Literatura SAMIZDAT
Virgil DIACONU : S C H I M N I C

Dicţionar: samizdat n. ansamblu de mijloace folosite în spaţiul sovietic şi în ţările (foste) comuniste pentru a difuza clandestine lucrările literare, ştiinţifice etc. interzise de cenzură; operă astfel difuzată.
Placheta SCHIMNIC conţine o selecţie din poemele apărute în cartea Samizdat din 1981 şi este editată ca supliment al “Cafenelei literare” nr.6/iunie 2012.

Dar să aflăm Povestea SCHIMNICULUI, în chiar versiunea autorului, poetul Virgil Diaconu: “SCHIMNIC este cartea pe care am “tipărit-o” la maşina de scris Erika, într-un singur exemplar, în anul 1981. Legată în fascicule şi cartonată de mine (format A5, 146 de pagini), ea intercalează şi poeme scrise de mână, pe care prezenta ediţie nu le-a preluat decât parţial. Pentru ilustraţia abstractă în guaşă semnează pictorul Gh. Dobrică.

Ca şi revista literară samizdat RA, tipărită la aceeaşi maşină de scris (cinci numere, în anii 1981 şi 1982), SCHIMNIC circula doar printer prieteni, din mână în mână, ca manifestele. O carte destinată prietenilor şi potolirii energiilor mele ignorate de tiparniţele realist-socialiste ale timpului.

În anul 2008, SCHIMNIC a participat la expoziţia “Scriitori care desenează”, organizată în sala mare a Primăriei sectorului 2, Bucureşti, vernisată de critical de artă Dan Hăulucă. Pe lângă desenele câtorva scriitori oficializaţi, între care Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, expoziţia mai cuprindea şi două cărţi samizdat: una scrisă de mână, concepută şi desenată de Mircea Horia Simionescu, iar alta, SCHIMNIC, tipărită la “Editura” Erika din Piteşti, în anul 1981.”

Spre bucuria, delectarea şi admiraţia cititorului (zilelor noastre), în cele 32 de pagini ale prezentei plachete, autorul ne dăruieşte două grupaje: I. Schimnic (15 poeme) şi II. Piatra filozofală (13 poeme). Suficiente, însă, pentru a (re)intra în atmosfera – poetică (!) – a anilor 80. “Schimnicul măsoară întinderea./ Nici zbor de paseri, nici adiere de vânt,/ dar de unde glas în pustiu?// Însă faţa sa este de linişte,/ ştiind că Cel aşteptat va să vină (…)” (Cel aşteptat; fragment). Şi tot din prima secţiune, cităm “Cronicar”: “Ce har să am/ chipul tău să-l spun până la capăt?// Tabla pe care scriu se şterge singură de semne.// Din toată vederea doar cu nevăzutele rămân.// Sunt cronicarul singurătăţii, vezi,/ voci nevăzute mă strigă…” Din cea de a doua parte, am reţinut “Fiii văzduhului”: “Cineva arde în mărăcini/ şi chipul nu i se mistuie…// Cineva deschide căi nepătrunsului./ Lumina care între noi se ţese/ are atâtea de spus…// Şi cum, atunci, la Hanul Morţii ostateci să fim,/ ori rana să ne fie prieten? – S-au făcut cenuşă/ mâinile care ne-au iubit cu pietre./ Cenuşă s-au făcut! // Noi suntem fiii văzduhului./ Iar dacă omul ne vede mai rar,/ pesemne că Domnul ne vede mai des…”. De bună seamă că aşa va fi fost, de vreme ce încă mai suntem! Mai suntem… în stare să ne amintim. Şi să ne cutremurăm!…