Limba Noastră
(de Alexei Mateevici)

Limba noastră-i o comoară
In adîncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cîntec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pîinii,
Cînd de vînt se mișcă vara;
In rostirea ei bâtrînii
Cu sudori sfintit-au iară.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plînge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cît îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;

Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adînc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Sa ridice slavă-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram și-acasa
Veșnicele adevăruri.
Limba noastra-i limba sfînta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plîng și care o cîntă
Pe la vatra lor țăranii.

Inviați-va dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strîngeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
In adîncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.