini, 2022,  e o palmă. Palma aceea de care avem  cu toții nevoie, după un secol de  mahmureală. 

                 Cum a decurs documentarea o spune autoarea celei cu investigarea ca să știm și noi cititorii. I-au stat la îndemână  cărți  despre Treblinka în limba franceză, engleză, rusă, mai puțin în limba română, că nu prea există, cărți mai ales despre călăi, naziști,  ucraineni, jurnale, interviuri, amintiri, filme documentare, tot ce s-a putut găsi prin biblioteci, anticariate și în centrul de documentare de la Universitate Libre din Bruxelles. O lună a durat documentarea numai în Grecia. Obsesia mea pentru subiect m-a dus până în Polonia, am fost pe locul unde a funcționat lagărul în cele 13 luni, pe locul barăcii  comandantului azi crește zmeură. Pe locul unde am socotit eu că trebuia să fie unul din cele șapte turnuri de veghe crește un pom cu mere, din care am luat și eu două.

                    După faza chinuitoare a documentării din tot felul de scriitori, stilul cărții a fost care i-a ridicat alte probleme. Că știa, un călău nu prea vorbește ca o victimă, ci diferit, funcție de împrejurare, un călău preferă de obicei tăcerea, iar dacă trebuie să vorbească silit, în circumstanțe cum sunt cele din romanul meu, felul lui de a vorbi este sec, aspru, precis, mai ales că locul unde a făcut crimele nu-l poate descrie în cuvinte, pentru că acestea n-au fost încă inventate ca să exprime tot la ce ne așteptăm.

    Iată un fragment din ce este cartea: Sunt oare un călău?
    …„La început tata nu pricepea de ce la căderea nopţii, în spatele barăcilor pentru gardieni, se pornea, dintr‑odată, o forfotă neobişnuit de vie. Un coleg din turnurile de pază îl lumină: „E ora polonezelor, bre!“.

                    Fetele din satele alăturate veneau să li se ofere gardienilor. Frumos chitite, cu rochii călcate, ciorapi transparenţi. Gardienii le plăteau în monede de aur, inele, brăţări, broşe. În zilele când soseau familii de evrei, aduse de prin ghetourile capitalelor europene, buzunarele lor zornăiau deosebit de seducător. Fiecare familie luase cu sine tot ce mai putea aduna după vânzarea pe un preţ de nimic a lucrurilor agonisite o viaţă. Fiecare îşi ducea viaţa într‑o legăturică. Doar atât puteau lua cu ei la drumul lung spre necunoscut, plătind în monede de aur sau verighete pentru o căldare de apă, pe la staţiile unde opreau vagoanele pline de muşte şi sânge împuţit. Se găseau şmecheri care nu le mai dădeau apă, după ce luau banii. De adus o aduceau, dar o vărsau, sub ochii lor, pe roţile încinse ale trenului. În loc de apă se alegeau cu un scuipat, urmat de înjurături şi cuvinte de batjocură: „Voi i‑aţi dat apă lui Hristos când l‑aţi mânat pe Golgota?“.
    Fetele erau gata să presteze orice serviciu în schimbul unui inel cu diamant sau al unei brăţări de aur ce mai păstrau căldura femeilor aruncate în gropile comune, aşteptându‑şi ceasul prefacerii în cenuşă.
    Tata ajunse să nu mai suporte vederea corpurilor goale. Nici moarte. Nici vii. Întorcea privirea de la ele, ori de câte ori o putea face. Alcoolul nu‑l ajuta, ca pe alţii. Vomita exact cât băga în el. Rămânea treaz, cu toată sila trează în el. Văzându‑l tot mai slăbit, în ultima vreme, Moroz pricepu că replica lui aiurea cu apele subterane avusese un efect prea puternic asupra lui. Îl chemă de‑o parte:
    — Uită tot ce ţi‑am spus la beţie. Un lucru ştiu precis. Avem şi apă ce vine din Bug. Vezi robinetul cu pompă de lângă baraca mea? Să bei numai din el.
    Nemaiştiind unde să se ascundă de putoarea de carne arsă şi maţe în descompunere, tata s‑a pomenit că‑şi petrece serile lângă robinet. Pompa necontenit apă într‑o găleată. Şi‑o turna în cap. Iar pompa. Iar în cap. Tot Bugul n‑ar fi fost în stare să‑l spele de izul dulceag al morţii, de cenuşa umană intrată în plămâni. De imaginea trenurilor intrate în gară. Dumnezeule, cât le detesta! Începând cu fluieratul de lamento al locomotivei şi terminând cu scrâşnetul frânelor. Blestematele trenuri ce nu mai încetau să aducă pe grătarele din Treblinka mii şi mii de victime din Polonia, Franţa, Olanda, Belgia, Slovacia, Bulgaria, România, Grecia.
    Nici fetele nu‑şi încetau vizitele. Veneau seară de seară. Veneau în grupuri. În cârduri. Cu părul făcut bucle, în rochii cu tăieturi adânci şi pantofi cu toc. După mizeria de peste zi, cu păduchi, duhoare, strigăte, gemete şi blesteme, polonezele veneau ca o scăpare. Ca zânele din poveşti, proaspete şi parfumate, gata să‑i transporte pe tărâmuri feerice. Şi zbirii ucraineni plăteau generos pentru o oră de uitare de sine”…
    De asta am zis, povestea cu desnazificarea spusă de Putin ca răspuns la întrebarea-titlul de carte, Sunt oare un călău? trebuia mai extinsă, ea având valoare doar pentru a fi vândută rusului de rând, celorlalți și nouă, ca să înțelegem repede-repede că Rusia-Putin, prin ce face azi, zi de zi, inclusiv nopțile,   vrea să refacă URSS, să conducă Ucraina și nu numai pe ea, atenție la servieta cu  butonul roșu din mâna lui Putin!

                          Ion N. Oprea, Iași, 8 martie 2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5